duminică, octombrie 30, 2011

Jocul de-a celebritatea


Eu cu Dănuț stăteam întinse pe pat, cu capetele atârnând și cu picioarele urcate pe perete. Auzisem eu de la mama că dacă stai așa, nu mai riști să faci verice pentru că sângele circulă mult mai bine prin vene. Nu știu exact de ce mă gândeam la varice fix când aveam 12 ani. În orice caz, la vârsta aia mă durea la bască, aveam timp berechet și nervi relaxați astfel încât deseori ne suprinde seara pe mine și pe Dănuț stând așa, răscrăscăcite, dar mai ales visătoare.
De obicei vorbeam despre băieți. Începuseră să ne înmugurească bine țâțucile și ne venise ciclul. Intraserăm în rândul femeilor. Eu am făcut depresie. Dănuț - criză de râs. Dar în momentul în care stăteam cu capetele atârnând și picioarele ridicate până aproape de tavan, eram preocupate oarecum de altceva. Ceva mult mai profund, mai interesant și mai îmbietor. Vorbeam despre celebritate.


La 12 ani nu aveam idoli. Mi se rupea, eu eram singurul meu idol, lucru valabil până în momentul de față, când scriu această postare. Dar într-o zi de vară, în minunata mea vacanță, când am ajuns la clișeistica Mamaie, ceva s-a schimbat. Zilele mele la mare au coincis cu lansarea vijelioasă a puștanilor de la Animal X care au spart gura târgului cu pEsa N-am Crezut
Melodia lor devenise un fenomen: la radio, în taxi, pe plajă, pe stradă, la budă, în club, peste tot, dar peste TOT, răsuna mândru cântecul. Devenise ZĂ SONG. Altceva nu mai exista. Ce am făcut eu? Am cumpărat caseta cu Animal X. Am spart pușculița și am luat eu cu mânuțele mele prima casetă (tot ceea ce aveam acasă, de la Madona la Queen de la compilații la Roxette erau casete aduse de tata meu). Punctul culminat a fost când am ajuns în discotecă (da, la 12 ani mă duceam la discotecă, dar venea și tata cu mine, umbra mea tăcută dar vânjoasă care putea intimida cel mai mare „golan” care nu era cuviincios cu fata tatii). Atunci i-am întâlnit pe ei, idolii mei, distrându-se în discotecă. M-am dus timidă la ei, le-am întins un șervețel și un pix și am cerut fâstâcită un autograf, precizând: pentru Virgil. Mi-a semnat Vierme. După ce m-am înroșit, intimidat, transpirat palmele, zâmbit tâmp, am plecat spunându-mi: M-am îndrăgostit.

Cam acesta este contextul discuției mele cu Dănuț, în ziua în care aveam capetele atârnate și picioarele ridicate pe pereți. I-am propus prietenei mele să devenim celebre. Ca să mergem în concerte cu Animal X. Altă soluție nu era. Așa că am început să cântăm stând în pat. Să vedem dacă ne țin plămânii și corzile vocale. Nu prea ne țineau dar noi am dat verdictul: avem voce! Acest aspect fiind clarificat, am purces la următoarea etapă: cum ne va chema? Cazanele reci? Spirite fierbinți? Bezelele? Căcat, nu găseam acea denumire care să rezoneze perfect cu muzica astrelor, cu freamătul trăirilor mele, cu vântul care tânjea afară. Nu-i nimic! Ne mai gândim! Vorba aia: văzând și făcând!
De la fapte concrete am revenit la vise: vom avea concerte, trebuie să vedem cum ne împărțim cu școala, teme, profi etc, trebuie să fim drăguțe cu fanii dar mai ales, MAI ALES să ne împrietenim cu băietanii de la Animal X. E o condiție esențială pentru ca demersul nostru artistic să aibă sens, să funcționeze.
La un moment eu cu Dănuț am fost atât de încrezătoare, entuziaste și prinse de emoție, că ne-am dat jos din pat și ne-am dus la mama să-i împărtășim planul. Ne-a ascultat atentă cele câteva minute în care ne-am ținut discursul, a dat din cap aprobator după care ne-a spus că sunt necesare următoarele elemente:
- coregrafie;
- lecții de canto;
- inginer de sunet;
- costume;
- impresar...
„...și așa mai departe. Or toate acestea costă bani. În plus, trebuie să aveți voce bună. Iar voi, fetelor, să fim serioase, sunteți aproximative afone. Trebuie să fiți realiste, nu o să fiți celebre prin muzică”.

Mi-a închis gura. Am oftat gândindu-mă la băietul din formație, m-am resemnat că nu o să devin artista numărul unu a României și ne-am aruncat în pat. De data asta fără să mai stăm cu capul atârnat și picioarele pe tavan.

Niciun comentariu: