miercuri, august 31, 2011

13,99 lei


Știam că azi apare cartea lui Frederic Beigbeder, al cărei titlu original este 14,99 euro. Titlul românesc sună cam așa...13,99 lei.
În drum spre birou, undeva la o tarabă din Piața Romană, mă opresc să-mi cumpăr cartea. Îl întreb pe nenea de la tarabă, după ce iau în mână cartea, cât costă.
„13,99 lei. Scrie și pe ea”, îmi răspunde bărbatul de vreo 50 de ani, burtos și tuciuriu.
Mă uit, mă întreb: Ăsta nu e titlul? Mă uit la cartea de săptămâna trecută a lui Beigbeder. Văd un alt titlu (Dragostea durează trei ani), mă uit pe față, mă uit pe spatele cărții, nu văd nicio etichetă cu prețul.
Cum mă mănâncă limba mai mereu, îi spun omului din spatele tarabei: „Ăsta nu este prețul, ăsta este titlul cărții. Prețul nu este afișat, să știți”.
„Ba nu, duduie, ăla e prețul”.
„Nu, domnule, acesta este titlul cărții. Așa se numește cartea, așa a numit-o nenea ăsta. Așa că nu aveți niciun preț afișat, de fapt”.
„Păi acolo e prețul, cu galben, pe copertă, nu vezi?”
„Domnule, nu înțelegi că ăsta e titlul? Așa se numește cartea, 13,99 lei”.
”E, nu!”
„Cum nu, nu vedeți aici? Mă contraziceți așa? Aștept cartea asta de ceva timp!”
„E, cumpăr-o din altă parte!”
„BINE! Rămâi cu cărțile nevândute!”

Mă duc la altă tarabă. Din spatele ei se ridică un lungan, cu față de bonom, care nu are nimic șmecher, răutacios, arogant în privire sau în nări sau pe buze.
„Domnule, ăsta e titlul sau prețul?” îl întreb.
„Prețul, domnișoară!”
Tac, cumpăr și plec.

