Timpul trece repede în Deltă, deși ești rupt de realitate. Nu am avut acces la internet, am vorbit puțin la telefon, nu m-am uitat la TV, nu am ascultat radio. O detoxifiere pe care mi-am dorit-o cu ardoare.
Luni a fost ziua plecării. Deși am fi putut foarte bine să plecăm duminică, să dăm dracului mult-așteptata plimbare cu barca pe canale, pentru că luni nu era niciun vapor care să plece spre Tulcea (nici pasager nici catamaran), iar barca rusească de 71 de locuri nu mai avea niciun scaun liber. Toate au fost rezervate. M-am enervat, am înjurat, îmi venea să mă cert cu cineva dar nu am avut cu cine. Nu vroiam nici în ruptul capului să renunț la încă o zi în paradisul meu proaspăt descoperit.
Am decis rapid că vom pleca cu barca din Sfântul Gheorghe până la Mahmudia, și de acolo Domane-ajută.
V. n-a vrut să nu renunțe atât de ușor la varianta bărcii rusești, care urma să plece luni la ora 14.30. Cică erau mari șanse ca unii care și-au făcut rezervare să se răzgândească, așa că am fi avut șansa să avem transport direct până în Tulcea, cu 60 de lei. Am fost puși pe lista de așteptare (da, da, există și așa ceva - lista de așteptare).
Am zis ok, hai să încercăm astfel: mergem la ponton, dacă piedem barca rusească vom vorbi cu omul care ne va plimba duminică printre stufăriș ca să ne ajute cu transportul inclusiv luni. Până-n Mahmudia. Preț - 100 de lei de individ.
V. a mai sunat-o de vreo câteva ori pe cucoana care se ocupa cu rezevările și, cel mai important, cu lista de așteptare. Speram să ne crească șansele.
Luni, la 1 jumate, iată-ne pe noi patru, trei fete și un băiat, așteptând. Avem emoții. Uite-o și pe femeia cu care vorbisem la telefon, cu agenduța cu rezervări în mână. Pe o pagină separată este, probabil, și lista de așteptare. Pe care sunt așternute mândru numele noastre. UIte și un băiat cu părul creț, brunet, cu nas julit, dar teribil de interesant. Sfinte Sisoe! Mă îndrăgostesc. Dar nu am timp de cele lumești, așa încep să număr oamenii care vin pe ponton. Au și ei un singur scop: să plece cu barca rusească de 71 de locuri. 20, 25, 30, uite încă un grup, e mare, sigur sunt și ei pe vreo listă, care listă? Mă uit urât la ei, mă încrunt, îmi umflu nările, mai dau pe gât o dușcă de apă plată, îmi trec mâna nervos prin păr, nu! Uite încă un grup! Sunt 10.000 de oameni, parcă nu se mai termină!
Se face 2 și ceva. Barca rusească apare. Nimic nu doresc mai mult decât un loc în ea, în barcă, o privesc cu nesaț, iar celor care se îmbulzesc în fața femeii cu listele le arunc săgeți ascuțite. Mii. Fiara din mine începe să iasă afară.
Femeia cu listele strigă numele celor cu rezervare. Strigă, cheamă, ei vin, vin. Sunt mulți, fir-ar ai dracu'. La un moment dat, la numele strigate nu răspunde nimeni. Pentru un moment. După care se aude o voce palidă care spune aici! Bun, încep întrebările. Cine are de fapt rezervare și cine nu? De ce nu arată nimeni un buletin, ceva? Ca să știi că nu intră Ion în locul lui Vasile. Și apoi, cum sunt luați cei de pe lista de așteptare? În ce ordine?
Oamenii care nu au intrat se enervează. Nu mai înțeleg nimic. Femeia cu agenda în mână, gestionara de listuțe, se panichează. Și, o dată cu ea, încă o femeie blondă care habar nu am cine e. Probabil o a doua făptură de sex feminin care și-a făcut carieră în gestionarea altor listuțe pentru singura barcă disponibilă într-una dintre zilele când se știa clar că lumea se va îmbulzi să plece. Sfântul Gheorghe, mai rău ca pe Shutter Island.
„Mai este doar un loc”!, se aude vocea femeii cu care vorbisem inițial la telefon. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, o puzderie de oameni. Unii mai calmi, alții speriați, dar cam toți cuprinși de supărare. Ne simțim oarecum umiliți, că stăm ca proștii în soare, ca săracii la dat pâine cu borș, nedumeriți, neștiind dacă mai intrăm sau nu.
Fără să mă mai gândesc prea mult la cele lumești, l-am sunat pe omul nostru cu barca. Îmi spune că mă sună el imediat. Aștept. Nu sună. Sun eu. Mergem sau ce facem? În timp ce țin telefonul la ureche, îl văd. E nea Sorin, acest nea Sorin. Pe ponton, înconjurat de oameni. Ce pălării și craci face omul nostru? Mai atentează și alții la nea Sorin, al nostru nea Sorin? Mă duc cu mâinile în șold la el, îi privesc circumspect pe cei din jurul lui, mă bag între ei și-l bat pe spate. Aici suntem, gata de plecare!
Hm, se pare că vrea mușterii suplimentari la barca lui. Și, de fapt, aflăm că nu mergem cu o barcă ultra-rapidă care ne-ar duceîn o oră, maxim o oră jumate în Mahmudia, ci cu barca în care ne-a plimbat agale pe canale. Cât facem? E, trei ore maxim.
Nu avem de ales, ne aruncăm în barcă, cu tot cu bagaje. Deja cunoașteam teritoriul, ne simțim ca la mama noastră-acasă. Eu pe scaunul meu alb de plastic, cu cracii în sus, gata de plecare. Care plecare, ce tot face nea Sorin, încă-și caută mușterii? Al naibii barbat!
Și iată că apare nea Sorin cu el, cu crețul de pe ponton care are nasul belit, băiet mai mult decât interesant, acompaniat de o tânără cu părul răvășit (asta a fost prima impresie) și cu chip drăguț. Mă îmbufnez și mă așez din nou comod.
Drumul a fost lung și anevoios...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu