miercuri, martie 31, 2010

...Rujul....

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma-s, ceva mai mare, pe la 13. Chiulesc de la o ora, eu cu Dana, Dana cu mine. Facem de toate impreuna, prostii, compuneri la romana, si uneori chiar pipi. Avem incredibil de multe de vorbit. Exagerat de multe. Un sac de cuvinte fara fund in care bagam mana pana la cot si scoatem si scoatem si numai nu se mai termina dracu odata.

Chiulim de la ceva ora neinsemnata unde nu vrem sa stam. Mergem intr-o promenada. Desi nu este chiar cald afara, ci mohorat si frig. Intram in magazinul de pe aleea esentiala unde se plimba pustanii pentru a fi vazuti si a vedea....Cascam ochii, aruncam ocheade la unul si la altul, mai povestim si, trecand pe langa un magazin de targ micutz, ne hotaram sa intram sa vedem ce-o mai fi..... Ceva tzoale urate aduse dinj Dragonul Rosu si vandute la pret dublu, chiloti, sutiene, margele, genti, papuci. Si rujuri. Rujuri roz inchis, roz deschis, rosu aprins, rosu stins, mov etc. Ne uitam pe raftul ala si parca ne ispiteste mai rau ca un pustan de vasrta noastra frumos si fara cosuri. Ne uitam una la alta. Nu trebuie sa ne spunem nimic. Ne intelegem din priviri. Luam fiecare cate un ruj. Aceaasi nuanta. Un roz turbat, sidefat, care da o nuanta morbida buzelor. Si care in plus le si face mai subtiri.

Luam noi rujurile, ne dam cu ele inainte de a le plati. In strat relativ grosutz, ca sa se vada ca de, noi doua, eu si Dana, Dana si cu mine, ne-am cumparat PRIMUL nostru ruj. O emotie noua, incomparabila cu agitatia pe care o simteam cand mai furam din rujul sau oja mamii. Exaltare totala, doua minunate cu buze de moarte.

tabu

...Sutienu.....

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma pe la 12 ani, cu tzatze-nflorite, buze carnoase si picior marimea 37 spre 38.

Asta ce insemna? 12 ani, adicatelea prin clasa a sasea cam asa.

Zi de primavara. Dis de dimineata. Prin fereastra intra o blajina raza de soare, o pasarea imi canta de sub streasina si Titi mai scapa cate un ham cand vede cate o catea trecand vrednica prin fata portii. Ca si acum, la 20+++, si atunci imi lua mult sa ma dichisesc dimineata. Trebuia sa ma trezesc cam pe la 6 jumate asa ca sa ajung la 8 la scoala (in conditiile unui drum de 18 minute jumate pe jos). Cum nu sunt omul planurilor, ma decideam dimineata ce tzoale arunc pe mine. O fustita acolo, pantofii din lac si tricoul ala tricotat, cu gaurele. Iau ciorapii, trag fusta, pun tricoul. Ma uit in oglinda. Fusta sade bine, se asorteaza cu pantofii din lac (fara toc) dar iata ca ceva nu este in regula la bluzita roz cu gaurele. Ceva priveste obraznic, aproape siret de dupa ea. Hopa, iata-i pe ei, pseudo-sanii, muguri care stau sa infloreasca din moment in moment. Nu se cadea sa merg asa la scoala, ma simteam obscena, expusa, ma simteam rusinata pana in varful urechilor.

Dimineata insorita de primavara. Merg la scoala. Drum pe jos de 18 minute jumate. Fusta sta bine, pantofii de lac sunt comozi. Prin bluzita roz cu gauri se vede cremul discret al unui sutien fara burete, care aduna in cupa nu doar o pereche de tzatze tinere, ci frustrari, teama si dezamagire. M-am jucat atata de-a Femeia si cand jocul s-a facut realitate am simtit neputinta, dezamagire si rusine. Nu vroiam sa cresc.

luni, martie 29, 2010

Plastic Beach

Cam asa se numeste noul album Gorillaz. Si dupa cum se numeste, cam asa si suna: SHUI. Cred ca asta voi asculta saptamana asta intens.

duminică, martie 21, 2010

rasu' plansu'

Primavara asta a fost atipica oarecum, nu am purtat martisor, nu am cumparat nicio floare si nu mi-am ales Baba. Nu am vrut, mai ales cand am vazut ca martisorul pe care mi-l cumparasem pe 28 fusese asa de bine lipit incat i-a picat ciucurelul alb. Am scrasnit un baga-mi-as pula am aruncat martisorul la gunoi cu ciuda si m-am invelit cu nepasare sau cum imi place mie sa ii mai spun - miserupism.

