sâmbătă, ianuarie 30, 2010

La Cina

Azi, 30 ianuarie ora 13.44, am pornit un al doilea blog: SearaLaCina. Virgil si Flufur - ca e proiect de grup, chiar daca e grup mic, de doua individe - vor prezenta saptamana de saptamana diverse restaurante din Bucuresti. Din punctul lor de vedere. Nu sunt niste cunoascatoare fine ale domeniului culinar, nici pe departe, da va vor povesti in detaliu fiecare experienta. Buna, rea.....

marți, ianuarie 26, 2010

French Bakery de Romania

Eu si ea, respectiv Virgil si Flufur, suntem doua domnisoare care se respecta, in esenta lor. Asa ca, de fiecare data cand avem pofte care ne usuca fiinta, ne bagam picioarele si ni le satisfacem. Pe ele, poftele.
Asa ca joi - sau poate era miercuri - ne-am intalnit frumusel la French Bakery din Amzei. Eu am tulit-o de la munca mai devreme, caci foamea imi cuprinsese atat de tare stomacul incat daca mai stateam mult as fi pornit sa-mi infing ghearele in gaturile colegilor si sa-i devorez. Pe rand. Nu suport foamea, parca e mai rea ca frigul.... Flufur ma astepta ca o floare, la o masa de doua persoane, cu parul ei frumos revarsandu-se si cu zambetul drag mie. Eu, infofolita, cu bretonul stand ciudat, ma dezbarc repede si ma asez. Stiam ce vrem: salata chevre. In spatele lui Flufur oglinzi mari, asa ca eu tot dadeam capu-n dreapta, in stanga, il ridicam in sus, il dadeam in jos. "Asa rau imi sta parul", ii spun eu lu Flufur. Concluzia, tre sa-mi tund bretonul altfel. In timp ce eram atat de preocupata sa imi analizez mufardul in toate pozitiile, iar Flufur se uita atenta la bretonul meu gandindu-se: ce e de facut, in restaurant - care era gol cand am ajuns - se rostogoleste asa, brutal, ceva verbal agresiv: baga-mi-as pula-n ma-sa. Ne uitam in spate, dupa "tejghae", unde o duduie blonda,ospatarita, mai precis, sta la taclale cu colegii....."Aha, draga mea Flufur, asta a fost aperitivul. Sa vedem ce digestiv primim".
Aici am venit cu un scop de fapt. Nu doar pentru ca salata aia e a dracu de buna, dar vroiam sa vedem ce fac baietanii aia ospatari. Nu de alta, dar ceva era putred la mijloc: Flufur a mers de nenumarate ori la French Bakery din Romana - care intre timp s-a inchis, pesemne din cauza? cui? a crizei evident! Acolo daca comandai primeai aperitiv, paine cu niste unt, masline. Ma rog, aperitiv. Care nu era taxat in nota de plata. Cand s-a inchis cel din Romana, Flufur a inceput sa mearga la FB din Amzei. Aceeasi chestie. Aperitive care nu erau taxate. Cand am mers eu, acu cateva saptamani, aperitivul mi-a fost taxat. I-am povestit lui Flufur, a sarit cu gura, cum mai, nu ar trebui! Bine, atunci ne gandim noi sa facem experimentul....
Experimentul nostru a inceput cu o injuratura strashnica de la ospatarita fara prea mult creier. Cerem salata noastra preferata. Intre timp continuam discutia, barfim un pic, radem, mai vorbim de sex, de ne...sex. Vine ospatarasul cu ciufu ridicat si fata de fotbalist aducandu-ne aperitivele. Flufur zice: noi nu am comandat asta. Imi face cu ochiul. "Asa se face la noi", zice fotbalistu.
Savuram aperitivul, savuram salata. Branza e delicioasa. Mestecam incet, suav, ca sa prindem fiecare gust in parte. Si eu si Flufur suntem genul ala de individe care da, da, iubim mancarea buna. Mai mult decat orice placere. Da, da, mai mult decat ORICE placere. Salata cu branza de capra ne da un fel de orgasm culinar. Ne dam ochii peste cap, avem un zambet tamp dupa, respiram mai greu, totul se misca mai incet si mai cu folos. Da.....
Cerem nota! Hopa, ca sa vezi, aperitivul este taxat!
Brusc ma simt trasa pe sfoara. Ma simt furata si fututa-n cur in acelasi timp. Un sentiment aiurea....Ma uit la Flufur, dupa privire este incercata de aceleasi trairi psihice si fizice.
Da, da, i-am atras atentia ospatarasului cu moaca de fotbalist. I-am explicat ca stim ca suntem trase pe sfoara si futute-n cur in acelasi timp. I-am explicat ca nu se poate ca intr-un restaurant sa taxeze un aperitiv, iar in altul nu. Din acelasi lant. Politica e aceeasi pentru toti. I-am explicat ca nu bagi un aperitiv pe gat nimanui. Ca de aia i-am atras la inceput atentia ca noi nu am vrut "the snack". Ca noi am venit pentru branza de capra nu pentru paste de masline. Ca nu injuri ca o birjarita epileptica intr-un restaurant care se vrea cu pretentii.
Si-au cerut scuzele de rigoare. Un alt ospataras, grasun, cu fata de prost arogant mi-a explicat ca asta e politica restaurantului.
I-am zambit in zeflemea. Deja salata aia imi venea pe gat si vroiam sa i-o scuip intre ochi.
Va recomand in schimb bucataria turceasca. E un restaurant micutz pe Dr. Felix. E non-stop, mancare buna, fete amabile, ceai negru, aromat, din plin. Si nimeni nu se mai atinge de anusul tau. Metaforic vorbind, desigur....