duminică, august 28, 2011

Șase într-o barcă


Timpul trece repede în Deltă, deși ești rupt de realitate. Nu am avut acces la internet, am vorbit puțin la telefon, nu m-am uitat la TV, nu am ascultat radio. O detoxifiere pe care mi-am dorit-o cu ardoare.
Luni a fost ziua plecării. Deși am fi putut foarte bine să plecăm duminică, să dăm dracului mult-așteptata plimbare cu barca pe canale, pentru că luni nu era niciun vapor care să plece spre Tulcea (nici pasager nici catamaran), iar barca rusească de 71 de locuri nu mai avea niciun scaun liber. Toate au fost rezervate. M-am enervat, am înjurat, îmi venea să mă cert cu cineva dar nu am avut cu cine. Nu vroiam nici în ruptul capului să renunț la încă o zi în paradisul meu proaspăt descoperit.
Am decis rapid că vom pleca cu barca din Sfântul Gheorghe până la Mahmudia, și de acolo Domane-ajută.
V. n-a vrut să nu renunțe atât de ușor la varianta bărcii rusești, care urma să plece luni la ora 14.30. Cică erau mari șanse ca unii care și-au făcut rezervare să se răzgândească, așa că am fi avut șansa să avem transport direct până în Tulcea, cu 60 de lei. Am fost puși pe lista de așteptare (da, da, există și așa ceva - lista de așteptare).
Am zis ok, hai să încercăm astfel: mergem la ponton, dacă piedem barca rusească vom vorbi cu omul care ne va plimba duminică printre stufăriș ca să ne ajute cu transportul inclusiv luni. Până-n Mahmudia. Preț - 100 de lei de individ.
V. a mai sunat-o de vreo câteva ori pe cucoana care se ocupa cu rezevările și, cel mai important, cu lista de așteptare. Speram să ne crească șansele.
Luni, la 1 jumate, iată-ne pe noi patru, trei fete și un băiat, așteptând. Avem emoții. Uite-o și pe femeia cu care vorbisem la telefon, cu agenduța cu rezervări în mână. Pe o pagină separată este, probabil, și lista de așteptare. Pe care sunt așternute mândru numele noastre. UIte și un băiat cu părul creț, brunet, cu nas julit, dar teribil de interesant. Sfinte Sisoe! Mă îndrăgostesc. Dar nu am timp de cele lumești, așa încep să număr oamenii care vin pe ponton. Au și ei un singur scop: să plece cu barca rusească de 71 de locuri. 20, 25, 30, uite încă un grup, e mare, sigur sunt și ei pe vreo listă, care listă? Mă uit urât la ei, mă încrunt, îmi umflu nările, mai dau pe gât o dușcă de apă plată, îmi trec mâna nervos prin păr, nu! Uite încă un grup! Sunt 10.000 de oameni, parcă nu se mai termină!
Se face 2 și ceva. Barca rusească apare. Nimic nu doresc mai mult decât un loc în ea, în barcă, o privesc cu nesaț, iar celor care se îmbulzesc în fața femeii cu listele le arunc săgeți ascuțite. Mii. Fiara din mine începe să iasă afară.
Femeia cu listele strigă numele celor cu rezervare. Strigă, cheamă, ei vin, vin. Sunt mulți, fir-ar ai dracu'. La un moment dat, la numele strigate nu răspunde nimeni. Pentru un moment. După care se aude o voce palidă care spune aici! Bun, încep întrebările. Cine are de fapt rezervare și cine nu? De ce nu arată nimeni un buletin, ceva? Ca să știi că nu intră Ion în locul lui Vasile. Și apoi, cum sunt luați cei de pe lista de așteptare? În ce ordine?
Oamenii care nu au intrat se enervează. Nu mai înțeleg nimic. Femeia cu agenda în mână, gestionara de listuțe, se panichează. Și, o dată cu ea, încă o femeie blondă care habar nu am cine e. Probabil o a doua făptură de sex feminin care și-a făcut carieră în gestionarea altor listuțe pentru singura barcă disponibilă într-una dintre zilele când se știa clar că lumea se va îmbulzi să plece. Sfântul Gheorghe, mai rău ca pe Shutter Island.
„Mai este doar un loc”!, se aude vocea femeii cu care vorbisem inițial la telefon. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, o puzderie de oameni. Unii mai calmi, alții speriați, dar cam toți cuprinși de supărare. Ne simțim oarecum umiliți, că stăm ca proștii în soare, ca săracii la dat pâine cu borș, nedumeriți, neștiind dacă mai intrăm sau nu.
Fără să mă mai gândesc prea mult la cele lumești, l-am sunat pe omul nostru cu barca. Îmi spune că mă sună el imediat. Aștept. Nu sună. Sun eu. Mergem sau ce facem? În timp ce țin telefonul la ureche, îl văd. E nea Sorin, acest nea Sorin. Pe ponton, înconjurat de oameni. Ce pălării și craci face omul nostru? Mai atentează și alții la nea Sorin, al nostru nea Sorin? Mă duc cu mâinile în șold la el, îi privesc circumspect pe cei din jurul lui, mă bag între ei și-l bat pe spate. Aici suntem, gata de plecare!
Hm, se pare că vrea mușterii suplimentari la barca lui. Și, de fapt, aflăm că nu mergem cu o barcă ultra-rapidă care ne-ar duceîn o oră, maxim o oră jumate în Mahmudia, ci cu barca în care ne-a plimbat agale pe canale. Cât facem? E, trei ore maxim.
Nu avem de ales, ne aruncăm în barcă, cu tot cu bagaje. Deja cunoașteam teritoriul, ne simțim ca la mama noastră-acasă. Eu pe scaunul meu alb de plastic, cu cracii în sus, gata de plecare. Care plecare, ce tot face nea Sorin, încă-și caută mușterii? Al naibii barbat!
Și iată că apare nea Sorin cu el, cu crețul de pe ponton care are nasul belit, băiet mai mult decât interesant, acompaniat de o tânără cu părul răvășit (asta a fost prima impresie) și cu chip drăguț. Mă îmbufnez și mă așez din nou comod.


Drumul a fost lung și anevoios...

joi, august 18, 2011

Delta sau paradisul meu autentic


În vara aceasta am fost pentru prima oară în Deltă. Am forțat puțin nota, am tras de unii, m-au convins alții, am refuzat să amân și am plecat.
După aproape patru zile petrecute în Sfântul Gheorghe, am realizat că Delta nu înseamnă festivalul ăla destul de fad numit Anonimul, nu înseamnă Green Village (nu voi avea nevoie în veci de un camping de patru stele cu piscină, chelneri neprietenoși care nu te salută în zori de zi și de alte energii negative), nu înseamnă acele avioane de bâzâie enervant, care vrei-nu vrei te smulg din momentele de uitare în care te arunci cu voluptate.
Delta este mult nisip fin împăștiat peste tot, pe care calci cu tălpile goale, cărări de nisip care te conduc spre plaja încă virgină, presărată cu scoici colorate(ține-o, Doamne, tot așa!). La un moment dat dai de locul meu preferat unde Dunărea se aruncă cu patimă în mare.
În Deltă stai la localnici mai mult sau mai puțin posaci - viața nu e prea ușoară pentru pescari, din câte-am înțeles - care îți gătesc pește dimineața, la prânz și seara, pește la grătar, fiert cu legume, prăjit, cu mujdei, fără mujdei, cu mămăligă, fără mămăligă, șalău, crap, somn și alte specii pe care datorită minții mele tulburi nu mi le mai amintesc.
Dar Delta înseamnă mai ales plimbarea pe canale, pe la ora 9 dimineața, într-o barcă cu motor care te duce spre insula Sahalin și spre lacul Melea, unde am văzut colonii de păsăroi care îmi apăreau în cărțile de colorat când eram mică. Uite pelicanul, uite cormoranul, strașnică priveliște!
Am pornit din port cu nea Sorin. Nea Sorin de fapt nu era un nene, ci un băiat, după spusele mamei lui, la vreo 40 de ani, cu ochi de pisică, cu șapcă pe cap și budigăi de vară colorați. Barca lui din lemn era lungă de vreo șase metri (de fapt habar nu am cât era de lungă, niciodată nu estimez bine distanțele) și cu motor de 20 de cai putere. Călătoria a durat vreo trei ore și ne-a costat 40 de lei de om.
Am făcut plinul de benzină la benzinăria de pe canal, ne-am luat niște provizii (mai precis doar apă) și am alunecat spre necunoscut. Pornind pe braț, am făcut stânga la un moment dat, pe un canal îngust. Începuseră să apară nuferii galbeni, aparent gingași și ciulinii de baltă. Nea Sorin ne-a zis că e vremea pentru micul dejun. A scos un cuțitaș, a luat vreo două rădăcini de ciulini de baltă, a rupt ceea ce păreau niște muguri maro și a început să-i taie, scoțând un miez alb, destul de tare. Am mușcat curioasă din miez, era crocant și dulceag, și da, îmi amintea de miezul proaspăt de nucă de cocos.
