luni, decembrie 05, 2011

Memoria mea intuitivă sau Titi și aricii


Am fost de curând la Antipa, după multe încercări eșuate cu Betix Matrix. Am căscat ochii în vitrinele de sticlă pline de urme de mâini, din spatele cărora mă priveau sticloși ochi de animale omorâte, împăiate și aduse într-un spațiu drăguț, artificial, spre deliciul copiilor.
Într-una dintre vitrine am văzut, mai mult din greșeală, căci mi l-a arătat Betix Matrix, un arici. Mic, pricăjit, gri, o vietate prea puțin interesantă lângă alte mamifere mari, colorate, cu colți, cu coarne. Ariciul ăla mi-a oprit însă privirea jucăușă asupra lui. Am stat în loc, m-am apropiat mai mult de vitrină și l-am privit cu nesaț, cu dor. Pățeam ce pățise Proust când dăduse de madelina buclucașă care i-a produs emoții și mai ales aminitri. Bucata aia de ace și blană, lipsită de viață, a stârnit, pentru un moment, e explozie de stări tăioase ca vântul rece. Căci mi-am amintit de vremuri pierdute, de mirosuri uitate și de Titi.

Titi a fost câinele meu. Era gri, frumos, mare, inteligent și în zodia Balanță. I-am făcut și astrograma când eram mai mică. Jucam fotbal cu Titi. Mă trânteam cu el în zăpadă. Fugeam în jurul casei și el după mine. Ca să descoperim secrete. Odată a venit un vânt puternic și a dărâmat poarta. Titi a plecat. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, dar știam că în sinea lui își uda cămeșa de pe el cu lacrimi amare. S-a prăpădit câinele, nu e pe nicio stradă. Dar a venit. După o zi, plouat, murdar, mai experimentat puțin, cu ochii lui blânzi. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, da știam eu....Altă dată, când câinele meu dormea, m-am apropiat tiptil de el și am țipat cât am putut: TITI. A sărit ca ars, gata să prindă. Într-o secundă și-a dat seama cine sunt și n-a făcut nimic. „Proastă ce ești!”, mi-a spus.

Titi stătea când legat, când dezlegat. În funcție de florile de grădină. Dacă le pișa prea mult, trebuia să stea legat. Dacă era atent și trecea printre ele, rămânea dezlegat în timpul nopții. De obicei era liber noaptea și toată grădina era a lui. El, latifundarul cu blană gri, cu coada spiralată și țanțoșă. I-am adus și o cățea, ca să se iubească. I-am lăsat-o peste noapte. Am pândit idila dintre ei. Cățeaua i-a mâncat mâncarea, Titi era după ea, cățeaua în continuare căuta mâncare. E, văzând asta, Titi i-a întors spatele. El nu umbla cu toate flămândele. Avea personalitate și demnitate de câine serios, capabil să-și apare moșia.

Primăvara îmi era greu. Primăvara spre vară. Căci era vremea aricilor. Mici, medii, mari, toți ieșeau noaptea din culcușul lor, invadau grădini, miroseau, căutau. Și mai dădeau și peste Titi. Uneori în stare....dezlegată. Adică liber să vadă ce e micul ghemotoc care se mișcă pe cărare. E, și a văzut. Cu botul plin de sânge, Titi lătra la arici. Era dușmanul lui. Lătra, lătra și ataca. Țepii îl enervau. Dar nu, căinele nu se domolea. Provocarea era mare. Lătra, mârâia, se enerva, dădea cu laba, țepi peste tot, în nas, în gură, pe labă, Titi și mai întărâtat. Nu îmi pot explica cum găseam uneori aricii sfârtecați. Câte ace înghițise Titi? Câine, ești nebun? Aricii erau omorâți când nu auzeam lătratul lui Titi, căci uneori, de atâția nervi, el mârâia în surdină, uitând să latre.

Unele nopți puteau fi groaznice. Pe la 2-3 noaptea ariciul (era unul, de obicei) pătrundea pe moșia lui Titi. Erau două posibilități:
1. Titi era legat. Titi, cu agerimea lui, sesiza dușmanul. Începea să latre. Continuu. Și lătra. Și lătra. Ham-ham, ham-ham. Semnalul lui Titi era ferm, puternic, răsunător în noapte, trezindu-mă imediat. Mă uitam la tavan, înjuram, scânceam și știam că trebuie să cobor și să fac ceea ce trebuia să fac. Pentru somnul meu și pentru liniștea vecinilor. Vecini ai căror nervi aveau o limită. Și pe care nu vroiam să-i supăr.
În creierii nopții, eu, chioară de somn, ciufulită, frecându-mă la ochi și scărpinându-mă pe burtă, coboram agale în grădină. Aprindeam toate luminile, că altfel mi se făcea frică. Mă duceam undeva în spatele garajului, luam lopata. Țipam la Titi să tacă, mă chinuiam vreo zece minute să iau ghemotocul de țepi pe lopată, după care îl aruncam după gard. La vecina.
Pune lopata la loc, închide luminile, bagă-te în pat și încearcă să mai dormi dacă poți!

2. Titi nu era legat. Moment în care toată scena descrisă mai sus se complica semnificativ. Totul decurgea la fel (pijamale, chioară de somn, ciufulită, frec ochii, scărpin burta) până în momentul în care ieșeam afară. Aprindeam lumina și îl vedeam pe Titi călare pe arici, mârâind, pufăind nervos, încercând să apuce, să prindă, să înfingă colți. De obicei lătra și scheuna în același timp, zgomotele scoase fiind teribil de enervante. Bun, du-te, ia cureaua specială. Încearcă zece minute să o pui în jurul gâtului lui Titi. Trage-l pe Titi, cu toată forța, spre cușca lui, unde puteam să îl leg. Titi mai scăpa din strânsoare și se năpustea iar asupra ghemotocului. Eu trânteam cureaua de pămând, loveam din picior, scânceam, mă apucam cu mana de cap. Mă calmam, luam cureaua și repetam procedura. A doua oară nu mai scăpa câinele. Acum. Încalecă-l pe Titi și ține-l strâns între picioare ca să nu fugă. Lasă cureaua cu care îl prindeam în libertate pe animal și caută cureaua cu lanț. Chinuie-te zece minute să o pui în jurul gâtului, vezi cum strângi, să nu sugrumi câinele, da nici să fie prea larg că scapă și omoară ariciul cu ace cu tot. Apoi ia lopata, prinde ghemotocul, aruncă-l după gard și du-te naibii să dormi!

joi, noiembrie 03, 2011

Povești cu sunete, de la est la vest


Într-o miercuri am fost la un concert de muzică de cameră. Nu, nu sunt o mare iubitoare a genului, dar am vrut să văd despre ce este vorba, grație curiozității și neastâmpărului virgilesc. Concertul de muzică a fost organizat de fundația Accumm la Palatul Șuțu. Nu știu câți dintre voi știți, dar în fiecare miercuri sunt concerte la palat, de la 19.00, în cadrul stagiunii muzicale „Iosif Sava”, 2011-2012 a fundației Accumm.
Când am ajuns la palat, am ocupat, eu și Ionel, rapid două locuri. Mai spre stânga, mai în spate, în zona B (de Băbuțe). Multe doamne în etate, unele cochete, altele nu, câțiva domni, și ei în etate, cu urechi mari. Atunci am avut revelația că, o dată cu înaintarea în vârstă, ne cresc tare urechile. Așa că am început să-mi analizez propriile urechi, să le pipăi ușor, să le măsor cu ajutorul arătătorului și degetului mare, și să le compar cu organele auditive din jurul meu. După care m-am întrebat dacă pentru nas este la fel?
Nu, nu era un concert doar pentru persoane în vârstă. În zona A (Absolut tineri și încă vioi) era plin de oameni pentru care timpul nu devenise încă o covoardă. Dar dintr-un motiv sau altul, s-a creat o segmentare automată, instinctivă, asupra căreia nu are rost să ridic alte semne de întrebare.

Până să înceapă concertul, și-a ținut discursul Verona Maier (am dedus eu că numele ei stă la bazele fundației) în care a subliniat că evenimentul, cu intrare gratuită de altfel, care se ține în fiecare miercuri la Șuțu, vrea să educe publicul în ceea ce privește „consumul” de muzică simfonică. Uitându-mă-n jur, am văzut oameni stând în picioare, care, dacă intrau după începerea spectacolului, trebuiau să treacă de o ușă puternic deranjantă datorită scârțâitului prelung și chinuitor. Cu alte cuvinte, da, se vrea educarea publicului foarte larg, tinzând spre infinit, dar spațiu pentru el....nu prea e de unde. Palatul Șuțu nu oferă un loc generos pentru publicul care trebuie încurajat, educat, dar, de bine de rău, oferă un spațiu.

Am aflat că va fi un moment japonez, cu trei compozitori de această nație, după care brusc se va face trecerea la Europa (Cehia și Germania).

Două japoneze mici apar. Una în vârstă, cu gură și dinți mari, osoasă și măruntă. Ea e Junko Kamimura, cântă la flaut. Cealaltă la fel de măruntă, nu la fel de osoasă, căci ea e tânără, are piele albă, care mi se pare prelung spălată, înspumată și cremuită. Văd o piele translucidă. E frumoasă, are chip de păpușă și mi-ar plăcea s-o privesc de aproape. Ea e Ai Kawase și cântă la pian.

Fumio Yasuda - Poem on „Akatombo”, pentru flaut și pian
Cea osoasă, pe cât e de măruntă, pe atât de puternic suflă în flaut. De parcă trupul ei ar acoperi plămâni uriași. Cea tânără, pe cât de delicată e, pe atât de apăsat atinge clapele pianului. Nu e tocmai o armonie în cântecul lor sau cel puțin nu o sesizez eu, cea cu minime cunoștințe de muzică de cameră. Muzica lor creează tensiune, mă duce într-o cameră plină de lucruri, cameră obscură, în care cam orbecăi și mă lovesc de obiecte a căror formă nu o disting bine.

Kishio Hirao - Sonatina, pentru flaut și pian
Tensiunea crește. Crește abrubt, nu lin, nu e o trecere care să te ajute să te obișnuiști cu starea asta de teamă indusă artificial. Las camera obscură, plină de obiecte în urmă și sunt aruncată într-o grădină. E înnorat și plouă, e foarte verde și fără flori. Fără boboci. Sunt spini, brazi înalți, supărați și flori uscate, care nu mai poartă nicio urmă de culoare. Doar un gri urâcios. Simt cum cineva îmi suflă în spate. Sunetele flautului devin mai ascuțite. Simt răsuflarea în ceafă, entitatea e lipită de mine. Notele pianului sunt mai grave. Eu încep să alerg. Clapele sunt apăsate mai des, mai tare. Alerg de-a binelea. Gâfâi.

Akio Yashiro - Sonata - pentru două flaute și un pian

Apare un al treilea pesonaj pe scenă, Matei Ioachimescu. Cântă la flaut. Încep toți trei. Mai ușor, apoi mai tare, apoi mai sus. Sunetele devin ascuțite, totul e intens, sunetele mă lovesc. Sunt într-o pădure întunecată, nicio picătură de soare nu răzbate prin crengi. Mi-e frică ca naiba pentru că m-am rătăcit și nu mai pot ieși din temnița de cetină, scoarță și clei, iar ea, entitatea, este aici, cu mine. Nu mai trebuie să îmi răsufle în ceafă. Notele scoase de cele două flaute o iau razna, devin agresive, iar ea, entitatea, apare. Notele pianului țășnesc din ce în ce mai multe și mai sus. Entitatea mă atinge. Încearcă să mă sugrume.

Bohuslav Martinu - Trio - pentru flaut, violoncel și pian
Carl Maria von Weber - Trio în sol minor op. 63 - pentru flaut, violoncel și pian

Al doilea flaut dispare (nu cel în care suflă mica japoneză) și locul îi este luat de violoncel. E mânuit de Alexandru Duțulescu. Atmosfera se schimbă brusc. Dispare tensiunea și exaltarea apare furtunos. Eu mă relaxez. Suntele curg gingașe, jucăușe, ca o mângâiere. Și-au pierdut ascuțimea. Ies din pădurea dracului și poposesc într-o grădină scăldată de lumină, plină de flori și păsări. E undeva pe un deal și în zare văd un cioban în vărstă, dar încă în putere, cu oile lui blegi și strunite de un căine mare, care latră, dar care nu mușcă.