Intrebare

De ce dracu cand am mai multa treaba, atunci ma paste o inspiratiune e fara seaman?

joi, ianuarie 14, 2010

turbinca muierii

Una dintre cele mai mari belele de pe capul meu este geanta. De obicei, geanta mea este mare spre uriasa. Incape China in ea. Si, bineinteles, nu am doar O geanta, am genti. Destul de multe. Multe spre foarte multe. De toate culorile. Si printre ele sunt si cateva micute, micute spre foarte mici de fapt. Trebuie sa fac eforturi substantiale pentru a introduce si portofelul, si telefonu, si cheile.
Si materialele sunt diferite. Imi place pielea, dar am avut si genti din material textil. Una dintre ele, dintre turbincile mele, era imensa si albastra. Ca sa nu para goala - indesam acolo portofel, chei, telefoane, carti, cursuri, acte, si tot parea ca nu e nimic in ea - imi tranteam un iepure din plus in 5 culori de 30 sm inaltime. Urechea dreapta era mov, urechea stanga verde. Obrazul drept era rosu, cel stang - galben. Piciorul drept era albastru, cel stang - portocaliu. Puta nu avea, dar daca ar fi fost si aia, tare ma intreb ce culoare ar fi avut. Luam de multe ori turbinca albastra la facultate. Intr-o zi nu imi gaseam un curs, foarte important de altfel. Goleste geanta. Scoate sapca, scoate telefonu, scoate iepuroiul si pune-l pe masa. M-am simtit atintita deodata de perechi multe de ochi. Colegii ma fixau cu privirea cand pe mine, cand iepuroiul colorat.
Marea belea care se abate asupra mea e atunci cand nu gasesc, fie in geanta mica, fie in geanta mare, ceea ce caut la un moment dat. Vreau sa vad daca m-a sunat cineva (de obicei imi tin telefoanele pe silent, nu stiu de ce, ca sa nu ma sperie soneria, poate) si vreau sa apuc telefonul pus in buzunarul interior de pe partea dreapta. Bag mana in buzunar, opa! nu e niciun telefon! Incepe sa-mi bata inima tare, fac urgent rediografia activitatilor mele recente si deja creez scenariul in care mi-am uitat telefonul pe masa/banca. Proasta! proasta, l-ai prapadit! Trag aer in piept, clipesc de cateva ori, si incep sa scotocesc prin celelalte buzunare si compartimente. Unde gasesc telefonul, nevatamat....Suier ca o serpoaica o injuratura zdravama (Chizda ma-ti de gentoi) si merg mai departe.
Azi ma intorceam acasa. In 381. Ma despartisem de Flufur, dupa cina noastra aventuroasa (urmeaza o postare separata si pe tema cinei). M-am asezat pe un scaun. Ca de obicei, merg fara bilet. Am strategie. Seara se intampla sa ajung in Romana sau Victoriei. Inapoi, dupa orele 20.00, nu mai iau metroul, ci autobuzul. Ma lasa direct in fata portii. Nu aveam abonament. Niciodata nu am bilet, dar ma sui pentru ca nu prind control la ore din astea. Si chiar daca prind control, casele s-au inchis, de unde sa scot bilet, ce, sunt Mafalda? Puneti naibii automate de bilete si atunci gata, puteti sa ma si arestati pentru ca ma prindeti cu limba-n gura si mainile in buzunar! (Tind sa cred ca am in mine un puternic omulet verde pe nume EscrocMare care iese la suprafata negresit cand vine vorba de RATB).
Asezandu-ma eu pe scaun, am zis, ce sa fac acuma? Hai sa verific rapid mailul. Imi scot telefonul, e in buzunarul in care l-am pus. Vad ca nu mi-a scris nimeni nimic, fir-ar al naibii sunt totalmente nebagata in seama in noaptea asta, pun telefonul la loc, si incep sa ma uit pe geam. Cand incep sa ma uit pe geam, gata, s-a terminat. Poti sa-mi vorbesti, sa-mi canti, sa imi pui limba in ureche, nu te bag in seama, sunt eu cu gandurile mele, ce ai tu cu mine, de ce ma deranjezi, nu vezi ca meditez profund? Ei bine, dar o voce se aude. Cineva indrazneste sa se vare in tumultul ideilor si trairilor mele interne. "Domnisoara, v-a cazut ceva!" Hm, prima oara ma gandesc ca au cazut bani din portofel sau mi-a alunecat telefonul pe scaunul gol de langa mine. Imi arunc brutal privirea pe scaun si ce sa vezi? Mic, roz, vesel, un Always cu aripioare frumusel impachetat in invelisul roz. Cu patru picaturi. SoDamnSoft Edition. Si miros de iasomie, asa, ca sa miroasa Adela a camp verde in mijloc de primavara. Ma inrosesc toata, mormai acolo un "scuze", iau in mana chestia roz, o strang in pumn si discret o var in geanta. In turbinca mea blagoslovita de vreun scaraotzchi.