Nu am mai citit, nu am mai scris, nu m-am tinut de franceza ,mi-a revenit starea de nervozitate si nu inteleg de ce soarele nu ma inveseleste. Probabil e astenia de primavara, astept sa treaca, sa-si faca meandrele dupa care stiu ca o sa ma umplu de energie pana la refuz si o sa rad toata ziua si o sa fiu un titrez stralucitor.

Pana una alta, am reusit sa ajung la cinema. La porcaria aia de Cityplex unde vroiam sa vad Alice in Tara Minunilor - 3D speram eu - dar am aflat in fata casei de luat bilete ca de fapt era un simplu desen animat fara nicio experienta tridimensionala. Injura iar, scarpina-te in cap cu ciuda, conformeaza-te si intra in sala.

Nu mi-a atins niciun punct sensibil filmul, nici macar Depp cu moaca lui colorata si shuie. Poate mi-ar fi placut daca finalul ar fi fost altul, dar sfarsitul ala anost si fara pic de sare si piper m-a iritat in asa hal ca m-am ridicat imediat de pe scaun si m-am indreptat spre iesire ca un robotel teleghidat. Un robotel care mai fusese calcat pe nervi si de doua mamici care sopteau (de fapt rosteau cu un timbru vocal aproape ridicat) textul plozilor incapabili inca sa citeasca.

Si iata-ma coborand scarile, chitita sa ajung o data la usa care ducea afara, intocmai ca un extraterestru pierdut in dimensiuni straine si care iata ca a gasit poarta spre lumea lui de care a fost rupt vreo doua ore. Oana langa mine, in timp ce coboram, ma intreaba mirata: de ce nu se ridica nimeni? Ma uit in stanga mea, lumea inca sta lipita de scaune, cu mainile pe maner, cu ochii la ecranu mare. Devin contrariata, devin incruntata, sunt de-a dreptul uimita caci gura mi se deschide asa, ca unui om tamp. Imi indrept privirea spre ecranul mare si vad doar un generic, o lista de nume care nu imi spun nimic si pe care nu as vrea nici in ruptul capului sa le descifrez. Cu gura deschisa, clipind des, incercand sa inteleg ce mai zice Oana, cobor in continuare scarile si vreau sa mai vad o data oamenii lipiti de scaune pe care la dracu! nu-i inteleg! De ce nu se ridica de acolo? S-A TERMINAT POVESTEA!

Cu gura deschisa, clipind des, inctruntata si cu un "Nu-nteleeeeeeg" proeminent in capatana mea, pasesc prost. Calc gresit pe scara, nu pun piciorul cum ar trebui pe treapta urmatoare. Si iata-ma, asa incruntata, clipind des, nelamurita, cu gura deschisa, picand ca un sac de barabule in genunchi, sprijinindu-ma in fata pe maini Am cazut intr-o pozitie pe care unii poate ar gasi-o indecenta. Am si fusta.

Ce sa fac? Sunt putini in sala, dar m-au vazut toti. Nu aud vreun raset. Imi vine sa plang. As putea plange puternic daca as face un efort minim. In schimb, izbucnesc in ras. Mai stau vreo 10 secunde pe jos, in pozitia indecenta, si rad. Vizializez totul si rasul se inteteste.

Am ras pana am ajuns acasa. Un ras sanatos, sincer, din sufletul sufletului. Desi tocul de la botinele abia luate s-a dizlocat. Desi ma doare genunchiul.

Am ras tot drumul pana acasa.

Pe 8 Virgil a implinit un an. Abia azi mi-am amintit.