Sfârșit

duminică, octombrie 30, 2011

Jocul de-a celebritatea


Eu cu Dănuț stăteam întinse pe pat, cu capetele atârnând și cu picioarele urcate pe perete. Auzisem eu de la mama că dacă stai așa, nu mai riști să faci verice pentru că sângele circulă mult mai bine prin vene. Nu știu exact de ce mă gândeam la varice fix când aveam 12 ani. În orice caz, la vârsta aia mă durea la bască, aveam timp berechet și nervi relaxați astfel încât deseori ne suprinde seara pe mine și pe Dănuț stând așa, răscrăscăcite, dar mai ales visătoare.
De obicei vorbeam despre băieți. Începuseră să ne înmugurească bine țâțucile și ne venise ciclul. Intraserăm în rândul femeilor. Eu am făcut depresie. Dănuț - criză de râs. Dar în momentul în care stăteam cu capetele atârnând și picioarele ridicate până aproape de tavan, eram preocupate oarecum de altceva. Ceva mult mai profund, mai interesant și mai îmbietor. Vorbeam despre celebritate.


La 12 ani nu aveam idoli. Mi se rupea, eu eram singurul meu idol, lucru valabil până în momentul de față, când scriu această postare. Dar într-o zi de vară, în minunata mea vacanță, când am ajuns la clișeistica Mamaie, ceva s-a schimbat. Zilele mele la mare au coincis cu lansarea vijelioasă a puștanilor de la Animal X care au spart gura târgului cu pEsa N-am Crezut
Melodia lor devenise un fenomen: la radio, în taxi, pe plajă, pe stradă, la budă, în club, peste tot, dar peste TOT, răsuna mândru cântecul. Devenise ZĂ SONG. Altceva nu mai exista. Ce am făcut eu? Am cumpărat caseta cu Animal X. Am spart pușculița și am luat eu cu mânuțele mele prima casetă (tot ceea ce aveam acasă, de la Madona la Queen de la compilații la Roxette erau casete aduse de tata meu). Punctul culminat a fost când am ajuns în discotecă (da, la 12 ani mă duceam la discotecă, dar venea și tata cu mine, umbra mea tăcută dar vânjoasă care putea intimida cel mai mare „golan” care nu era cuviincios cu fata tatii). Atunci i-am întâlnit pe ei, idolii mei, distrându-se în discotecă. M-am dus timidă la ei, le-am întins un șervețel și un pix și am cerut fâstâcită un autograf, precizând: pentru Virgil. Mi-a semnat Vierme. După ce m-am înroșit, intimidat, transpirat palmele, zâmbit tâmp, am plecat spunându-mi: M-am îndrăgostit.

Cam acesta este contextul discuției mele cu Dănuț, în ziua în care aveam capetele atârnate și picioarele ridicate pe pereți. I-am propus prietenei mele să devenim celebre. Ca să mergem în concerte cu Animal X. Altă soluție nu era. Așa că am început să cântăm stând în pat. Să vedem dacă ne țin plămânii și corzile vocale. Nu prea ne țineau dar noi am dat verdictul: avem voce! Acest aspect fiind clarificat, am purces la următoarea etapă: cum ne va chema? Cazanele reci? Spirite fierbinți? Bezelele? Căcat, nu găseam acea denumire care să rezoneze perfect cu muzica astrelor, cu freamătul trăirilor mele, cu vântul care tânjea afară. Nu-i nimic! Ne mai gândim! Vorba aia: văzând și făcând!
De la fapte concrete am revenit la vise: vom avea concerte, trebuie să vedem cum ne împărțim cu școala, teme, profi etc, trebuie să fim drăguțe cu fanii dar mai ales, MAI ALES să ne împrietenim cu băietanii de la Animal X. E o condiție esențială pentru ca demersul nostru artistic să aibă sens, să funcționeze.
La un moment eu cu Dănuț am fost atât de încrezătoare, entuziaste și prinse de emoție, că ne-am dat jos din pat și ne-am dus la mama să-i împărtășim planul. Ne-a ascultat atentă cele câteva minute în care ne-am ținut discursul, a dat din cap aprobator după care ne-a spus că sunt necesare următoarele elemente:
- coregrafie;
- lecții de canto;
- inginer de sunet;
- costume;
- impresar...
„...și așa mai departe. Or toate acestea costă bani. În plus, trebuie să aveți voce bună. Iar voi, fetelor, să fim serioase, sunteți aproximative afone. Trebuie să fiți realiste, nu o să fiți celebre prin muzică”.

Mi-a închis gura. Am oftat gândindu-mă la băietul din formație, m-am resemnat că nu o să devin artista numărul unu a României și ne-am aruncat în pat. De data asta fără să mai stăm cu capul atârnat și picioarele pe tavan.

joi, octombrie 27, 2011

Divertisment melancolic și sanatoriu creativ


Mi-a plăcut cum sunau cele două sintagme: divertisment melancolic. Apoi sanatoriu creativ. Destul de mult încât să decid să merg la „Resurse umane” și „(anti)-aging”, două spectacole despre care nu am înțeles mare lucru din prezentare. Mă așteptam la mult dans contemporan și speram la o formă de artă care să îmi provoace emoții și să creeze vibrații ale eului meu egoist și mofturos. În naivitatea mea speram la frânturi din Pina.

Pe dracu. Ajung la MNAC, mă verifică cei de la intrare bine de tot, așa, ca la aeroport, îmi zic când să trec, cum să trec, să nu zâmbesc, să nu deschid gura. Dracu să vă ia, mă duc la un spectacol, nu trec granițe cu dopuri de cocaină în cur.

Urc la etajul trei. Mă așez în față. În primul rând. Eu cu cele trei prietene ale mele. Curioase, nerăbdătoare să fim zguduite de artă. În fața mea, se așează doi iubiți. Zic în fața mea pentru că erau puse pe jos saltele groase, pătrate, relativ mici, cam un metru pe un metru. Cât să încape amorezații. Un el și-un el.

Resurse umane (divertisment melancolic). Work in progress după un concept de Adriana Gheorge. Apare Adriana Gheorghe, tunsă scurt, blondă, micuță, cu o față de copil enervant. Apare apoi Alexandra Pirici, înaltă, zveltă, cu față într-adevăr frumoasă. Îmi plăcea. Multe saltele de un metru pe un metru, albe, așezate una peste alta în doua turnulețe, așa, nu foarte înalte. Se aude, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, o melodie. Mondo Cane - Il Cielo In Una Stanza. Ascult-o, dacă ai chef. Fata în păr scurt stă. Se uită cu o privire bolvană. Aia frumoasă și zveltă dansează anemic, nu are forță, nu exprimă nimic prin mișcările ei. Încep să bombăne amândouă, nu înțeleg ce spun, una intră într-o cutie de carton (aia tunsă scurt), dă din picioare. Amândouă sar pe turnurile din saltele, mai bolborosesc ceva, încerc să înțeleg: mă uit pe foaia pe care am primit-o la intrare. Citesc un fel de poveste. Da, e o poveste de iubire între două fete, multă poezie, sentimente frânte...Pricep. dar ceea ce e în fața mea nu expirmă nimic. Nimic. Repetitivitate. Se repetă nenorocitul ăla de Mondo Cane. Iar. Și iar. Și iar. Și iar. Și iar. Simt nervozitatea. Mă cuprinde. Inima începe să îmi bată mai repede. De draci. Parcă îmi picură cineva picătura chinezească. Îmi amorțește mâna, capul, mă ia atacul de panică. Respir, nu mă mai uit la fata aia cu părul scurt că vreau s-o iau la bătaie. Vreau să plec, să trântesc cu sistemul de sonorizare de pământ. Îmi zvâcnește o venă. Zvelta dansează același dans de căcat iar. Și iar. Aia mică stă și șoptește. Inspir, expir, mă uit la iubiții din fața mea. El și el. Stau amândoi pe o parte. Așa, de parcă ar face sex în poziția linguriță. Îi văd în pat, frământând cearceafurile. Mă uit la Dănuț. Se uită și ea la cei doi iubiți. Îmi vine să râd. Să izbucnesc într-un hohot nervos, sfidător, care să spună doar atât: Futu-i mama mă-si, asta nu e artă!

(anti) aging. Sanatoriu creativ. Spectacol creat de a fi reluat peste 30 de ani, când cele două personaje, Mădălina Dan și Mihaela Dancs (fostă stomatolog), vor fi având 60 și respectiv 67 de ani. Aici da, era o poveste. Apar femeile pe așa-zisa scenă, își rostesc discursul, încep să danseze un dans anapoda, se dezbracă, continuă să danseze, să se pieptene, să danseze, la fel de anapoda. Îmi plac nudurile de femei. Îmi place să le analizez atent, să observ fiecare fibră, cum pică părul pe umeri, cum sunt coapsele, și mai ales îmi place să privesc picioarele. Sânii nu contează. Nuditatea poate fi și frumoasă, ea în sine poate fi artă, folosită firesc, cu eleganță. Muzica mă enerva. Nu mai era repetitivitatea aia cretină, fără valoare, din spectacolul anterior. Repetitivitatea rareori devine ceva frumos (vezi Buffalo 66). Nu mi-a displăcut momentul celor două, nu mi-a mai pulsat o venă la cap de nervi și nici nu am simțit cum mă înhață atacul de panică. Dar nici nu am fost zguduită. A fost ok. Ș-atât.

duminică, octombrie 23, 2011

Rolele, gipsul și păianjenul


Pe moment nu știam ce am pățit. Stăteam în cur, pe marmura încălzită bine de soare, cu ciorapii mei mov si fustița de blugi, albastră, și încercam să mă ridic. Nu prea îmi reușea, așa încât mi-a întins o mână de ajutor Dănuț.
M-am așezat pe bancă, nedumerită, uitându-mă când la rolele din picioare, când la încheietura mâinii stângi care încet, dar sigur, se umflase. Dacă atingeam, mă durea teribil, și aveam senzația că apăs o pâinică moale și nicidecum mâna mea.
Am ajuns acasă cu greu, durută, târându-mă pe rolele albastre, cu roți nu din cauciuc, ci din plastic. Când m-a văzut mama, s-a întunecat la față și m-a certat. Am ținut comprese cu spirt, cu oțet, am dat cu Bangay puturos, poate poate s-o mai dezumfla încheietura mâinii stângi. Nimic. Mă durea mai rău, pulsa mai tare, îmi chinuia creierul.

Când am ajuns pe masa de la spital, cu asistentele alea deasupra mea și cu doctorul care vorbea vrute și nevrute, nu mai aveam emoții. Mâna îmi era fracturată, trebuia să port gips trei săptămâni, dar mă durea la bască: eram în vacanța de vară, era vorba de mâna stângă și oricum era o experiență nouă. Puteam primi semnături pe gips, puteam să-mi triplez abilitățile mâinii drepte, nu urma să fiu pusă la treburi gospodărești de tipul culege cireșele, udă florile sau piaptănă câinii. M-a cam durut înainte să îmi monteze gipsul, femeile alea asistente tot îmi pipăiau, strângeau, mângâiau încheietura. Le-am înjurat de câteva ori în gând, în timp ce-mi schimonoseam fața a suferință, încercând să impresionez.

Am o mare calitate: mă adaptez repede. Nu știu dacă ajută pe cineva acest lucru, dar cu siguranța îmi este de mare folos mie, ăsta fiind, în esență, singurul lucru care contează cu adevărat. Așa că, m-am obișnuit rapid cu gipsul. Aproape că nici nu-l simțeam, făceam aceleași lucruri ca și până atunci. Bine, mama nu m-a mai lăsat un timp cu rolele, cel puțin NU în piața de marmură, unde era musai să ai roți ca lumea din cauciuc, nu ce aveam eu, niște plasticuri obosite.