Am pornit spre Sahalin, insulă de 28 de km pătrați. Toți patru eram încântați și entuziaști ca niște copii care au ajuns în țara jucăriilor sau pe tărâmul dulciurilor. Am zărit mulți pelicani, probabil dăduseră de o zonă cu pește, după cum ne-a zis Nea Sorin, că prea erau mulți în locul ăla. Dar un pelican era undeva singur și bulversat. Probabil se certase cu gașca lui, căci de obicei pelicanii nu stau singurei și tăcuți într-un colț. Am pozat cormoranii, cenușii, drepți și cocoțați pe butuci ca babele la geam. Simțeam că eu sunt parte dintr-o paradă și toți păsăroii mă priveau curioși, bănuitori și cârcotași. Iar în timpul paradei, începeau pescărușii să se agite în spatele bărcii, pentru că motorul ei scotea peștii la suprafață, devenind astfel un restaurant mobil pentru clonțoșii înfometați.
Am ajuns în Melea, unde apa a devenit mică, căci adâncimea ei nu era mai mare de 20 de centimetri. Mă îmbia să mă arunc în ea, că era cald și adâncimea era perfectă pentru o anti-înotătoare precum mi-s eu.
Am intrat într-un labirint de stufăriș. De fapt, cred ca este impropriu spus labirint, nu cred că traseul era chiar atât de încâlcit precum mi-aș fi dorit eu, dar barca începuse să alunece pe un coridor străjuit de stufăriș din ce în ce mai înalt. Nea Sorin ne-a zis sa nu ne băgăm mâinile în el că ne putem tăia. E na, nea Sorine!
Pe lângă noi a trecut o barcă cu doi pescari. Ne-a aruncat - un pic în bătaie de joc - un pește abia prins.
Un caras micuț, cred eu că speriat, pe care l-am luat cu toții în mână (nu știu exact de ce, mângâiatul peștilor nu e tocmai activitatea mea preferată). După care, ca bun creștin milostiv și iubior de ființe vii ce sunt, i-am dat drumul în apele din ce în ce mai limpezi. Înoată, carasule, respiră, carasule, fir-ai tu să fii!
În dreapta noastră a apărut un turnuleț. Un turnuleț, nea Sorine, ce-o fi acolo, am întrebat eu, cu vocea mea cristalină, nicidecum pițigăiată și enervantă, pe omul care nu era atât de nene, dar nici atât de băiat cum îl vroia mă-sa. Acela era punctul de control, unde nu mai țin minte cine și de ce urca acolo. Am făcut popas pentru pipi în natură (comuniunea cu natura nu e deplină decât atunci când se reunesc esențele noastre cu pâmântul neatins), prilej cu care am zis: hai în turn, să vedem ce se poate observa din locul de...observație. Am dat la o parte crengi și buruieni și am început să urcăm pe...scări. Am ajuns sus, ne-am uitat în căsuța proțăpită pe scară, nu ne-am dat seama care este exact scopul ei, așa că am coborât. Dar am văzut barca și pe nea Sorin de la înălțime.
Înapoi am băgat viteză. Am salutat pe toți pescarii de pe mal, stând cu undița aruncată, atât de răbdători și nemișcați, am salutat pe toți indivizii din celelate bărci care mergeau hotărâte spre rezervația pe care tocmai o lăsasem în urmă. E un ritual acest salut pe canale, la fel cum e între motoriștii autentici (orice-ar fi, ei dau din cap la semenii lor chinuiții de aceeași patimă).
Aș fi vrut să lungesc mult și bine momentul acela. Nea Sorin în spate la motor, amicii mei stând relaxați și mulțumiți, iar eu zăcând pe un scaun alb de plastic, cu picioarele întinse pe marginea bărcii, cu bretonul în vânt, zâmbetul ștrengăresc pe față (sper că era ștrengăresc și nu tâmp) și cu sufletul liber, liber, liber.

