sâmbătă, ianuarie 29, 2011

Flașneta - partea întâi

Tavi este obosit. A avut patru ședințe foto, fiecare a durat cam o oră și s-au desfășurat în toate cele patru puncte cardinale ale orașului. Cară echipamentul, desfă echipamentul, discută cu subiecții, cunoaște-i puțin, glumește cu ei pentru a se simți confortabil în fața blițului enervant, prinde cadrul perfect, fă-l pe bietul urât să arate acceptabil din profil, termină, strânge echipamentul și pleacă la redacție. De acolo du-te în alt loc, la o ședință abia stabilită de simpatica aia de secretară de redacție.
E seară, este început de vară și orașul arde. Este neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului. „Temperaturi mult prea mari pentru începutul lui iunie. Stați la umbră, căutați locurile răcoroase”, a spus prezentatoarea meteo la radio în dimineața asta. Totul este neobișnuit acum, gândește Tavi, tolănit într-un fotoliu de bambus din fața unei crâșme din partea veche a orașului în care s-a născut, în care încă locuiește și în care probabil va muri.
Chelnerița îi aduce o bere nefiltrată. Rece. O cheamă Cristina și e tunsă băiețește. Are ochii mari, gura cărnoasă și, deși nu e frumoasă, te atrage prin volubilitate și prin poveștile pe care le spune fiecărui client al micii ei crâșme – are patru mese înăuntrul barului, dar vara cele patru mese se transformă în 12.
- Mersi, Cristina. E rece, așa cum trebuie. Așa cum am nevoie după ziua asta căcăcioasă.
- Nebunie la voi?
- Nebunie....Dar decât liniște, cum e pe la alții, parcă prefer așa.
Cristina pleacă repede, căci cineva de la masa vecină îi face din mână și îi arată discret acel semn de: Fă-mi nota, te rog!
Tavi își lasă capul pe spate, se scaprină cu mâna stângă la urechea dreaptă, nu din cauză că l-ar mânca, ci ca un gest de plictis. Dar nu vrea să se vadă cu nimeni în seara asta, vrea puțină liniște, puțină tăcere în zarva asta a orașului vechi, unde se perindă puzderie de oameni colorați, curioși, excitați, însetați și mai ales încălziți de soarele toropitor al zilei.
Tavi este considerat un bărbat frumos. Are părul scurt, des și țepos, șaten, cu câteva fire albe la tâmple. Ochii sunt mici dar puțin alungiți, fruntea e strâmtă și nasul e ușor cârn. Are gura relativ mică – nu e lată, dar buzele nu sunt subțiri, ci potrivite. Când zâmbește apar două gropițe în obraji. Se îmbracă lejer: blugi comozi, tricou lălâi și teniși. Un Tissot cu cadran mare e singura bijuterie pe care o are la mână. În rest, nu poartă nici un alt zorzon. Nici cu parfum nu prea se dă. I se pare un gest muieresc.
Ridică paharul de bere nefiltrată și se uită prin el. Urmărește dacă sunt multe bule și dacă ele urcă repede în sus. Ăsta e semn că berea e proaspătă. Da, în pahar sunt o grămadă de bule care aleargă nervoase spre buza paharului. Coboară paharul în jos, ca să guste și el din băutura proaspătă și răcoritoare. În fața lui apare deodată omul cu flașnetă, mic, mustăcios, învârtind rapid la manivelă.