Trei săptămâni a trebuit să port gipsul. Nu m-a deranjat. Până într-o zi, zi frumoasă de august, cu soare impunător și cer albastru. Stăteam ca pașa pe șezlong, cu Dănuț, sub cireșul tânăr, care dădea cireșe negre, amare ca pelinul, ca antinevralgicul fiolă. La un moment dat, îmi pică în păr, din frunzișul cireșului, un păianjen mic și negru, cu picioare subțiri precum firul de păr. Dănuț mă anunță de pericol. Țip, dar nu din cauză că am fobie de păianjeni. Nu am avut niciodată și nu voi avea nicicând. Doar că nu suport vreo gânganie să îmi frământe cu piciorușele ei murdare părul. E o intimitate prea mare pe care nu vreau să o am cu o insectă. Deci țip, dau cu mâna dreaptă prin păr, după ce, desigur, m-am ridicat furtunos de pe șezlong, dând cu capul în crengile cireșului; nu-mi pasă, mai țip puțin, mai dau din mâna dreaptă și iată cum cade dihania. Fix pe brațul stâng. Mă uit la Dana, mă uit la Titi al meu care latră, mă uit iar la brațul stâng acoperit cu gips și ia păianjenul de unde nu-i.
Un gând mă înfioară: dihania a intrat sub gips. Este pe pielea mea, îmi atinge cu picioruțele scârboase pielea, firicelele de păr, poate să facă acolo orice, în acel spațiu dintre gips și mână. Acolo e necunoscutul, întunericul, poate aă danseze, să mă pipăie, să se cace, să mă muște, cu alte cuvinte, acolo e spațiul unde păianjenul își poate face de cap.
Simt cum mă gâdilă ceva. Mă uit la Dana cu ochi palizi. Iau o crenguță. Mă gâdilă mai tare sub gips. Începe să mă mănânce și capul, cred că a mai picat vreo dihanie din cireș. Ies de sub el. Simt cum mă mănâncă toată pielea. Vreau să mă scarpin. Pot doar cu o mână. Parcă sub gips s-au adunat toți păianjenii lumii, fremătând și complotând împotriva mea si a mâinii bolnave. Iau crenguța și o vâr între gips și mână. Intră puțin, mă scarpin, am impresia că fugăresc dihăniile de sub. Dar nu sunt sigură că am scăpat. Mâncărimea s-a diminuat, dar nu a trecut de tot.

Toată noaptea am visat păianjeni, viermi și șoareci.

miercuri, septembrie 28, 2011

Piei toamnă!

Toamna însemna struguri copți. Primele boabe de strugure dulci, nestropite, aurii, aromate, atât de aromate încât îmi venea să stau cu nasul în ciorchine câteva ore. Toamna însemna nuci verzi. La blocul bunicilor unu (odată ăla era și blocul meu) creștea Nucul, matur, semeț, verde, puțin arogant, căci trebuia sa stau cu ochii măriți și gura căscată, plină de apă, așteptând să mai arunce el vreo nucă. O găseam, o călcam sau aruncam un bolovan peste ea ca să pice coaja verde, mă murdăream de porcărie maronie pe mâini de mă certa mama, dar apoi ajungeam la miezul pe care îl decojeam cu nesaț. Moment în care mi se părea că niciun gust nu poate egala explozia de arome a miezului alb, crocant. Toamna însemna castane. La blocul bunicilor doi, în față, crescuse el, Castanul. La fel de semeț, la fel de arogant, aruncând când avea el chef cu castane în noi. O bucurie neînțeleasă răbufnea în mine când găseam castana, îi călcam coaja graosă, luam miezul de un maro perfect, atât de fin și frumos. Aveam și competitori. Ceilalți copii de la bloc. Ne mai certam, ne mai îmbrânceam, dar în final toți plecam cu pungile pline cu castane. Habar nu am ce făceam pe urmă cu ele. Era un trofeu pe care îl uitam undeva, în fundul lăzii cu jucării. Când castanele se închideau la culoare le abandonam definitiv, așteptând toamna următoare ca să reînceapă procesul inutil de strângere.
Toamna însemna școală. Nu stilouri, că din alea aveam pentru toată viața, nici creioane. Ci caiete, multe caiete, pe care le liniam cu creionul și rigla, pe care îmi scriam cât de caligrafic puteam numele și prenumele și clasa și materia. Așteptam atât de mult să înceapă ceva ce se dovedea a fi un calvar. Știam asta, dar dintr-un motiv necunoscut nimănui adoram prima zi de școală. Dimineață în care mă trezeam cu noaptea în cap, dimineață răcoroasă, care îmi înțepa genunchii și degetele de la mâini cu săgețelele ei reci.
Toamna însemna frunze căzute, strânse apoi și făcute grămezi, în care mă aruncam și mă tăvăleam și râdeam roșie la față și fericită. O fericire pură, inocentă, pe care cu greu o mai pot regăsi.
Toamna aducea lumina aia rece, roșiatică și amurguri nostalgice care mă ducea cu gândul la o lume pe care am pierdut-o undeva. E acolo, departe, după soarele ăla palid care se ascunde. Amurguri triste.
Toamna era mirosul de fum care intensifică nostalgia, dorul de lumea mea pierdută.

Acum nu văd grămezi de frunze, nu miros caiete proaspăt cumpărate (nici nu mai știu să scriu cu stiloul, de la cât bat tastatura), nu mănânc nuci verzi și nu am chef să strâng castane. Strugurii sunt prea dulci și mintea mi se duce nu la vii de struguri, nu mi se duce nicăieri. Nu simt miros de fum, ci de eșapament. A mai rămas lumina difuză, rece și roșiatică care se piede după blocuri și care-mi rupe inima.
Pe urmă mi-amintesc că trebuie să mă pregătesc de ploi.
Și îmi spun: Piei toamnă, piei!

duminică, septembrie 18, 2011

Coșmarul unui om cu dor de ducă


Cu mici excepții, în fiecare noapte visez că sunt într-un loc străin. Niciodată singură. Uneori locul are un nume: Istanbul, Viena, Țara de pe deal, Orașul cu bălți etc.
Rătăcesc pe străzi, fără hartă, după inimă, uitându-mă în dreapta și în stânga. Străzile sunt curate și străjuite de pomi verzi, înalți, uneori înfloriți. Sunt puțini oameni pe străzi și eu intru în hoteluri. Nu sunt cazată în vreunul, doar intru, cobor, urc scări, intru în săli de conferință, apoi mă furișez și mă întorc afară, fericită că am scăpat din spațiul ăla închis. Mereu simt ostilitate când intru înauntru, deși dau de ferestre mari, prin care năvălește lumină albă.
De multe ori ajung în zone înalte: pe acoperișul unei clădiri vechi, pe un deal, pe treptele unei scări înalte. Văd de sus, simt mirosul orașului nou, am un sentiment de bine amestecat cu teamă.
Am visat de două ori același loc. Teoretic, eram la turci, practic, spațiul proiectat era unul parizian.
Când sunt în locul nou în amurg, mi-e frică.

Azi-noapte nu am ajuns în locul meu necunoscut. Necunoscut impropriu spus, trebuia să zbor în Istanbul. În viața reală am fost fascinată de Istanbul, de pod, de mâncare, de bazar, de forfota și culoarea lui. În visul meu ar fi arătat altfel. Nu pot proiecta apă și porturi în orașele nopții.
Mă îndreptam spre aeroport. Eram în taxi, în față. În spate stătea o fată, habar nu am cine era. Aveam bagajele în portbagaj, banii și actele la mine. Când colo, îmi dau seama că pașaportul mi-a expirat din august. Și că nu mai aveam cum să plec. Eram în taxi, cu bagajele făcute, cu biletele gata luate, dar nu aveam pașaport. O deznădejde cumplită m-a cuprins. M-am întristat teribil pentru că nu am putut ajunge. În Istanbulul visurilor mele, cu aer parizian. Sau vienez. Rahat.

luni, septembrie 05, 2011

Spot viral: Cum vi se pare?

Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii Curtea de Arges. Iar material bun nu inseamna BCA. :)

miercuri, august 31, 2011

13,99 lei


Știam că azi apare cartea lui Frederic Beigbeder, al cărei titlu original este 14,99 euro. Titlul românesc sună cam așa...13,99 lei.
În drum spre birou, undeva la o tarabă din Piața Romană, mă opresc să-mi cumpăr cartea. Îl întreb pe nenea de la tarabă, după ce iau în mână cartea, cât costă.
„13,99 lei. Scrie și pe ea”, îmi răspunde bărbatul de vreo 50 de ani, burtos și tuciuriu.
Mă uit, mă întreb: Ăsta nu e titlul? Mă uit la cartea de săptămâna trecută a lui Beigbeder. Văd un alt titlu (Dragostea durează trei ani), mă uit pe față, mă uit pe spatele cărții, nu văd nicio etichetă cu prețul.
Cum mă mănâncă limba mai mereu, îi spun omului din spatele tarabei: „Ăsta nu este prețul, ăsta este titlul cărții. Prețul nu este afișat, să știți”.
„Ba nu, duduie, ăla e prețul”.
„Nu, domnule, acesta este titlul cărții. Așa se numește cartea, așa a numit-o nenea ăsta. Așa că nu aveți niciun preț afișat, de fapt”.
„Păi acolo e prețul, cu galben, pe copertă, nu vezi?”
„Domnule, nu înțelegi că ăsta e titlul? Așa se numește cartea, 13,99 lei”.
”E, nu!”
„Cum nu, nu vedeți aici? Mă contraziceți așa? Aștept cartea asta de ceva timp!”
„E, cumpăr-o din altă parte!”
„BINE! Rămâi cu cărțile nevândute!”

Mă duc la altă tarabă. Din spatele ei se ridică un lungan, cu față de bonom, care nu are nimic șmecher, răutacios, arogant în privire sau în nări sau pe buze.
„Domnule, ăsta e titlul sau prețul?” îl întreb.
„Prețul, domnișoară!”
Tac, cumpăr și plec.

duminică, august 28, 2011

Șase într-o barcă


Timpul trece repede în Deltă, deși ești rupt de realitate. Nu am avut acces la internet, am vorbit puțin la telefon, nu m-am uitat la TV, nu am ascultat radio. O detoxifiere pe care mi-am dorit-o cu ardoare.
Luni a fost ziua plecării. Deși am fi putut foarte bine să plecăm duminică, să dăm dracului mult-așteptata plimbare cu barca pe canale, pentru că luni nu era niciun vapor care să plece spre Tulcea (nici pasager nici catamaran), iar barca rusească de 71 de locuri nu mai avea niciun scaun liber. Toate au fost rezervate. M-am enervat, am înjurat, îmi venea să mă cert cu cineva dar nu am avut cu cine. Nu vroiam nici în ruptul capului să renunț la încă o zi în paradisul meu proaspăt descoperit.
Am decis rapid că vom pleca cu barca din Sfântul Gheorghe până la Mahmudia, și de acolo Domane-ajută.
V. n-a vrut să nu renunțe atât de ușor la varianta bărcii rusești, care urma să plece luni la ora 14.30. Cică erau mari șanse ca unii care și-au făcut rezervare să se răzgândească, așa că am fi avut șansa să avem transport direct până în Tulcea, cu 60 de lei. Am fost puși pe lista de așteptare (da, da, există și așa ceva - lista de așteptare).
Am zis ok, hai să încercăm astfel: mergem la ponton, dacă piedem barca rusească vom vorbi cu omul care ne va plimba duminică printre stufăriș ca să ne ajute cu transportul inclusiv luni. Până-n Mahmudia. Preț - 100 de lei de individ.
V. a mai sunat-o de vreo câteva ori pe cucoana care se ocupa cu rezevările și, cel mai important, cu lista de așteptare. Speram să ne crească șansele.
Luni, la 1 jumate, iată-ne pe noi patru, trei fete și un băiat, așteptând. Avem emoții. Uite-o și pe femeia cu care vorbisem la telefon, cu agenduța cu rezervări în mână. Pe o pagină separată este, probabil, și lista de așteptare. Pe care sunt așternute mândru numele noastre. UIte și un băiat cu părul creț, brunet, cu nas julit, dar teribil de interesant. Sfinte Sisoe! Mă îndrăgostesc. Dar nu am timp de cele lumești, așa încep să număr oamenii care vin pe ponton. Au și ei un singur scop: să plece cu barca rusească de 71 de locuri. 20, 25, 30, uite încă un grup, e mare, sigur sunt și ei pe vreo listă, care listă? Mă uit urât la ei, mă încrunt, îmi umflu nările, mai dau pe gât o dușcă de apă plată, îmi trec mâna nervos prin păr, nu! Uite încă un grup! Sunt 10.000 de oameni, parcă nu se mai termină!
Se face 2 și ceva. Barca rusească apare. Nimic nu doresc mai mult decât un loc în ea, în barcă, o privesc cu nesaț, iar celor care se îmbulzesc în fața femeii cu listele le arunc săgeți ascuțite. Mii. Fiara din mine începe să iasă afară.
Femeia cu listele strigă numele celor cu rezervare. Strigă, cheamă, ei vin, vin. Sunt mulți, fir-ar ai dracu'. La un moment dat, la numele strigate nu răspunde nimeni. Pentru un moment. După care se aude o voce palidă care spune aici! Bun, încep întrebările. Cine are de fapt rezervare și cine nu? De ce nu arată nimeni un buletin, ceva? Ca să știi că nu intră Ion în locul lui Vasile. Și apoi, cum sunt luați cei de pe lista de așteptare? În ce ordine?
Oamenii care nu au intrat se enervează. Nu mai înțeleg nimic. Femeia cu agenda în mână, gestionara de listuțe, se panichează. Și, o dată cu ea, încă o femeie blondă care habar nu am cine e. Probabil o a doua făptură de sex feminin care și-a făcut carieră în gestionarea altor listuțe pentru singura barcă disponibilă într-una dintre zilele când se știa clar că lumea se va îmbulzi să plece. Sfântul Gheorghe, mai rău ca pe Shutter Island.
„Mai este doar un loc”!, se aude vocea femeii cu care vorbisem inițial la telefon. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, o puzderie de oameni. Unii mai calmi, alții speriați, dar cam toți cuprinși de supărare. Ne simțim oarecum umiliți, că stăm ca proștii în soare, ca săracii la dat pâine cu borș, nedumeriți, neștiind dacă mai intrăm sau nu.
Fără să mă mai gândesc prea mult la cele lumești, l-am sunat pe omul nostru cu barca. Îmi spune că mă sună el imediat. Aștept. Nu sună. Sun eu. Mergem sau ce facem? În timp ce țin telefonul la ureche, îl văd. E nea Sorin, acest nea Sorin. Pe ponton, înconjurat de oameni. Ce pălării și craci face omul nostru? Mai atentează și alții la nea Sorin, al nostru nea Sorin? Mă duc cu mâinile în șold la el, îi privesc circumspect pe cei din jurul lui, mă bag între ei și-l bat pe spate. Aici suntem, gata de plecare!
Hm, se pare că vrea mușterii suplimentari la barca lui. Și, de fapt, aflăm că nu mergem cu o barcă ultra-rapidă care ne-ar duceîn o oră, maxim o oră jumate în Mahmudia, ci cu barca în care ne-a plimbat agale pe canale. Cât facem? E, trei ore maxim.
Nu avem de ales, ne aruncăm în barcă, cu tot cu bagaje. Deja cunoașteam teritoriul, ne simțim ca la mama noastră-acasă. Eu pe scaunul meu alb de plastic, cu cracii în sus, gata de plecare. Care plecare, ce tot face nea Sorin, încă-și caută mușterii? Al naibii barbat!
Și iată că apare nea Sorin cu el, cu crețul de pe ponton care are nasul belit, băiet mai mult decât interesant, acompaniat de o tânără cu părul răvășit (asta a fost prima impresie) și cu chip drăguț. Mă îmbufnez și mă așez din nou comod.


Drumul a fost lung și anevoios...

joi, august 18, 2011

Delta sau paradisul meu autentic


În vara aceasta am fost pentru prima oară în Deltă. Am forțat puțin nota, am tras de unii, m-au convins alții, am refuzat să amân și am plecat.
După aproape patru zile petrecute în Sfântul Gheorghe, am realizat că Delta nu înseamnă festivalul ăla destul de fad numit Anonimul, nu înseamnă Green Village (nu voi avea nevoie în veci de un camping de patru stele cu piscină, chelneri neprietenoși care nu te salută în zori de zi și de alte energii negative), nu înseamnă acele avioane de bâzâie enervant, care vrei-nu vrei te smulg din momentele de uitare în care te arunci cu voluptate.
Delta este mult nisip fin împăștiat peste tot, pe care calci cu tălpile goale, cărări de nisip care te conduc spre plaja încă virgină, presărată cu scoici colorate(ține-o, Doamne, tot așa!). La un moment dat dai de locul meu preferat unde Dunărea se aruncă cu patimă în mare.
În Deltă stai la localnici mai mult sau mai puțin posaci - viața nu e prea ușoară pentru pescari, din câte-am înțeles - care îți gătesc pește dimineața, la prânz și seara, pește la grătar, fiert cu legume, prăjit, cu mujdei, fără mujdei, cu mămăligă, fără mămăligă, șalău, crap, somn și alte specii pe care datorită minții mele tulburi nu mi le mai amintesc.
Dar Delta înseamnă mai ales plimbarea pe canale, pe la ora 9 dimineața, într-o barcă cu motor care te duce spre insula Sahalin și spre lacul Melea, unde am văzut colonii de păsăroi care îmi apăreau în cărțile de colorat când eram mică. Uite pelicanul, uite cormoranul, strașnică priveliște!
Am pornit din port cu nea Sorin. Nea Sorin de fapt nu era un nene, ci un băiat, după spusele mamei lui, la vreo 40 de ani, cu ochi de pisică, cu șapcă pe cap și budigăi de vară colorați. Barca lui din lemn era lungă de vreo șase metri (de fapt habar nu am cât era de lungă, niciodată nu estimez bine distanțele) și cu motor de 20 de cai putere. Călătoria a durat vreo trei ore și ne-a costat 40 de lei de om.
Am făcut plinul de benzină la benzinăria de pe canal, ne-am luat niște provizii (mai precis doar apă) și am alunecat spre necunoscut. Pornind pe braț, am făcut stânga la un moment dat, pe un canal îngust. Începuseră să apară nuferii galbeni, aparent gingași și ciulinii de baltă. Nea Sorin ne-a zis că e vremea pentru micul dejun. A scos un cuțitaș, a luat vreo două rădăcini de ciulini de baltă, a rupt ceea ce păreau niște muguri maro și a început să-i taie, scoțând un miez alb, destul de tare. Am mușcat curioasă din miez, era crocant și dulceag, și da, îmi amintea de miezul proaspăt de nucă de cocos.
Am pornit spre Sahalin, insulă de 28 de km pătrați. Toți patru eram încântați și entuziaști ca niște copii care au ajuns în țara jucăriilor sau pe tărâmul dulciurilor. Am zărit mulți pelicani, probabil dăduseră de o zonă cu pește, după cum ne-a zis Nea Sorin, că prea erau mulți în locul ăla. Dar un pelican era undeva singur și bulversat. Probabil se certase cu gașca lui, căci de obicei pelicanii nu stau singurei și tăcuți într-un colț. Am pozat cormoranii, cenușii, drepți și cocoțați pe butuci ca babele la geam. Simțeam că eu sunt parte dintr-o paradă și toți păsăroii mă priveau curioși, bănuitori și cârcotași. Iar în timpul paradei, începeau pescărușii să se agite în spatele bărcii, pentru că motorul ei scotea peștii la suprafață, devenind astfel un restaurant mobil pentru clonțoșii înfometați.
Am ajuns în Melea, unde apa a devenit mică, căci adâncimea ei nu era mai mare de 20 de centimetri. Mă îmbia să mă arunc în ea, că era cald și adâncimea era perfectă pentru o anti-înotătoare precum mi-s eu.
Am intrat într-un labirint de stufăriș. De fapt, cred ca este impropriu spus labirint, nu cred că traseul era chiar atât de încâlcit precum mi-aș fi dorit eu, dar barca începuse să alunece pe un coridor străjuit de stufăriș din ce în ce mai înalt. Nea Sorin ne-a zis sa nu ne băgăm mâinile în el că ne putem tăia. E na, nea Sorine!
Pe lângă noi a trecut o barcă cu doi pescari. Ne-a aruncat - un pic în bătaie de joc - un pește abia prins.
Un caras micuț, cred eu că speriat, pe care l-am luat cu toții în mână (nu știu exact de ce, mângâiatul peștilor nu e tocmai activitatea mea preferată). După care, ca bun creștin milostiv și iubior de ființe vii ce sunt, i-am dat drumul în apele din ce în ce mai limpezi. Înoată, carasule, respiră, carasule, fir-ai tu să fii!
În dreapta noastră a apărut un turnuleț. Un turnuleț, nea Sorine, ce-o fi acolo, am întrebat eu, cu vocea mea cristalină, nicidecum pițigăiată și enervantă, pe omul care nu era atât de nene, dar nici atât de băiat cum îl vroia mă-sa. Acela era punctul de control, unde nu mai țin minte cine și de ce urca acolo. Am făcut popas pentru pipi în natură (comuniunea cu natura nu e deplină decât atunci când se reunesc esențele noastre cu pâmântul neatins), prilej cu care am zis: hai în turn, să vedem ce se poate observa din locul de...observație. Am dat la o parte crengi și buruieni și am început să urcăm pe...scări. Am ajuns sus, ne-am uitat în căsuța proțăpită pe scară, nu ne-am dat seama care este exact scopul ei, așa că am coborât. Dar am văzut barca și pe nea Sorin de la înălțime.
Înapoi am băgat viteză. Am salutat pe toți pescarii de pe mal, stând cu undița aruncată, atât de răbdători și nemișcați, am salutat pe toți indivizii din celelate bărci care mergeau hotărâte spre rezervația pe care tocmai o lăsasem în urmă. E un ritual acest salut pe canale, la fel cum e între motoriștii autentici (orice-ar fi, ei dau din cap la semenii lor chinuiții de aceeași patimă).
Aș fi vrut să lungesc mult și bine momentul acela. Nea Sorin în spate la motor, amicii mei stând relaxați și mulțumiți, iar eu zăcând pe un scaun alb de plastic, cu picioarele întinse pe marginea bărcii, cu bretonul în vânt, zâmbetul ștrengăresc pe față (sper că era ștrengăresc și nu tâmp) și cu sufletul liber, liber, liber.

Eu mi-am găsit paradisul. Și sper să nu-l împart cu mulți.

luni, august 08, 2011

Experiment muzical

Cum va place?

Fură-mă frumos


Am dat astăzi peste un articol din Adevărul. Și anume acesta: http://bit.ly/oX0Hfc. Subiectul, după cum vedeți, este ciordeala din Spania. Ciorditorii? Nimeni alții decât românii.
Cam acum o lună am fost în Barcelona, șapte nopți, șapte zile, trei fete. Nu voi începe prin a povesti ce am vizitat și ce experiențe super mega strașnice am avut. NU. Voi începe prin a spune cum am ajuns - eu, o româncă arogantă de fel, care niciodată nu și-a renegat originea, fiind destul de naționalistă în fond - să îmi fie jenă să spun de unde vin.
A doua seară în Barcelona. Nu am mai avut putere să o luăm pe jos din Plaza Espana către casa unde eram cazate (pe lângă Rambla) așa că ne-am dus la metrou. La automatul de bilete, aud cuvinte românești. „Trebuie să deschizi altfel”. Mă întorc. O ceată de vreo 10-15 oameni, femei și bărbați, cam tuciurii (sau cel puțin așa sper eu, să fi fost toți țigani și niciun român) aveau un fel de adunare ad-hoc în zona casei de bilete. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era o haită de hoțomani. Am luat biletul din automat ca să trecem mai repede de ei, să nu-i vedem și să nu-i auzim. Ajungem pe peron. Suntem lovite în față de miros de țigară. De unde până unde? Un individ îmbrăcat în blugi deschiși la culoare și tricou alb, cu o meclă dubioasă, cu o atitudine care ridica mari semne de întrebare (de parcă țigareta aprinsă nu era deja deajuns) pipa cu nesaț, în timp ce-și mișca ochii întruna când în dreapta, când în stânga. De nicăieri a mai apărut un individ de tip semnul întrebării. Erau împreună. Alți ciorditori. Români. Nu pot băga mâna în foc că erau țigani. Oana văzuse cum amicul fumătorului i-a sustras portmoneul unui tip cu buzunare largi la spate. Eu n-am văzut. Ne-am urcat mai repede în metrou, numai să-i lăsăm naibii în urmă. Nu am vrut să mă mai gândesc la ei.
A doua zi dimineață ne-am trezit mai repede ca să prindem soare bun pentru plajă. Vrând să ajungem mai repede la Barcelonetta, am zis hai să luăm metroul. Trei fete, echipate cu rochițe flu-flu, geantă de plajă cu toate catrafusele în ea + loțiune de plajă, revista TIME și apă plată. Din nou la automat, 3 bilete a cîte 1,45 EUR fiecare, ajungem pe peron.
Din prima i-am ochit. Erau, fără îndoială, amândoi țigani. El înalt, cu tenul groaznic, cu unghiile date cu lac transparent, cu pierce în sprânceana stângă. Avea pe braț o bluză. Ea voinică, parcă vopsită șaten, cu hainele strânse pe corp, ieșindu-i dizgrațios șuncile afară. Pe peron a apărut un cuplu de oameni mai în vârstă. Probabil nemți, veniți în concediu în Barcelona, având bagaje după ei. Era vizibil că oamenii o duceau bine, după haine, după atitudine, după accesorii.
Au fost o țintă ușoară. Țiganul cu pierce și unghii lăcuite s-a postat în spatele femeii. Și-a pus jacheta pe braț, ca să poată ține toată mâna în unghi de 90 de grade. Metroul a ajuns în stație. Turiștii, concentrați să intre în metrou, nu se puteau gândi la ce li se poate întâmpla. De fapt, nici nu bănuiau. Am rămas singură în spatele turiștilor și al țiganului ciorditor. Fetele s-au dus la cealaltă ușă. Mâna țiganului a reușit să se agațe de geanta femeii, a găsit gaura, a băgat mâna în geantă, el arăta ca un parazit scârbos atârnând de biata gazdă. A apucat între degete portofelul. Grăsana tigancă n-a intrat în metrou. Țiganul cu manichiură pusă la punct a ieșit din metrou până să se închidă ușile. Un negru (unul dintre vânzătorii ambulanți de fake-uri, mereu hăituți de poliție) a văzut totul și a început să vorbească tare și enervat. A zis cuvântul „ruman”. Am înțeles. Avem etichetă.