miercuri, ianuarie 13, 2010

Zboara, Virgile, zboara!

miros de muzica

Din punct de vedere muzical, am fost un copil norocos. Tata fiind un mare calator, reusea sa aduca acasa diverse diamante pentru simturi - diamante cu ghilimele de rigoare. Aici pot enumera: cataloage cu de toate, marca OTTO, care aveau pe coperta intai o poza cu femei satene sau brunete, zambitoare si frumoase ca actritele din Dallas; filme inregistrate pe casete video cu Jean Claude Van Damme sau Segal sau Stalone; si, cel mai frumos, casete video pline numai cu videoclipuri, dar si casete audio cu: Madonna, Queen, Julio Iglesias (iac), Cher si fel de fel de mixuri strasnice cu pese beton.
Desigur, am rasfoit revistele OTTO inca din fasa pana mi s-au tocit degetele si s-au dus culorile din coltul foii. Mai ales la categoria rochite pentru fetite, ma uitam fermecata. Desi, sincera sa fiu, mai mult imi placeau tinutele de doamne, ca aveau tzatze - ele, doamnele - ca aveau tocuri si unghii rosii.
Apoi am vazut filmele cu eroii musculosi de n ori, nu scapam nicio scena de sex fierbinte, patimas. Desi nu erau multe parti incinse. Cred ca am vazut de cele mai multe ori Pasarea pe sarma cu Gibson si Hudson si Africa, copii - aici nu stiu exact cine juca, dar oricum, la final reuseam sa pish un pic ochii, de fiecare data, fara exceptie.
Dar cele mai bune stari mi le dadeau casetele alea cu videoclipuri. Fiecare piesa imi provoca o stare diferita, pe fiecare cantec ma zbantuiam altfel, o melodie insemna ganduri care nu aveau nimic in comun cu gandurile aduse de cantecul urmator. Deveneam nervoasa cand vedeam clipul ala alb-negru de la INXS, pentru ca ma indispuneau fatza lui si pocnitul din degete (Need You Tonight, mai precis). Ma gandeam la cum o sa arat eu cand o sa fiu domnisoara cand priveam videoclipul ala jucaus al Madonnei (True Blue), in care ea e sprintena ca o caprioara, cu tenul perfect si cu esarfa strengareste pusa la gat. Mi se parea atat de feminin cand isi arunca ea esarfa usor in aer incat faceam si eu figura over and over again. Bietele baticuri ale mamei, mult au mai sters ele covoarele din casa.
Mare impact asupra plodului cu codite il avu clipul cu omul-vultur....Stiti ce spun? Pink Floyd, Learning To Fly? Cand ieseam in parculet sa ma joc, tot ce faceam era sa caut pene de porumbel, si sa mi le prind cumva la mana. Incercam sa fac figura, fugeam cat fugeam pe urma inchideam ochii si-mi imagineam ca zbor. De fiecare data asteptam sa se intample o minune si sa ma ridic macar oleak asa de la sol, da nu, nu se intampla asta, asa ca eram un pic dezamagita in mezul sufletului meu.