La pas


Apoape de Anul Nou am vizitat Herghelia Radauti. Scopul nu era doar vizita unui grajd si admirarea cailor, ci, evident, sa urc pentru prima oara pe un cal. Nu stiam cum voi face exact asta, avand in vedere ca aveam pe mine asa:
- budigai;
- colanti;
- maieu;
- maleta groasa;
- salopeta de iarna;
- hanorac;
- geaca;
- papuci de zapada;
- manusi;
- un caciuloi albastru care imi cadea frecvent pe ochi, acoperindu-mi uneori chiar ochelarii.
La herghelia respectiva principala rasa de cal este SHAGYA ARAB, care, din cate am aflat, nu este pentru sarituri, ci face performanta in cursele de anduranta. Ca sa vezi!
Baiatul, un Gigi timid, a adus, la semnul sefului, pe Tiganul si pe GabrEl. Tiganul mie mi s-a parut ceva mai mare și mai nervos, GabrEl parea mai mic si mai rabdator. Am stat putin pe ganduri, sa ma urc, sa nu ma urc....Frigul incepea sa ma cam patrunda - da, afara erau -x grade - asa ca am zis bine, domne! hai sa ma urc sa vad cum stau lucrurile acolo, pe sa, la inaltime.
Scarita mi se parea cam sus. Nu vedeam cat ma puteam cracana ca sa ajung cu papucul in ea. Dar Gigi imi explica ca trebuie sa pun genunchiul pe mainile lui impreunate, intoarse cu palmele in sus, ca trebuie apoi sa imi fac vant, sa arunc celalalt picior peste Tiganul si gata, sunt sus! Zis si facut. Pun genunchiul stang pe mainile lui Gigi, imi arunc piciorul drept in sus, dar nu ajung cu el peste Tiganul. Ma blochez. Am prea multe pe mine. Si nu sunt chiar cea mai elastica fata...Mai incerc o data. Ma si gandesc. Poate ii dau cu piciorul in coaste lui Tiganul, se sperie asta si fuge cu mine rascrascacita. Mai arunc o data cu piciorul peste cal, reusesc, dar nu imi urnesc fundul. Gigi, ajuta-ma! Pune Gigi palmele pe curul meu si impinge. In sfarsit ma pun bine in sa. Gigi tinea de capastru, eu pe Tiganul, uitandu-ma usor tampa si putin speriata la el. Am facut vreo cinci ture de teren de antrenament sau ce era ala pana m-am plicitisit si eu, si calul, in timp ce-mi mai impingeam caciuloiul de pa ochi. Am analizat toate firele de par din creasta Tiganului, l-am mangaiat putin pe gat, dar nu prea aveam ce sa-i spun. Gata, Gigi, ma dau jos. Trebuia sa ma aplec in fata, sa imi iau piciorul drept de pe cal si sa ma arunc jos. Fii iar elastica cu 20 de kile de haine pe tine. Ma dau in jos, imi dau piciorul drept de pe cal, iar am impresia ca ii dau un sut in coaste si ma tem sa nu fuga cu mine atarnata. Ma dau eu in jos, da simt ca pic. Pamantul nici nu-l ating. Iar ma prinde Gigi, pentru ca tip la el: Nu pot, Gigi, fa ceva!
Am repetat figura si cu GabrEl. Acelasi Gigi mi-a impins iar fundul si iar m-a prins la coborarae ca ma panicasem iar. GIGI!
Dupa „calarie” m-au durut salele o luna. Cred ca m-am smucit cam tare cand m-am urcat cu 20 de kile de toale pe doua namile rasa SHAGYA ARAB.