Observațiuni:
1. Nu pot să spun că toți cei care erau la ciordit erau țigani. Românii se pretează la aceleași acțiuni care ne umilesc pe toți ca popor.
2. M-am frustrat teribil pentru că nu am putut interveni. Mi-a fost frică, ciorditorii sunt imprevizibili. Evenimentul mi-a stricat toată ziua și am evitat să mai merg cu metroul, pentru confortul meu psihic.
3. Nu am înțeles de ce nu a spus nimăni acelui individ care fuma pe peron să stingă naibii țigareta.
4. Nu am văzut poliție în metrouri. Având în vedere că se fură atât, mi se pare normal să existe măcar la două vagoane un paznic, un polițist, o entitate care să provoace teamă ciorditorilor. Nu am văzut așa ceva. Ceea ce îmi spune că, din anumite motive, ceva este putred cu ciorditorii și poliția. Nu cred că se vrea cu adevărat stoparea fenomenului.
5. De câteva ori am mințit că suntem din Rusia. Unii începeau să ne ia la întrebări în rusește. Decât să mai zâmbesc tâmp, am preferat să zic că sunt româncă. Trebuie să ne păstrăm demnitatea.

luni, iulie 04, 2011

Vioară și parfum


Tereza stă în fața Ateneului. Are broboane pe frunte, îi transpiră palmele, probabil că și tălpile sunt în aceeași situație. Respiră greu, parcă îi amorțește mâna dreaptă și falca stângă. Își duce mână la gât ca să-și simtă pulsul și se teme să nu facă naibii un atac de cord.
E primul ei concert. Mai sunt 15 minute și va apărea ea, acolo, micuța fată blondă, nurlie, cu ochii negri și gene lungi. Ea și cu vioara ei, cântând ca niciodată Sonata pentru vioară nr.1, solo în G minor, de Bach. Ea și vioara ei și muzica lui Bach, și nimic altceva. Bine, doar căteva sute de ochi ațintiți spre ea curioși, sfredelitori, buze țuguiate, urechi nerăbdătoare să perceapă muzica perfectă. Fără nici cea mai mică eroare, fără niciun dezacord, fără vreo vibrație care să alunece aiurea. Pe Tereza o apucă din nou furnicăturile, îi apar iar broboanele pe frunte și simte că amețește. Nu va putea urca acolo. E prea mare presiunea. Are un talent uriaș, dar oamenii o sperie. Așteptările lor și răutatea lor.

-Mai sunt 14 minute și intri.

Tereza aude vocea de undeva, din spate. Se întoarce și o vede. O femeie înaltă, cu părul negru, prins lejer în coadă, cu ochii verzi mari și buze roșii. O simplă rochie albă, vaporoasă îi îmbracă trupul zvelt. Nu poartă inele, nu poartă brățări sau cercei și nici tocuri. Încățările îi sunt lejere, o pereche de sandale cu bretele subțiri, aurii, în stil roman.
Tereza o privește în ochi pe femeia înaltă și frumoasă, iar verdele ălă o învăluie straniu, o liniștește și îi dă încredere. Arome de coacăz negru, iasomie și portocală, parcă și de lemn de cedru și santal o cuprind pe Tereza, îi amintesc de vremuri de demult, când era mică, liberă și scutită de chinul vreunei temeri. „Este C-THRU Golden Touch”, recunoaște fata blondă și nurlie, moment în care notele ariei pe care trebuie să o cânte în curând îi alunecă prin minte, îi alunecă în urechi, iar din urechi se preling pe tot trupul ei, îmbrățișând-o mai ceva ca un ibovnic.

-Mai sunt 5 minute. Du-te, că-ți trece momentul, îi spune cu o voce blândă, dar pătrunzătoare, femeie înaltă.

Tereza își privește ceasul. Simte mai departe cum răsună melodia în capul ei, cum notele îi cuprind, bizar, toate simțurile. Le vede în fața ei, le vede cum curg în valuri, în timp ce muzica se derulează în capul ei.
Ajunge la scenă. În acel moment aplauze izbucnesc, toți o așteaptă pe ea, toți sunt acolo ca să o vadă cum transformă emoțiile în note. Terezei nu-i mai este teamă. Simte parfumul în nări, parfum care îi devine muză. Își fixează vioara bine sub bărbie, închide ochii, mai inspiră o dată puternic ca să-și unple ființa de savoarea revelatoare și trece ușor arcușul peste coarde. Mâna îi este ușoară, creierul limpede, simte de două ori mai intens fiecare vibrație, fiecare freamăt al viorii. Mâna îi aleargă mai repede, dar mai precis, Tereza respiră din ce în ce mai rapid, inima îi bate accelerat, iar de undeva din străfundul ființei ei inmugurește fericirea. Devine boboc, înflorește încet și explodează în cel mai frumos trandafir. Fericirea o cuprinde totalmente, e aici, o simte, arcușul aleargă, iar finalul vine trimfător, în apluze violente.
Tereza deschide ochii. E îmbătată de propria reușită, de starea de beatitudine pe care niciodată nu a mai simțit-o. Vede alunecând printre rânduri pe femeia înaltă, elegantă, aproape ireală.

Terezei nu i-a mai fost niciodată teamă la concertele ei. Nu a mai zărit-o pe străina în alb. Dar de fiecare dată, în timpul spectacolelor ei, cascada de arome o cuprinde cu aceeași intensitate. Coacăz negru și portocale, iasomie, cedru și santal.

duminică, iulie 03, 2011

Răsfăț culinar de vară - partea a doua


Nimic nu este mai plăcut în viața asta decât un desert delicios venit la momentul potrivit. Și când spun nimic....
Cât au fost căpșuni pe piață, proaspete, românești, cu aromă și savoare, am profitat de Mel N (mătușa mea magică) din plin, rugând-o să-mi facă găleți de înghețată de căpșuni.
Înghețata ei are la bază o rețetă foarte simplă. Cumperi un kilogram de căpșuni foarte aromate, le cureți și le speli bine. La kilogramul de fructe adaugi o cană de 200 g de zahăr și două albușuri de ou. Vii cu mixerul și faci o spumă minunată pe care o mănânci fie așa, în starea ei de spumă, fie o îngheți. Dacă e cald merge incredibil un bol umplut cu desertul roz, nu foarte dulce dar foarte gustos, un moment fresh și revigorant.

Dar îmghețata de căpșuni se poate face și fără ouă. Și chiar fără mixer. Iei kilogramul de căpșuni bine curățate și spălate și începi să le zdrobești cu...zdrobitorul de cartofi. Adaugi cana de zahăr, după care pui 400 de grame de smântână proaspătă. Amesteci constant până obții o cremă fără bulgărași albi în ea.
Torni compoziția în caserole pe care le pui în congelator. Caserolele trebuie să aibă capacul bine pus.

Această înghețată este foarte gustoasă pentru că simți și bucățelele de fruct. Iar acum, când totul este artificial și chimic, nimic nu este mai plăcut decât să te bucuri de un desert 100% natural și proapăt. Datorită smântânii este ceva mai gras decât spuma de căpșuni cu albuș de ou.

Din păcate, vremea căpșunilor a trecut, dar voi încerca să le înlocuiesc cu caise bine coapte. Ce-ar putea ieși rău?

Răsfăț culinar de vară


Nu, nu voi transforma acest blog într-unul culinar. În primul rând pentru că gătesc destul de rar, în al doilea rând pentru că mi se întâmplă multe alte lucruri interesante care merită povestite.
Dar, de când a început vara și de când piața e plină de legume și fructe proaspete, românești (sau cel puțin așa sper) am început să petrec ceva mai mult timp la bucătărie. Nu pentru că brusc mi-am descoperit o pasiune, ci pentru că vreau să profit din plin de perioada asta plină de bunătăți. Pe care vreau să le mănânc când am eu chef, gătite de mine pentru că așa măcar știu cum au fost preparate.
Mi s-a făcut poftă de păstăi (fasole verde) cu usturoi. Am învățat să fac păstăi cu smântână și usturoi. Mi s-a făcut poftă de mazăre verde. Mi-am gătit mazăre verde cu morcovi și bulion (data viitoare voi înlocui bulionul cu sos de roșii extra-coapte).
Dar astăzi mi-am gătit ceva bun-bun de tot și a ieșit aproape perfect: dovlecei cu brânză la cuptor.
Este destul de simplu de făcut dar durează până ce se coc bine în cuptor. Eu am folosit doi dovlecei nu prea mari, urdă și puțină telemea de vacă, cartofi, o roșie, mărar, sare, piper și usturoi verde.
Am frământat urda cu telemeaua, am adăugat puțină sare pentru că așa au simțit papilele mele gustative și am adăugat piper și mărar tocat. Se poate adăuga și ou, dar am preferat să nu o fac. Am tăiat în patru fiecare dovlecel, obținând astfel opt bărcuțe. Ca să pot adăuga brânza, am scobit fiecare bucată de conținut. Nu am aruncat conținutul dovlecelului, ci l-am ras și l-am adăugat în umplututa de brânză. Am pus umplutura în fiecare bărcuță cu mâna.
Deoarece tave era prea mare pentru cele opt bărcuțe de dovleac, am zis să mai adaug ceva. Așa că am luat un cartof mare și unul mic (cartofi noi), i-am curățat și i-am tăiat rondele. Am găsit și o roșie care rămăsese din ceea ce luasem de la supermarket (adică cam verde și fără prea mult gust). Ca să n-o arunc, am curățat-o de coajă și am tăiat-o cubulețe peste rondelele de cartofi deja puse în tavă, printre bărcuțele mele de dovlecel. Ca să condimentez puțin toată treaba, am tăiat doi căței de usturoi și am presărat rondelele pe unde-am apucat. Am mai adăugat puțină sare peste tot ceea ce era în tavă, mărar și am stropit cartofii (pot folosi stropit?) cu ulei de măsline. Am adăugat o cană de apă în tavă și am pus-o la cuptor, la foc mic. Am verificat destul de des situațiunea, adăugând din când în când apă ca să nu se ardă tava. Nu știu cât am lăsat, dar când furculița a intrat cu ușurință în cartofi am scos tava din cuptor.
Am mâncat și am fost mulțumită de mine.

Observațiuni:
1. Data viitoare voi tăia două roșii mari, luate de la piață, peste cartofi. Dau un gust strașnic cartofilor, și în combinația cu brânza din dovlecel....mmmmm;
2. Trebuia să pun mai multă apă în tavă;
3. Trebuia să acopăr tava cu folie de aluminiu, dar n-am făcut-o pentru că...nu am avut folia în bucătărie. Așa, cartofii mi-au ieșit cam prea uscați. Dar buni, totuși, nu uitați.

Concluzie: cred că mai am un talent în plus. :)

joi, iunie 30, 2011

Încearcă jocul ăsta: dai o tură?



Ce este mai sus, vă întrebați? Și de ce Virgil aduce joculețe în scenă?
Pentru că mie îmi place Blogal Initiative. E un prilej în plus pentru bloggeri să facă lucruri utile pentru blogosfera noastră, să se implice în campanii, să își pună mintea la contribuție pentru a scrie posturi din ce în ce mai bune, mai relevante. Cu alte cuvinte, Blogal Initiative nu permite neuronilor de bloggeri să lenevească, eliminând astfel riscul latenței psihice care poate apărea o dată cu înainterea în vârstă :)

Mobil 1 a creat un joculeț pentru vitezomani denumit Blogal Challenge în cinstea Blogal Initiative. Am jucat și eu oleak și mi-a confirmat că sunt o mare vitezomană în online - că în real fug de condus ca de dracu.