Pe urma, cand incepeam sa ascult casetele audio....e, ce dansuri, ce invarteli, cate talente. Stiu ca ascultam cap-coada caseta Queen si caseta Madonna.....Miscari complexe, piruiete, acompaniate de marea dorinta de a ma face acrtita, cantareata si totodata dansatoare cand voi creste mare. Ce stiti voi? Mai aveam si un pat mare in dormitor, unde stateam si saream si ma uitam in oglinda - ca pe peretele unde era lipit patul, deasupra lui, aveam ditamai oglinda pentru a-mi admira mufardul (in traducere, chip angelic). Si in acele pauze in care ma plictiseam de Queen si de Madonna, ascultam ceea ce se numea: compilatia Virgil cel mic, mic, mic. Adica o serie de sunete, poezii si cantecele pe care mama ma forta sa le spun pentru a ma putea auzi pe caseta cum recit si ma dau in stamba, ca un copil cu potential de copil-minune inca nedescoperit. Bineinteles ca spuneam cu greu o poezie de la a la z, ma plictiseam, incepeam sa ma stramb, sa ma schimonosesc. Se auzea pe fundal un sunet nedeslusit, ca si cum cineva trantea ceva de birou. Era mama care imi dadea palme la fund. In cele din urma, dupa eforturi neomenesti, recitam nenorocita aia de poezie, na! Dar mai era ceva pe caseta: episodul: "Virgil are acum 9 luni si 4 zile". Asta spunea vocea mamei, atat de calda si atat de plina de iubire, incat mai tarziu, cand ascultam caseta, nu o recunosteam. Da, aveam 9 luni si 4 zile si ma auzeam cum spuneam Va va va, va va va. Pe urma radeam, cantam acelasi vers simplu,va,va, va, va, va, va, dupa care plangeam. Dupa toata compilatia Muc cel mic, urma I am a Woman In Love. Nu stiti cine canta? Cautati si voi, ar trebui sa stiti pana la varsta asta! Eram nostalgica cand ascultam melodia, meditam, luam pozitia lotus si da-i cu gandurile curgande. Ma intrista pentru ca inregistrarea cu mine era gata, si pentr ca urma...o, NUUUU, vreo 6-7 cantece gemute si planse de Julio Iglesias. Era mult prea mult pentru mine.
Cand aud oricare dintre melodiile de pe casetele alea - si erau destul de multe, piese care acum intra in categoria Oldies - ma topesc, si un miros aparte imi intra in nari, in minte, chiar si in haine. Un miros de carti vechi din biblioteca, de rochite noi de papusi Barbie, de haine spalate la mana, de mobila proaspat stearsa cu o carpa stropita cu spirt.
Da doar cu mirosul am ramas, caci casetele....s-au prapadit toate. Inclusiv caseta Virgil are noua luni si patru zile...