Eu mi-am găsit paradisul. Și sper să nu-l împart cu mulți.

luni, august 08, 2011

Experiment muzical

Cum va place?

Fură-mă frumos


Am dat astăzi peste un articol din Adevărul. Și anume acesta: http://bit.ly/oX0Hfc. Subiectul, după cum vedeți, este ciordeala din Spania. Ciorditorii? Nimeni alții decât românii.
Cam acum o lună am fost în Barcelona, șapte nopți, șapte zile, trei fete. Nu voi începe prin a povesti ce am vizitat și ce experiențe super mega strașnice am avut. NU. Voi începe prin a spune cum am ajuns - eu, o româncă arogantă de fel, care niciodată nu și-a renegat originea, fiind destul de naționalistă în fond - să îmi fie jenă să spun de unde vin.
A doua seară în Barcelona. Nu am mai avut putere să o luăm pe jos din Plaza Espana către casa unde eram cazate (pe lângă Rambla) așa că ne-am dus la metrou. La automatul de bilete, aud cuvinte românești. „Trebuie să deschizi altfel”. Mă întorc. O ceată de vreo 10-15 oameni, femei și bărbați, cam tuciurii (sau cel puțin așa sper eu, să fi fost toți țigani și niciun român) aveau un fel de adunare ad-hoc în zona casei de bilete. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era o haită de hoțomani. Am luat biletul din automat ca să trecem mai repede de ei, să nu-i vedem și să nu-i auzim. Ajungem pe peron. Suntem lovite în față de miros de țigară. De unde până unde? Un individ îmbrăcat în blugi deschiși la culoare și tricou alb, cu o meclă dubioasă, cu o atitudine care ridica mari semne de întrebare (de parcă țigareta aprinsă nu era deja deajuns) pipa cu nesaț, în timp ce-și mișca ochii întruna când în dreapta, când în stânga. De nicăieri a mai apărut un individ de tip semnul întrebării. Erau împreună. Alți ciorditori. Români. Nu pot băga mâna în foc că erau țigani. Oana văzuse cum amicul fumătorului i-a sustras portmoneul unui tip cu buzunare largi la spate. Eu n-am văzut. Ne-am urcat mai repede în metrou, numai să-i lăsăm naibii în urmă. Nu am vrut să mă mai gândesc la ei.
A doua zi dimineață ne-am trezit mai repede ca să prindem soare bun pentru plajă. Vrând să ajungem mai repede la Barcelonetta, am zis hai să luăm metroul. Trei fete, echipate cu rochițe flu-flu, geantă de plajă cu toate catrafusele în ea + loțiune de plajă, revista TIME și apă plată. Din nou la automat, 3 bilete a cîte 1,45 EUR fiecare, ajungem pe peron.
Din prima i-am ochit. Erau, fără îndoială, amândoi țigani. El înalt, cu tenul groaznic, cu unghiile date cu lac transparent, cu pierce în sprânceana stângă. Avea pe braț o bluză. Ea voinică, parcă vopsită șaten, cu hainele strânse pe corp, ieșindu-i dizgrațios șuncile afară. Pe peron a apărut un cuplu de oameni mai în vârstă. Probabil nemți, veniți în concediu în Barcelona, având bagaje după ei. Era vizibil că oamenii o duceau bine, după haine, după atitudine, după accesorii.
Au fost o țintă ușoară. Țiganul cu pierce și unghii lăcuite s-a postat în spatele femeii. Și-a pus jacheta pe braț, ca să poată ține toată mâna în unghi de 90 de grade. Metroul a ajuns în stație. Turiștii, concentrați să intre în metrou, nu se puteau gândi la ce li se poate întâmpla. De fapt, nici nu bănuiau. Am rămas singură în spatele turiștilor și al țiganului ciorditor. Fetele s-au dus la cealaltă ușă. Mâna țiganului a reușit să se agațe de geanta femeii, a găsit gaura, a băgat mâna în geantă, el arăta ca un parazit scârbos atârnând de biata gazdă. A apucat între degete portofelul. Grăsana tigancă n-a intrat în metrou. Țiganul cu manichiură pusă la punct a ieșit din metrou până să se închidă ușile. Un negru (unul dintre vânzătorii ambulanți de fake-uri, mereu hăituți de poliție) a văzut totul și a început să vorbească tare și enervat. A zis cuvântul „ruman”. Am înțeles. Avem etichetă.

Observațiuni:
1. Nu pot să spun că toți cei care erau la ciordit erau țigani. Românii se pretează la aceleași acțiuni care ne umilesc pe toți ca popor.
2. M-am frustrat teribil pentru că nu am putut interveni. Mi-a fost frică, ciorditorii sunt imprevizibili. Evenimentul mi-a stricat toată ziua și am evitat să mai merg cu metroul, pentru confortul meu psihic.
3. Nu am înțeles de ce nu a spus nimăni acelui individ care fuma pe peron să stingă naibii țigareta.
4. Nu am văzut poliție în metrouri. Având în vedere că se fură atât, mi se pare normal să existe măcar la două vagoane un paznic, un polițist, o entitate care să provoace teamă ciorditorilor. Nu am văzut așa ceva. Ceea ce îmi spune că, din anumite motive, ceva este putred cu ciorditorii și poliția. Nu cred că se vrea cu adevărat stoparea fenomenului.
5. De câteva ori am mințit că suntem din Rusia. Unii începeau să ne ia la întrebări în rusește. Decât să mai zâmbesc tâmp, am preferat să zic că sunt româncă. Trebuie să ne păstrăm demnitatea.