Vă invit să vă destindeți și voi un pic creierii încinși cu o fuga strașnică pe șosea.

miercuri, iunie 29, 2011

D'ale lui Mitică


Dom' profesor Mitică, profesor de matematică, era un tip simpatic. Zâmbea mai mereu, scria toate demosntrațiile pe tablă după care își băga mâinile murdare de cretă în buzunare, făcea mișto de golanii din A (adică de noi). Când se enerva scotea pe unul la tablă, îi dădea o problemă cu grad de dificultate în funcție de capacitatea de înțelegere a victimei. Victima nu putea rezolva niciodată problema și primea trei (sau chiar doi) direct în catalog. Nu era un simplu trei (sau doi, după starea de spirit a lui Mitică), ci era ditamai cifra scrisă pe jumătate de catalog, o bubă sfidătoare, purulentă și deranjantă chiar și pentru cel mai nepăsător și impertinent dintre noi.
Dar cu Mitică râdeam. Râdeam mult. Și cred că și el râdea cu noi, deși nu înțelegea mereu de unde venea amuzamentul nostru debordant. Ne spunea „Scriți”/„Și scrim” de fiecare dată cand dicta vreo teoremă sau axiomă. Când nu înțelegeam, căscând ochii mari sau gurile de somn, zicea apăsat: „Ma-npușc”. Când unul scria vreo prostie îi spunea râzând ”Vai di minea! Poți să fi împușcat pentru asta”, iar când ne scărpinam în cap pentru că habar nu aveam să găsim rezolvarea aia nenorocită la scârba aia de exercițiu, ne-o trântea teribil: „Vă uitați la funcție ca oaia la berbec”.

Fiind acum în era FB, ne-am reunit virtual cei din A, de la Nicu Gane. Colegiu Național, nu liceu, nu grup școlar. Colegul CristE a postat, spre deliciul celor reuniți virtual, dumele lui Mitică, una mai savuroasă ca alta. Am răs zgomotos, am dat Like, am comentat, am râs încă o dată, am dezbătut. Chiar dacă nimeni în afară de noi, cei de la A, nu poate înțelege cu adevărat ce ne amuză așa de tare când le citim, iată că postez ... d'ale lui Mitică.

Aceşti termeni îi iau foarte mare distanţa.
Scriţi!
Ma-npuşc!
Obecte
Negatif...
Ma gândesc
Trebuie tratat separat de vazut...
Şi scrim...
Nu ştii să pui creta in mână...
Vezi mintea ta sau manualul...
Să ştiţi şi voi pentru ştiinţa voastră...
Şi unul bolnav ştie asta...
Du-te la cules bureţi măcar...
Până la cât vreţi tu...
Uite unde scrie ăsta ....în pod...
Ai pus +....eşti de la Arghira...?!?..
Corectaţi corect!!!...
Bea cu paiul gheaţă...
Ăştia care lipsesc s-o dus să rezerveze bilete pentru revelion....
Nu ştii nimic....da să vezi pe la discotecă ce scheme faci...!!
Vă rog fii atent!!!...
Astea sunt unu...
O găsim şirul...
Până o termini tu...trece un kilometru...
Nu avea atitudine de golan!!!...
Parcă începi sa prinzi broaşte...
Te temi să bagi mâna-n apă...
Ce faci tu străine...??
Nu scrie!!!...poţi să fii arestat pentru aşa ceva....
Domnişoară ieşi afară...vezi că este o crăpătura la usă...ieşi pe acolo...
De unde ştiu eu funcţia?!?...m-am uitat în buruiene..??
Dacă ştii sa faci asta...îmi tai degetele...
Probleme stufoase...cu un kilometru de enunţ....
Daţivă-n cap înainte...şi după aia vă certaţi...
Ai descoperit Everestul...
Vai di-minea...
Te uiţi la limite cum se uită oaia la berbec...
Luni vă treziţi cu o lucrare neanunţată...
Şi ce dacă te doare unghia de la picioare...îmi pasă mie..?!?!
Au minte de raţă...
Ai tras cu urechea din carte...
Asta-i zonă minată...
Detailat..
Rezultatul rezultă...
Le-am ordonat în ordine...
Domnişoară...du-te si dă-te cu capu’ de perete...
Îţi permite religia să bei?!?
Hai mai repede domnişoară...nici trenul de la Dolhasca nu-l mai prinzi...
Eşti solidar cu prostia...
Am crezut că-i şi fix...
Care-i treaba acolo??...Ţi-ai pierdut pantoful sau ce...?
Şi fetele aveţi atitudine de huligani...
Scrie în buletin dacă n-ai caiet...
Ci-s cu voi?!?
Tu crezi că voi credeţi că...???
Scrie aici....cartof...nu elipsă...
Te învârţi in jurul axei...şi zici că eşti bolnav...
Să se discuţe!!
Tu eşti drogat măi..
Mama e verde...tata e padure!!!
Ţi-am zis că te-o muşcat un şobolan...
Indiciile care indică...
Această scriere ne perminte să scriem...
Ce expresie frumos aşa o dat...
Se constată identic că dă acelaşi lucru...
Doamne fereşte păţeşti ceva...şi te trezeşti mort... (criză de râs toată clasa)
Fac din nou incă odata...
Ai memorie de peşte...
O să constăie...
Ce putem observaţii face aici..?!?
Cum se scrie corect ’’ e ’’ sau ’’ este ’’???
Soluţii care nici cu trenul nu le vedeai...
Vii şi la scoală într-un picior??
Să putem va da temă!!
Vă rog ia şi lucraţi!!!
Iolai!!!
De tipul ăsta o să găsim mai multe tipuri...
Să-ţi crească ţie ceva in urechi...
Scrii pe tablă parcă croşetezi...
Taci..că-ţi tai barba...


M-am întâlnit de curând cu Mitică. Neschimbat, nu tu fire albe-n plus, nu tu riduri. M-a binedispus. Ce știi tu, străine?

joi, iunie 23, 2011

Frica de ieri...


Prima oară mi-a fost frică de piranha. Aveam vro doi ani și ai mei mă scăpaseră în fața televizorului unde se derula în voia sa o casetă video. Filmul se numea, desigur, Piranha. Am reușit să văd cum un nene gras, cu burta perfect rotundă, obraznică, nebunatică, a picat bâldâbâc! într-o apă. Deodată, jde pești înguști, dințoși, ai dracu s-au năpustit asupra bietului gras și l-au apucat zdravăn de pântecul generos. Sânge, bucăți de carne, suferința omului care se zvârcolea și se îneca și era înfulecat bucățică cu bucățică. Probabil că am început să plâng pentru că mai țin minte cum capete se înghesuiau în jurul meu, încercând să mă împace punându-mi-l în brațe pe clovnul Titi (jucăria mea preferată, de altfel).
Prima oară am mers la mare când aveam trei ani, la Olimp, era lux pe vremea aia. După o cășătorie interminabil noaptea, timp în care am vomat tot drumul pentru că, din nu știu ce motive neînțelese, aveam un rău cumplit de mașină (mama: iar a deocheat-o vreo babă cu ochi spurcați), am ajuns în stațiune.
Niciodată nu i-am făcut mai mult de râs pe ai mei decât atunci. Nici măcar când mergeam la rude, apărea străbunica X și eu mă uitam la mama și strigam: Uite baba, uite baba! Nici măcar când de față cu o tanti Lola mă uitam la tata și spuneam: Uite, uite! Lola merge ca o rață!!
La mare, în prima mea experiență litorală, i-am terminat pe ai mei părinți.
Restaurant: La restaurant nu mâncam mai nimic, eram un sclifosit de copil căruia imediat i se schimonosea fața când mama îi ducea lingura cu supă aurie la gură. Scoteam acel zgomot de greață (un fel de bleah venit sincer din străfundul ființei), provocând, la rândul meu, greață simandicoșilor din jur care vroiau să-și soarbă liniștiți zeama de zarzavat din bol. Ăia își dădeau coate, comentau, mama roșie de rușine, eu le scoteam limba.
Plajă: Nu-mi plăcea să stau la plajă. Mă încălzeam, începeam să mă agit șă să dau din picioare. Mă enervam. Mă certau. Mă duceau în apă. Intram în mare nu mai mult de genunchi. În momentul în care depășeam limita impusă de subconștientul meu, îmi apărea grasul cu pântec larg, deliciu pentru creaturile dracului cu dinții ascuțiți. PIRANHA. Mă cuprindea frica, ticăloasa. Tata a făcut greșeala să mă pună cu fundul pe colac și să mă tragă în apă. Unde marea devenea mai adâncă decât trebuia. Unde depășea nivelul genunchilor mei. Frica. Iar călare pe mine. Piranha. Gras. Dinți. Ascuțiți. Și iată-mă pe mine, țănc de trei ani, începând să urlu din toți rărunchii mei: piranha, Piranha, PIRRANHAAA!!! Și iar! Și iar! Plaja, ca și acum, era mică la Olimp, iar vocea mea era foarte cristalină. Tata se înroșește, ochi ațintiți asupra noastră, mulți, sute, eu țipam în continuare. Frica mai tare mă strângea, mama roșie de rușine, iar! Scoate odată copchilul ăla din apă!
Hotel: Îmi plăcea mirosul de hotel. Îmi plăcea să văd atâția oameni. Și alți copii pe care îi întrebam de ce nu au limbă (adică de ce dracu nu vorbesc cu mine?) Seara coboram jos cu ai mei la un fel de club al vremii respective. Elton John cânta Sacrifice și Phil Collins - Another Day in Paradise. Ai mei dansau ca „gagicul și gagica” iau eu dădeam târcoale unui băiat blond, creț și muult mai scund decât mine. Era pitic, avea doi ani jumate. Ce știa el? În unul dintre momentele în care coboram din camera de la etajul patru la club, cu liftul, ceva s-a întâmplat. Ușile liftului mi-au prins piciorul - habar nu am cum, s-au închis prea repede, probabil. Dramă! Copchilul a început șă ține. Iar. Din toți rărunchii, cu vocea enervant de cristalină: lifta, lifta, LIFTAAAA! Tata panicat, mama - iar! - roșie de rușine. De ce naiba spuneam lifta? Cine poate ști? Au mai încercat părinții să mă ia în lift și în următoarele zile. Lifta-n sus, lifta-n jos....S-au lăsat păgubași.

Spaima de lift(a), de pești nebuni, psihopați, devoratori de pântece groase, scârba de mâncare ... mi-au trecut. Dar au venit altele: teama de BOB din Twin Peaks (filmul), teama de urechelnițe care îmi intrau în ureche gata-gata să-mi mânănce încet, dar sigur, timpanul (am stat mult timp cu vată în urechi), teama de vecinul de la etajul 3 care certa mereu copii, teama de râie, teama de SIDA (am aflat că Freddie Mercury a murit pentru că a făcut o injecție cu un ac infectat, că de, nu putea mama să-mi zică că a luat boala de la prea multă iubire)...

La tăți ne era frică.

Din categoria Strașnic Chick: Stevie Nicks (Fleetwood Mac)

Melodia a fost scrisa de un Strașnic Dude: PRINCE

luni, iunie 20, 2011

Fratele lui Virgil: PR Anonim

Deoarece simt nevoia să mă exprim și...profesional, am creat Pr-ul Anonim.
Inițial am vrut sa fie blog...anonim, evident, dar mi-am dat seama că nu are rost. Dacă spun vreo prostie, e bine sa fiu criticată, corectată (dar nu scuipată pentru că atac). Numele a rămas Pr Anonim pentru că la urma urmei nu contează cum te cheamă, unde acționezi, cu cine duci lupte, cu cine prEtenii. Important e ce transmiți și că faci efortul să împărtășești ceva ce unora le-ar putea fi util.