melodie pentru sufletu lui Virgiliu

miercuri, ianuarie 06, 2010

Drumul spre casa

Si iaca-ta-ma ca am ramas singura in F. Cam toti prietenii au plecat spre scolile/joburile lor. Ceea ce inseamna ca nu prea mai am cu cine iesi la mers pe jos - eu nu ma pot plimba, e prea lent, eu doar merg pe jos - sau la o tuica fiarta. Asa ca trebuie sa-mi gasesc diverse activitati precum vizitarea oamenilor pe care nu i-am vazut demult, mersul pe la cele 3 magazine din oras, inventarea diverselor obiecte de care as avea nevoie, pentru a merge pe la Billa sa fac cumparaturi etc. Da, da, in Falticeni avem Billa, in Humor nu e, SAC!
Asa ca azi am luat-o prin targ si am vizitat pe unul dintre oamenii care vroiau sa ma vada, dar la care nu puteam ajunge din lipsa de timp sau din alte motive bine intemeiate desigur. Dupa care am venit spre casa direct, desi vroiam sa mai merg pe jos prin oras, dar mi-am luat cizmele neimblanite asa ca mi s-a facut prea rece la picioare pentru a putea strabate linistita Falticeniul dintr-un capat in altul.
Intamplarea a facut ca drumul inapoi spre casa sa-l fac in jur de ora 13.oo. Si tot intamplarea a facut ca individul pe care l-am vizitat sa aiba locuinta aproape de liceul unde mi-am zdrelit si eu coatele ani de-a randul. Si fara sa vreau, avand in dreapta mea doua-trei fetite ce au iesit in sfarsit de la scoala, mi-am amintit de scolarita Virgil. Care mereu iesea flamanda de pe poarta liceului, cu o gramada de teme mai mult sau mai putin inutile pentru a doua zi, rupta de somn, cu colegele care vorbeau intruna si nu mai taceau, si, da, da....indragostita. Eu dintr-a 6-a am fost in permanenta indragostita. In permanenta pana intr-a 11-a, pentru ca pe urma nu m-au mai interesat o perioada atat de mult chestiunile amoroase.
Asadar, fara sa vreau, am devenit iar scolarita de odinioara, dar fara ghiozdan in spate, urmandu-si drumul spre casa. Am resimtit greutatea pe suflet pe care mi-o dadeau temele multe si oboseala. Greutatea pe suflet crestea exponential cand aveam: test sau teza la fizica; eseu la romana - pentru ca stiam ca va trebui sa ma sfortez puternic si sa depun eforturi nepamantesti pentru a intelege fizica sau pentru a face o lucrare demna de ochii miopi ai lui St...
Pe strazi lumea forfotea. Copii, parinti, ghiorlani etc. Zapada incepea sa se fleoshcaiasca. La naiba, urasc zapada fleoshcaita! Ajung la biserica, la sensul giratoriu, urc in sus spre muzeu, trec prin fata blocului Danutzei, ajung apoi la spital, trec de spital, si uite ca am ajuns la intersectia dintre Mihai Eminscu si Dragoslav. INTERSECTIA! Acolo pierdeam clipe importante in drumul meu spre casa cu D. Pentru ca acolo ne opream si incepeam sa stam la taclale, ca oricum in clasa nu aveam timp de povesti. Si vorbeam, pe langa teme, profi, colege proaste, de iubirile noastre. Semi-ascunse, ca eu, gura mare, povesteam oricui cand ma indragosteam, mai putin la ai mei. Mi se parea ca nu se cade.
In perioada clasa a 6-a - clasa a 7-a iubirile noastre au fost Pepe (nume de cod pentru al meu) respectiv Sisi (nume de cod pentru al lui D).
In perioada clasa a 7-a - clasa a 10-a iubirile noastre s-au schimbat: Tutu - nume de cod pentru al meu), Sisi, nume de cod pentru al lui D. Desi numele de cod coincide cu precedentul, este vorba despre doua iubiri diferite. Repet: doua iubiri diferite!!!
Interesant este ca discutiile pe marginea iubirilor puteau dura mereu. Nu exista un sfarsit al ideilor, experientelor dorite dar netraite - ca de, vorbesc de amoruri platonice. Asa ca sederea mea si a Danutzei la Intersectie putea dura intre 10 minute si 2 ore. Asta pentru ca vorbeam intruna si ne conduceam una pe alta, ba ne intorceam pana la spital, dar nu ne desparteam, si atunci reluam condusu pana la Dragoslav-Mihai Eminescu. Tot acest du-te-vino avea si un motiv: Tutu (numele de cod al iubirii mele) statea prin zona si se nimerea - deseori! - sa treaca pe acolo.
O! Si in acel moment, cate palpitatii, o strageam de mana pe Danutza, mi se umezeau ochii, mi se dilatau pupilele, imi tremurau buzele. Ce emotie, ce traire intensa, cat oftat!....
Dupa care mai stateam zece minute sa dezvolt cu Danutza observatiunile asupra reactiilor baietului: s-a uitat? Nu? Da? Daca da, cate secunde? A facut ochii mari? Si-a ridicat spranceana? Cat de sus?
Apoi o luam la picior spre casa. Imi continuam drumul. Urca bre dealul! Cu ditamai ghiozdanul in spate, cu gandurile la iubire, dar si la teme, cu matzele chioraind si cu o mama enervata asteptand copchilul sa vina odata!

Am ajuns si eu acasa, fata de 23, neindragostita, fara teme la fizica, plictisita si pesimista, desi am mers pe acelasi drum candva pavat cu emotii beton!