luni, ianuarie 24, 2011

Partea a II-a: Experiența bate scoala

Îmi luasem în serios rolul meu de Consultant Financiar Virgil. Patru ore pe zi erau dedicate muncii la compania de asigurări de viață, deja mă simțeam parte din corporație și chiar începusem să îi privesc pe colegii mei de grupa undeva...de sus.
Ce trebuia să fac eu de fapt? Să atrag clienți pentru firmă, sa îi găsesc și în gaură de șarpe, să le vorbesc cu măiestrie, să îi perii, să îi ung, ca ei să cumpere polița și eu să bag bani în buzunarul de la piept.
Vânătoarea începea cu cei cunoscuți: de la mumă, tată la dentista verișoarei nașei bunicei mele. Cum eu nu mă bazam prea mult pe neamuri, amici, nu am stăruit prea mult asupra acestei modalități, așa că am trecut la planul B: atacă piața rece cu aceeași forță cu care își cucerea teritoriile Gingis Han.
Mă duceam la chioșcul cu ziare, luam tot ce însemna publicații cu anunțuri, mă așezam în fața telefonului, deschideam ziarul, și sună, Virgil, până nu mai poți. Toate națiile: doctori, tinichigii, interlopi, biznișmeni, instalatori. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, vorbește, Virgil, vorbește. Nu am primit înjurii. Acum mă mir.
Începusem să vorbesc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine. M-a trimis compania la un curs. Eram em-por-tantă!
De-a lungul „carierei”, mi s-au întâmplat următoarele:
- m-am întâlnit cu un nene ca să-i vând polița; de fapt el se întâlnise cu mine ca să-mi vândă produsul lui;
- am stabilit două întâlniri pe unu decembrie; m-am dus la birou. Era ceață și urât, motiv pentru care starea mea psihică nu era printre cele mai bune. Nu a venit nimeni.
- am stabilit întâlnire cu un alt nene undeva pe B-dul Iuliu Maniu, nr. 3xx. M-am dus, cu RATB-ul, apoi pe jos, până unde ar fi trebuit să aibă loc meeting-ul. Adresa era inexistentă. L-am sunat și i-am spus „Ești un idiot, domne”. El a sunat înapoi și s-a plâns unei cucoane. Mie nu mi-a păsat.
- am sunat două ore întruna până am ajuns la secțiunea Tinichigii din ziarul de anunțuri. Am stabilt o „întâlnire” a doua zi - sâmbătă - la birou. Trezește-te sâmbătă dimineață, îmbracă-te iar la cămeșă (uram ținuta asta) și du-te la birou. Omul meu întârzia să vină. Mă uit nerăbdătoare pe geam. Văd jos două pălării mari, negre, cu boruri late. Hmmm....„Sper că....” Telefonul sună. Gardianul de la poartă îmi spune că vor să vorbească cu mine doi „domni”. Cobor. Iată-i pe „Clienții” mei potențiali, înalți, cu musteață răsucită, părul lor - pana corbilor, și cu pălării impunătoare, în geci de piele, având mâinile adând înfundate în buzunare. Mă uit la ei: Vreți...ăăăăă....să vă asigurați pielea? Și ei: Hăăă, da nu dumneavăastră vroiați să vă fixăm mașina? Eu ma uit la portar, portarul la mine. Spun timid: nu...

Am plecat dupa cateva luni. La un an după, m-au sunat de la firmă. Trebuia sa le plătesc cursul. Le eram datoare. Vândută.

Un comentariu:

Anonim spunea...

cu totii tremuram la interviu... dar asta asa este bine :)

arpi