Cinstesc pentru noul meu proiecțel și sper să nu MĂ dezamagesc.

duminică, iunie 19, 2011

Dezamagirea din noaptea lunga a filmelor scurte

Din păcate scriu încă o postare cu caracter critic. Vroiam să evit acest lucru, să vorbesc cu mulțumire despre oameni, despre fapte și locuri. Dar uite că...socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am așteptat nerăbdătoare Noaptea lungă a filmelor scurte. Sâmbăta mea a fost rezervată doar pentru acest eveniment. Am vorbit cu încă vreo zece prieteni să mergem să căscăm ochii și mințile la scurt-metraje. Unul s-a răzgândit între timp, dar restul am rămas convinși și fermi pe poziție. Eu cu I. am ajuns mai târziu la MNAC, în jur de 21.30. Dar cu cât mă apropiam mai mult de locul unde se vedeau proiecțiile de filme, cu atât mai dezamăgită deveneam.
1. Nu știam că e în aer liber. Când am citit pe flyer că va avea loc la Muzeul Național de Artă Contemporană, am crezut că va fi înăuntru, cu acces pe terasa aia minunată. Greșeala organizatorilor: nu au precizat de la început că evenimentul va avea loc în curtea MNAC, nu LA MNAC. E o mare diferență. Precizez că pe pagina de FB au subliniat acest mic aspect prin poze și alte postări. Ei, mie mi s-a fâlfâit de comunicarea lor de pe FB, nu m-a interesat să intru, nu am avut timp, am luat de bună informația de pe flyerul care îmi picase în mână.
2. Nu știam că sunt locuri limitate. De ce? Pentru că băieții au spus așa: de pe eventim se cumpără înaintea evenimentului bilete cu 30 de lei, DAR ȘI DE LA INTRARE, CU 35 DE LEI. Nimeni nu a zis nimic de locuri limitate. Când am ajuns acolo, am aflat că nu mai erau scaune libere și că trebuia să mă înghesuiesc pe scări sau să mă trântesc pe iarbă. Adică timp de vreo cel puțin 6 ore, eu trebuia să stau cu curul pe iarbă sau pe piatră și să răcesc la dragele și prețioasele mele ovare. Nu, nu mi-am luat cu mine păturica de picnic. Cu alte cuvinte, trebuia să plătesc 35 de lei pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Gândiți-vă: festivalul dura de pe la 21.00 până la 6.00. Pentru atâtea ore, un om trebuie să-și amplaseze comod curul și spatele, pentru a nu pleca amorțit, blestemând și ocărând după nici două ore. Principiul ia bilet mai scump de la intrare se aplică concertelor. Alea durează două ore, lumea stă în picioare și organizatorii nu mai vând la intrare nimic, le iei doar pe sub mână. Întreb, astfel, organizatorii: de ce au vândut bilete mai scump la intrare pentru o mie de locuri dacă ei nu mai aveau scaune și condiții ok pentru oameni? De ce nu au zis nimic de o limită de locuri și m-au lăsat să stau ca fraiera, relaxată, spunându-mi: cumpăr de la intrare, nu-i bai?
Acum, trebuie să dezvolt ceea ce am spus mai sus. Nu sunt o calică penibilă care nu plătește o sumă de bani pentru filme de scurt-metraj care nu sunt disponibile pe net, care sunt de calitate și care chiar te pot inspira. Dar nu pot plăti nici măcar 50 de bani pentru a-mi crea prilej de nervi, frustrare, semne de întrebare cu privire la capacitatea intelectuală a organizatorilor de a face un lucru bine.
3. Mai aveam dubii: hai măi, să plec, să stau? Încă cum sunt un om al clarificărilor, al comunicării neaoșe, m-am îndreptat către cei care stăteau la casa de bilete. Bine, casă de bilete este impropriu spus, era de fapt o măsuță cu doi oameni stând la ea. O fată creață și un băiat hipșter gay (folosesc sensul propriu al cuvântului, nu este o metaforă care să ofenseze această comunitate). Îi întreb: Nu mai sunt locuri, nu? Ea și el: Nu! Eu: Păi și atunci eu plătesc pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Și plătesc mai multe parale pentru un loc incomod, față de cei care au plătit mai puțin, pentru un scaun. Ea: Nu sunteți obligată să plătiți. El: Puteți să plecați dacă nu vă convine. Eu: am zâmbit ironic, l-am imitat răutacios pe el, care m-a scos de altfel din pepeni cu gesturile și modul de a vorbi. Nu tu ne pare rău, nu tu încercare de a convinge omul să rămână spunând că: vedeți, locurile se vor mai elibera pe parcurs. Nu tu nimic.
O aroganță de doi lei, o lipsă masivă de bun-simț. Încă un gest de nesimțire a celor care oferă niște servicii față de cei care chiar vor să dea bani pentru serviciile respective.
A, și fraierii ar trebui să știe că la un astfel de eveniment cu multă lume trebuie să existe o ambulanță. Pentru că...vezi tu, niciodată nu se știe. Verdict: lipsă de profeseionalism, nepăsare, nesimțire. Și unii au plătit pentru asta, probabil pentru că e cool, boem, e un act de profunzime și cultură. Bravo!

Până una alta, am găsit acest scurt-metraj care a rulat aseară. Enjoy!

joi, iunie 16, 2011

Spune-mi cum conduci ca să-ți spun cine ești

M-am enervat de curând teribil. Pășesc zglobie spre serviciu și, la o trecere de pietoni destul de îngustă, un nene cu o Dacie Logan de culoare albastru închis mai-mai că nu oprește. Pune frână destul de târziu și iată mașina atât de aproape de picioarele mele încât m-am speriat. L-am făcut bou, el m-a claxonat nervos (pe trecerea de pietoni), l-am trimis apoi în marții lui (asta mai mult în gând că oricum nu mă auzea nimeni) iar el a plecat mai departe bodogănind și aruncând săgeți drept în inima mea. Ce m-a suprins este faptul că a comis măgăria având un copil în spate.

Acum câteva zile citeam îngrozită, revoltată, dornică de dreptate, cum un „interlop” din Oradea a trecut cu 160 de km/h într-o intersecție, a intrat din plin în ceva Matiz sau Tico. O fată-jumate a murit (adică una s-a stins, cealaltă, sor-sa, a intrat în comă). A treia a avut norocul să scape. Criminalul cocalar, ascultător de manele din 1998 și spărgător de semințe a fost eliberat până la începerea procesului.

Trebuie să recunosc. Nu-mi plac șoferii. De pe drum, din lumea în care kilometrii îi faci pe jos/role sau cu metroul, șoferii sunt din tabăra inamică. Niște periculoși, niște nebuni, pe care de cele mai multe ori îi urăsc. Desigur, doar o parte sunt bovine în trafic, dar dau zilnic de atâția monștri care rânjesc din spatele volanului, făcând tot felul de porcării, încât da: șoferii sunt pentru mine o specie aparte, pe care aproape o detest și pe care deseori îmi imaginez, mai ceva ca o fantezie sexi, cum arunc cu ouă împuțite în parbriz, cum îmi scot din gentuța mică un baston fermecat care, ca sula din Povestea poveștilor, începe singur să le croiască, la o vorbă fermecată, spatele de dihănii fără creier.

Deja când întâlnesc șoferi calmi, care mai dau prioritate, care nu te înjură de mamă dacă treci prea încet pe trecere, care zâmbesc, care își văd de treaba lor, îmi saltă inima de bucurie. Și îmi spun: Ăsta trebuie să fie un om de treabă!

Modul în care cineva conduce o mașină spune atât de multe despre un omul respectiv. Și nu mă bazez pe ceea ce am observat și analizat la necunoscuții de tip șoferi-maimuțe poaste și puturoase, ci pe experiența cu amici, cunoscuți, prieteni. Și trebuie s-o spun: dacă vrei să testezi caracterul unui om, ia-l la o plimbare cu mașina. Obligatoriu el trebuie să conducă.

Dacă nu oprește când urmează o trecere de pietoni, dacă face slalon de pe o bandă pe alta, dacă crede că toată șoseaua e a lui/ei, dacă vrea mereu să depășească, dacă depășește aproape inconștient, dacă merge cu viteză prea mare (asta e clișeu deja), dacă nu-și recunoaște greșelile evidente pe care le face la volan....trebuie să te mai gândești o dată la ce persoană ai în viața ta. Și nu trebuie să bifeze tot cea ce am înșiruit eu mai sus. Din cauza unui arogant la volan care mergea pe principiile conduc cu viteză pentru că sunt atât de mișto, cool și valoros, depășesc ca boul pentru că sunt inconștient și IQ-ul și EQ-ul tind spre zero, nu suport să mi se atragă atenția de către ceilalți trei oameni din mașină, deci, din cauza unui astfel de individ, mi s-au declanșat atacuri de panică. În mașină rareori urc la drum lung și dacă cineva depășeste suta la oră încep să îl urăsc.

După întâmplarea cu interlopul din Oradea, eu aș înăspri legea. La trecut pe roșu, nu îi iei doar carnetul, primește și două șuturi în fund plus bonus două bastoane pe spinare. Pentru depășire de viteză cu nesimțire și aroganță de interlop, două bastoane pe spinare plus cap spart (nu foarte rău, pentru că deja creierul nu funcționează bine), pentru conducere în stare avansată de ebrietate: două șuturi în fund, două bastoane pe spinare, un pumn în ficat plus două palme peste față.

Repet, respect șoferii care conduc cu grijă. Grijă și pentru ei, dar mai ales pentru cei din jur pe care nu se pișă din spatele geamurilor fumurii.

marți, iunie 14, 2011

Motive de pauză

M-am uitat la data la care am urcat ultimul video pe blog: începutul lui februarie. Acum suntem în iunie. Adică Virgil a luat o pauză de aproape jumate de an. Mult. Foarte mult. Am verificat si Google Analytics, mai mult din sadism, ca să văd cât de jos s-a dus. E, da, s-a dus rău, sub nivelul mării. Atât de jos că m-au iritat teribil ignoranța, lenea, nepăsarea, nesimțirea care - am crezut eu - m-au copleșit așa deodată.
Am stat și m-am gândit între timp. La ce înseamnă să fii online. Ca blogger, ca om care dă minim opt tweet-uri de impact pe zi, care răsfoiește zilnic câte 30 de bloguri și care reușește să posteze constant! pe propriul blog. Ia mult timp. Trebuie multă atenție în crearea unei agende pe care s-o respecți întru totul. Așa făceam când eram mică, cu colega mea de bancă. Ca să avem timp de toate - și de sărit coarda, și de teme, și de somn, și se jucat cu câinii - ne programam totul la sânge. Până și când mergeam la budă sau când făceam baie.
Mi-am dat seama că mi-e greu să revin la agenduța mea magică și dureros de strictă. Nu am chef. Nu vreau asta încă. Îmi place haosul.
Îmi place online-ul. Aș sta 10 ore în fața calculatorului să mă manifest virtual. Dar nu am aceste 10 ore. Am o grămadă de alte lucruri de făcut. Și la naiba! îmi place să fiu și offline. Să mă plimb, să citesc cărți sau reviste nu electronice, ci pe print. Îmi place să mangâi pagini, să le miros, să le îndoi, să le notez, să le citesc. Îmi place teribil. Îmi place să vorbesc cu prietenii mei stând cu ei față în față. Pe chat de obicei nu îmi dau seama de tonalitate, de vibrația vocii, nu văd priviri, mă enervez, interpretez greșit, dau buzz, înjur, mă îmbufnez.
În plus, mă termină uneori cantitatea de informații. E ca atunci când mi-ai scoate ochelarii, m-ai învârti de zece ori și m-ai lăsa să merg așa, în miopia și amețeala mea.
Și mă mai dor și ochii. Și cred că oarecum prea mult calculator îmi influențează sănătatea prost. Foarte prost. Bine, eu sunt și ușor ipohondră așa că nu știu cât ar trebui luat în considerare ceea ce spun eu aici.
Bine, bine, cu toate astea am realizat un lucru. Nici timpul, nici ochii slăbiți, nici starea mea ipohondră nu m-au împiedicat să scriu aproape șase luni pe Virgil. O postare îmi ia puțin timp, mă relaxează și mă umple de o stare bună.
Nu. Marea problema este că nu am fost relaxată. Deloc. O stare de agitație (pe care acum o înțeleg, știu de unde a venit și de ce a dispărut) mi-a futut creierii și acea pace interioară de care am mare nevoie ca să pun cuvinte pe „hârtie”. Timpul ți-l poți organiza. Pentru ochi îți schimbi lentilele. Ipohondria nu știu cât trece, dar să fiu sinceră, nu e așa o mare problemă. Dar acea pace interioară nu prea poate fi controlată. Dacă ești străpuns de mii de săgeți perturbatoare îl dai dracului pe Virgil, îl dai naibii de scris și te apuci de altele. Pentru că pentru mine, scrisul - chiar și la nivelul lui Virgil - e un proces care nu poate fi făcut orișicum. Starea psihică bună și o cantitate suficientă de liniște și mulțumire este mai mult decât necesară.
So.....acum am iar chef. Și condiții prielnice.
Așa că...profit cât pot.