The King”s Speech - Speechless

luni, ianuarie 24, 2011

Partea a II-a: Experiența bate scoala

Îmi luasem în serios rolul meu de Consultant Financiar Virgil. Patru ore pe zi erau dedicate muncii la compania de asigurări de viață, deja mă simțeam parte din corporație și chiar începusem să îi privesc pe colegii mei de grupa undeva...de sus.
Ce trebuia să fac eu de fapt? Să atrag clienți pentru firmă, sa îi găsesc și în gaură de șarpe, să le vorbesc cu măiestrie, să îi perii, să îi ung, ca ei să cumpere polița și eu să bag bani în buzunarul de la piept.
Vânătoarea începea cu cei cunoscuți: de la mumă, tată la dentista verișoarei nașei bunicei mele. Cum eu nu mă bazam prea mult pe neamuri, amici, nu am stăruit prea mult asupra acestei modalități, așa că am trecut la planul B: atacă piața rece cu aceeași forță cu care își cucerea teritoriile Gingis Han.
Mă duceam la chioșcul cu ziare, luam tot ce însemna publicații cu anunțuri, mă așezam în fața telefonului, deschideam ziarul, și sună, Virgil, până nu mai poți. Toate națiile: doctori, tinichigii, interlopi, biznișmeni, instalatori. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, vorbește, Virgil, vorbește. Nu am primit înjurii. Acum mă mir.
Începusem să vorbesc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine. M-a trimis compania la un curs. Eram em-por-tantă!
De-a lungul „carierei”, mi s-au întâmplat următoarele:
- m-am întâlnit cu un nene ca să-i vând polița; de fapt el se întâlnise cu mine ca să-mi vândă produsul lui;
- am stabilit două întâlniri pe unu decembrie; m-am dus la birou. Era ceață și urât, motiv pentru care starea mea psihică nu era printre cele mai bune. Nu a venit nimeni.
- am stabilit întâlnire cu un alt nene undeva pe B-dul Iuliu Maniu, nr. 3xx. M-am dus, cu RATB-ul, apoi pe jos, până unde ar fi trebuit să aibă loc meeting-ul. Adresa era inexistentă. L-am sunat și i-am spus „Ești un idiot, domne”. El a sunat înapoi și s-a plâns unei cucoane. Mie nu mi-a păsat.
- am sunat două ore întruna până am ajuns la secțiunea Tinichigii din ziarul de anunțuri. Am stabilt o „întâlnire” a doua zi - sâmbătă - la birou. Trezește-te sâmbătă dimineață, îmbracă-te iar la cămeșă (uram ținuta asta) și du-te la birou. Omul meu întârzia să vină. Mă uit nerăbdătoare pe geam. Văd jos două pălării mari, negre, cu boruri late. Hmmm....„Sper că....” Telefonul sună. Gardianul de la poartă îmi spune că vor să vorbească cu mine doi „domni”. Cobor. Iată-i pe „Clienții” mei potențiali, înalți, cu musteață răsucită, părul lor - pana corbilor, și cu pălării impunătoare, în geci de piele, având mâinile adând înfundate în buzunare. Mă uit la ei: Vreți...ăăăăă....să vă asigurați pielea? Și ei: Hăăă, da nu dumneavăastră vroiați să vă fixăm mașina? Eu ma uit la portar, portarul la mine. Spun timid: nu...

Am plecat dupa cateva luni. La un an după, m-au sunat de la firmă. Trebuia sa le plătesc cursul. Le eram datoare. Vândută.

Partea I: Mâncărimea

Mai in glumă, mai in serios, am dat la birou o maximă de care sunt teribil de mândră: până nu te scarpini bine, nu știi cat de tare te-a mâncat.
Studentă fiind eu în al doilea an de facultate, fix la început de an școlar, am început să am mâncărimi pe creier: cursurile nu sunt suficiente. Îmi trebuia ceva în plus. Așa că am decis să îmi caut un job.
Pe vremea aceea, când spuneam job nu știam nicicum ce vreau, cum vreau, de ce, de ce nu...Știam doar că vreau ATUNCI, nu mai târziu. Cu alte cuvinte, mi se pusese pata. Zdravăn. Teribil. Atât de rău încât mă mânca pielea, și capul, și tălpile, îmi frecam dinții, îmi răsuceam părul între degetul mare și cel arătător, obsedant.
O dată cu această mâncărime a venit și un târg de joburi. Printează 20 de CV-uri, trage pantalonii la dungă, pune cămășuța, ia sacoul și du-te la Sala Palatului, cu Flufur și Ion. Am intrat în clădire, am plătit intrarea și m-a copleșit imediat aglomerația. Fete, băieți, femei, bărbați, babe, moși, toți mișunau pe sus, pe jos, cu ochii jucându-le avid în cap, urmărind, iscodind. M-am dus pe la fiecare stand, am căscat ochii, am lăsat câte un CV unde am crezut eu de cuviință și apoi la revedere! Prea multe suflete curioase și disperate și pline de speranță în același loc.
După o săptămână am primit un telefon. O voce suavă de femeie m-a chemat la primul interviu din viața mea. Mi s-a tăiat respirația. M-am bucurat atât de intens încât am început să mă panichez.
M-am dus la interviu la o firmă de asigurări de viață. Evident că m-au luat. Part-time, plătită, cum îmi place mie expresia asta de mi se dilată toți porii, „în funcție de performanțe”. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de piciorul drept.
Deodată am devenit donșoara consultant financiar Virgil. Vis! (Va urma...)
Oare?

luni, ianuarie 03, 2011

Fetiș - postarea trei

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.
Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.
Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.
Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva....orice, cumva, acum.
Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?
Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.
Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!
Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”