sâmbătă, ianuarie 29, 2011

Flașneta - partea întâi

Tavi este obosit. A avut patru ședințe foto, fiecare a durat cam o oră și s-au desfășurat în toate cele patru puncte cardinale ale orașului. Cară echipamentul, desfă echipamentul, discută cu subiecții, cunoaște-i puțin, glumește cu ei pentru a se simți confortabil în fața blițului enervant, prinde cadrul perfect, fă-l pe bietul urât să arate acceptabil din profil, termină, strânge echipamentul și pleacă la redacție. De acolo du-te în alt loc, la o ședință abia stabilită de simpatica aia de secretară de redacție.
E seară, este început de vară și orașul arde. Este neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului. „Temperaturi mult prea mari pentru începutul lui iunie. Stați la umbră, căutați locurile răcoroase”, a spus prezentatoarea meteo la radio în dimineața asta. Totul este neobișnuit acum, gândește Tavi, tolănit într-un fotoliu de bambus din fața unei crâșme din partea veche a orașului în care s-a născut, în care încă locuiește și în care probabil va muri.
Chelnerița îi aduce o bere nefiltrată. Rece. O cheamă Cristina și e tunsă băiețește. Are ochii mari, gura cărnoasă și, deși nu e frumoasă, te atrage prin volubilitate și prin poveștile pe care le spune fiecărui client al micii ei crâșme – are patru mese înăuntrul barului, dar vara cele patru mese se transformă în 12.
- Mersi, Cristina. E rece, așa cum trebuie. Așa cum am nevoie după ziua asta căcăcioasă.
- Nebunie la voi?
- Nebunie....Dar decât liniște, cum e pe la alții, parcă prefer așa.
Cristina pleacă repede, căci cineva de la masa vecină îi face din mână și îi arată discret acel semn de: Fă-mi nota, te rog!
Tavi își lasă capul pe spate, se scaprină cu mâna stângă la urechea dreaptă, nu din cauză că l-ar mânca, ci ca un gest de plictis. Dar nu vrea să se vadă cu nimeni în seara asta, vrea puțină liniște, puțină tăcere în zarva asta a orașului vechi, unde se perindă puzderie de oameni colorați, curioși, excitați, însetați și mai ales încălziți de soarele toropitor al zilei.
Tavi este considerat un bărbat frumos. Are părul scurt, des și țepos, șaten, cu câteva fire albe la tâmple. Ochii sunt mici dar puțin alungiți, fruntea e strâmtă și nasul e ușor cârn. Are gura relativ mică – nu e lată, dar buzele nu sunt subțiri, ci potrivite. Când zâmbește apar două gropițe în obraji. Se îmbracă lejer: blugi comozi, tricou lălâi și teniși. Un Tissot cu cadran mare e singura bijuterie pe care o are la mână. În rest, nu poartă nici un alt zorzon. Nici cu parfum nu prea se dă. I se pare un gest muieresc.
Ridică paharul de bere nefiltrată și se uită prin el. Urmărește dacă sunt multe bule și dacă ele urcă repede în sus. Ăsta e semn că berea e proaspătă. Da, în pahar sunt o grămadă de bule care aleargă nervoase spre buza paharului. Coboară paharul în jos, ca să guste și el din băutura proaspătă și răcoritoare. În fața lui apare deodată omul cu flașnetă, mic, mustăcios, învârtind rapid la manivelă.

La pas


Apoape de Anul Nou am vizitat Herghelia Radauti. Scopul nu era doar vizita unui grajd si admirarea cailor, ci, evident, sa urc pentru prima oara pe un cal. Nu stiam cum voi face exact asta, avand in vedere ca aveam pe mine asa:
- budigai;
- colanti;
- maieu;
- maleta groasa;
- salopeta de iarna;
- hanorac;
- geaca;
- papuci de zapada;
- manusi;
- un caciuloi albastru care imi cadea frecvent pe ochi, acoperindu-mi uneori chiar ochelarii.
La herghelia respectiva principala rasa de cal este SHAGYA ARAB, care, din cate am aflat, nu este pentru sarituri, ci face performanta in cursele de anduranta. Ca sa vezi!
Baiatul, un Gigi timid, a adus, la semnul sefului, pe Tiganul si pe GabrEl. Tiganul mie mi s-a parut ceva mai mare și mai nervos, GabrEl parea mai mic si mai rabdator. Am stat putin pe ganduri, sa ma urc, sa nu ma urc....Frigul incepea sa ma cam patrunda - da, afara erau -x grade - asa ca am zis bine, domne! hai sa ma urc sa vad cum stau lucrurile acolo, pe sa, la inaltime.
Scarita mi se parea cam sus. Nu vedeam cat ma puteam cracana ca sa ajung cu papucul in ea. Dar Gigi imi explica ca trebuie sa pun genunchiul pe mainile lui impreunate, intoarse cu palmele in sus, ca trebuie apoi sa imi fac vant, sa arunc celalalt picior peste Tiganul si gata, sunt sus! Zis si facut. Pun genunchiul stang pe mainile lui Gigi, imi arunc piciorul drept in sus, dar nu ajung cu el peste Tiganul. Ma blochez. Am prea multe pe mine. Si nu sunt chiar cea mai elastica fata...Mai incerc o data. Ma si gandesc. Poate ii dau cu piciorul in coaste lui Tiganul, se sperie asta si fuge cu mine rascrascacita. Mai arunc o data cu piciorul peste cal, reusesc, dar nu imi urnesc fundul. Gigi, ajuta-ma! Pune Gigi palmele pe curul meu si impinge. In sfarsit ma pun bine in sa. Gigi tinea de capastru, eu pe Tiganul, uitandu-ma usor tampa si putin speriata la el. Am facut vreo cinci ture de teren de antrenament sau ce era ala pana m-am plicitisit si eu, si calul, in timp ce-mi mai impingeam caciuloiul de pa ochi. Am analizat toate firele de par din creasta Tiganului, l-am mangaiat putin pe gat, dar nu prea aveam ce sa-i spun. Gata, Gigi, ma dau jos. Trebuia sa ma aplec in fata, sa imi iau piciorul drept de pe cal si sa ma arunc jos. Fii iar elastica cu 20 de kile de haine pe tine. Ma dau in jos, imi dau piciorul drept de pe cal, iar am impresia ca ii dau un sut in coaste si ma tem sa nu fuga cu mine atarnata. Ma dau eu in jos, da simt ca pic. Pamantul nici nu-l ating. Iar ma prinde Gigi, pentru ca tip la el: Nu pot, Gigi, fa ceva!
Am repetat figura si cu GabrEl. Acelasi Gigi mi-a impins iar fundul si iar m-a prins la coborarae ca ma panicasem iar. GIGI!
Dupa „calarie” m-au durut salele o luna. Cred ca m-am smucit cam tare cand m-am urcat cu 20 de kile de toale pe doua namile rasa SHAGYA ARAB.

The King”s Speech - Speechless

luni, ianuarie 24, 2011

Partea a II-a: Experiența bate scoala

Îmi luasem în serios rolul meu de Consultant Financiar Virgil. Patru ore pe zi erau dedicate muncii la compania de asigurări de viață, deja mă simțeam parte din corporație și chiar începusem să îi privesc pe colegii mei de grupa undeva...de sus.
Ce trebuia să fac eu de fapt? Să atrag clienți pentru firmă, sa îi găsesc și în gaură de șarpe, să le vorbesc cu măiestrie, să îi perii, să îi ung, ca ei să cumpere polița și eu să bag bani în buzunarul de la piept.
Vânătoarea începea cu cei cunoscuți: de la mumă, tată la dentista verișoarei nașei bunicei mele. Cum eu nu mă bazam prea mult pe neamuri, amici, nu am stăruit prea mult asupra acestei modalități, așa că am trecut la planul B: atacă piața rece cu aceeași forță cu care își cucerea teritoriile Gingis Han.
Mă duceam la chioșcul cu ziare, luam tot ce însemna publicații cu anunțuri, mă așezam în fața telefonului, deschideam ziarul, și sună, Virgil, până nu mai poți. Toate națiile: doctori, tinichigii, interlopi, biznișmeni, instalatori. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, vorbește, Virgil, vorbește. Nu am primit înjurii. Acum mă mir.
Începusem să vorbesc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine. M-a trimis compania la un curs. Eram em-por-tantă!
De-a lungul „carierei”, mi s-au întâmplat următoarele:
- m-am întâlnit cu un nene ca să-i vând polița; de fapt el se întâlnise cu mine ca să-mi vândă produsul lui;
- am stabilit două întâlniri pe unu decembrie; m-am dus la birou. Era ceață și urât, motiv pentru care starea mea psihică nu era printre cele mai bune. Nu a venit nimeni.
- am stabilit întâlnire cu un alt nene undeva pe B-dul Iuliu Maniu, nr. 3xx. M-am dus, cu RATB-ul, apoi pe jos, până unde ar fi trebuit să aibă loc meeting-ul. Adresa era inexistentă. L-am sunat și i-am spus „Ești un idiot, domne”. El a sunat înapoi și s-a plâns unei cucoane. Mie nu mi-a păsat.
- am sunat două ore întruna până am ajuns la secțiunea Tinichigii din ziarul de anunțuri. Am stabilt o „întâlnire” a doua zi - sâmbătă - la birou. Trezește-te sâmbătă dimineață, îmbracă-te iar la cămeșă (uram ținuta asta) și du-te la birou. Omul meu întârzia să vină. Mă uit nerăbdătoare pe geam. Văd jos două pălării mari, negre, cu boruri late. Hmmm....„Sper că....” Telefonul sună. Gardianul de la poartă îmi spune că vor să vorbească cu mine doi „domni”. Cobor. Iată-i pe „Clienții” mei potențiali, înalți, cu musteață răsucită, părul lor - pana corbilor, și cu pălării impunătoare, în geci de piele, având mâinile adând înfundate în buzunare. Mă uit la ei: Vreți...ăăăăă....să vă asigurați pielea? Și ei: Hăăă, da nu dumneavăastră vroiați să vă fixăm mașina? Eu ma uit la portar, portarul la mine. Spun timid: nu...

Am plecat dupa cateva luni. La un an după, m-au sunat de la firmă. Trebuia sa le plătesc cursul. Le eram datoare. Vândută.

Partea I: Mâncărimea

Mai in glumă, mai in serios, am dat la birou o maximă de care sunt teribil de mândră: până nu te scarpini bine, nu știi cat de tare te-a mâncat.
Studentă fiind eu în al doilea an de facultate, fix la început de an școlar, am început să am mâncărimi pe creier: cursurile nu sunt suficiente. Îmi trebuia ceva în plus. Așa că am decis să îmi caut un job.
Pe vremea aceea, când spuneam job nu știam nicicum ce vreau, cum vreau, de ce, de ce nu...Știam doar că vreau ATUNCI, nu mai târziu. Cu alte cuvinte, mi se pusese pata. Zdravăn. Teribil. Atât de rău încât mă mânca pielea, și capul, și tălpile, îmi frecam dinții, îmi răsuceam părul între degetul mare și cel arătător, obsedant.
O dată cu această mâncărime a venit și un târg de joburi. Printează 20 de CV-uri, trage pantalonii la dungă, pune cămășuța, ia sacoul și du-te la Sala Palatului, cu Flufur și Ion. Am intrat în clădire, am plătit intrarea și m-a copleșit imediat aglomerația. Fete, băieți, femei, bărbați, babe, moși, toți mișunau pe sus, pe jos, cu ochii jucându-le avid în cap, urmărind, iscodind. M-am dus pe la fiecare stand, am căscat ochii, am lăsat câte un CV unde am crezut eu de cuviință și apoi la revedere! Prea multe suflete curioase și disperate și pline de speranță în același loc.
După o săptămână am primit un telefon. O voce suavă de femeie m-a chemat la primul interviu din viața mea. Mi s-a tăiat respirația. M-am bucurat atât de intens încât am început să mă panichez.
M-am dus la interviu la o firmă de asigurări de viață. Evident că m-au luat. Part-time, plătită, cum îmi place mie expresia asta de mi se dilată toți porii, „în funcție de performanțe”. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de piciorul drept.
Deodată am devenit donșoara consultant financiar Virgil. Vis! (Va urma...)
Oare?

luni, ianuarie 03, 2011

Fetiș - postarea trei

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.
Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.
Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.
Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva....orice, cumva, acum.
Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?
Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.
Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!
Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”