tag:blogger.com,1999:blog-5404899895100734752024-02-22T04:56:45.302-08:00VirgilVirgil - doar o simpla fatavirgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.comBlogger218125tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-90584393556805316052014-03-23T12:00:00.000-07:002014-03-23T12:03:41.854-07:002% către Asociația Generația FORTE<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiuXvix_xuY0sRcuJEnLSxs99s57J2hjIlnQwP0N20qWrj37q-EfUZ-qRlLB7sm8vzG59gV74z_mB_JC8t2nMB8TS7-LrBkDQs51jArLPlun3houK6c8y5w13e84xcxpCPnWy-FPGDoLtAt/s1600/GF+sig+300.png" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiuXvix_xuY0sRcuJEnLSxs99s57J2hjIlnQwP0N20qWrj37q-EfUZ-qRlLB7sm8vzG59gV74z_mB_JC8t2nMB8TS7-LrBkDQs51jArLPlun3houK6c8y5w13e84xcxpCPnWy-FPGDoLtAt/s320/GF+sig+300.png" /></a></div>Cred că anul 2013 a fost cu adevărat anul maturizării mele. În primul rând pentru că, alături de două colege și prietene, Amelia Dumitru și Beatrice Ivănescu, alias Mame și Betix, am înființat un ONG: Asociația Generația Forte. N-am stat prea mult pe gânduri, deși, când vine vorba de riscuri, eu stau și întorc orice chestiune pe toate fețele, mă gândesc și răzgândesc, iar mă gândesc și, apoi, ați ghicit, mă răzgândesc din nou. A, și să nu mai vorbim de birocrație, care pentru mine este un fel de ... bau bau care mă sperie mai rău decât Paranornal Activity 1 (sau REC, varianta spaniolă). <br />
<br />
De ce Generația Forte? Pentru că suntem fetele alea născute prin 80, o generație care a crescut cu niște valori autentice, fără Google, fără Facebook, cu cărți și cu jucat pe-afară. Forte pentru că avem multă energie și determinare. Și, ca să vă spun un secret, în timp ce eram cu Mame, tolănite pe două scaune la gara din Sighișoara, eu suferind de o durere nemiloasă de măsea, am aruncat ochii pe acel forte de pe cutia de Nurofen. Am fost și spontane în alegerea numelui.<br />
<br />
Noi credem pe bune în termenul de SUSTENABILITATE. O fi sunând el scorțos, dar ăsta e scopul nostru principal. Să schimbăm cuiva viața în bine. Dacă reușim acest lucru, <b>pe termen lung</b>, pentru O SINGURĂ persoană, ei bine, atunci înseamnă că am realizat ceva. Cuvintele cheie pentru noi sunt <b>educația</b> - Doamne, cât credem în asta, <b>cultura</b> - Sfinte Sisoe, cât de frumoasă ne face viața, și <b>antidiscriminarea</b> - pentru că avem ceva rar, care se numește empatie. <br />
<br />
Facem pași mici și siguri. Suntem la început de drum, abia în noiembrie fiind pusă pe picioare asociația. Cine ne cunoaște și știe cum lucrăm, cine crede în valorile după care noi ne ghidăm, ne poate susține direcționând 2% din impozitul pe profit către Generația Forte. Data limită este 23 mai 2014. Până atunci, vom demara o campanie frumoasă, prima noastră campanie, de altfel. Așa că... fiți cu ochii pe noi, pentru a putea lua o decizie privind procentul de 2%.<br />
<br />
Pagina noastră de Facebook: https://www.facebook.com/generatiaforte<br />
<br />
Generația Forte înseamnă:<br />
- Camelia Enăchioiu, comunicatorul și scriitorul, Vicepreședinte http://linkd.in/1i4QlnN <br />
- Amelia Dumitru, cea cu spirit antreprenorial, fără frică de birocrație, Președinte http://linkd.in/1dctsKM<br />
- Betrice Ivănescu, cea care face ordine în haos, Vicepreședinte: http://linkd.in/1dcucQ5<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-40524631790036971152014-03-05T01:32:00.002-08:002014-03-05T01:36:39.473-08:00Pauză de teatru<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiDsa7E6rzpPYd_vB9142WbxGemOfbZsYdERSRHATB6-fTD-zipLyuofOElrdCIsacfozJ7zfA5484_lj6zkcChhm5LKTUuW4qE4FqwXywT-w0qph6o1f8f82C5vvIe43o4emZiYZhW0xnw/s1600/wicked.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiDsa7E6rzpPYd_vB9142WbxGemOfbZsYdERSRHATB6-fTD-zipLyuofOElrdCIsacfozJ7zfA5484_lj6zkcChhm5LKTUuW4qE4FqwXywT-w0qph6o1f8f82C5vvIe43o4emZiYZhW0xnw/s320/wicked.jpg" /></a></div>Nu am plecat neapărat cu ideea de a vedea un musical sau o piesă de teatru în Londra, dar, după ce am văzut puzderia de afișe care făceau reclamă la jde mii (așa mi s-a părut inițial) de spectacole, am decis rapid să mă interesez și să experimentez teatrul londonez. <br />
Dar ce să aleg? Mai toate piesele care erau promovate aveau recenzii foarte bune, 5 sau 4 steluțe date de The Telegraph, The Guardian sau mai știu eu ce publicații, și deja începusem să fiu interesată de: <br />
- Henry V: pentru că Jude Law;<br />
- 12 Angry Man (sunt înnebunită după varianta din 1957 cu Henry Fonda): am stat în fața afișului și m-am uitat cu admirație la distribuție cam zece minute. De fapt mă uitam cu atâta interes, încât un trecător de pe stradă s-a oprit și el să înțeleagă de ce mă minunam așa. Probabil că nu s-a prins;<br />
- Matilda, inspirată după cartea lui Roald Dahl, pe care trebuie să recunosc, nu neapărat stânjenită, că nu am citit-o, dar îmi spusese un amic că merită văzut spectacolul;<br />
- Ghosts și The Woman In Black: încă am rămas cu sechele din copilărie și tresar de plăcere când aud de povești cu mult supranatural, mai ales dacă asta presupune existența unor stafii pe-acolo prin cadru.<br />
În cele din urmă, am cumpărat bilet pentru Wicked. Pentru că recenziile erau grozave, comentariile la recenzii erau 96% favorabile musicalului și pentru că puteai afla povestea neștiută a .... cotoroanței evil din Vrăjitorul din OZ. Mi-am cumpărat biletul online, de pe site-ul Time Out. Am găsit cu 19 lire, în unul dintre rândurile cele mai de sus și mai din spate. Dacă îți iei online te costă mai scump decât la casă. Cu tot cu taxe m-a ajuns la 22 de lire.<br />
Să spun că a fost una dintre experiențele minunate pe care am avut-o în Londra? Decorurile care se schimbau o dată la 10-15 minute, vocea actorilor, muzica în sine, povestea, coregrafia, totul a fost fără cusur. Poate cel care l-a jucat pe Fiyero Tigelaar a falsat de vreo 2 ori, cred că nu-l ținea vocea prea mult, dar chiar nu a contat. Mi-am făcut griji că nu voi vedea mare lucru, dar, pentru o liră, am putut folosi un mic binoclu roșu. <br />
Nu vreau să interpretez și să fac critica piesei, nu e treaba mea și nici nu vreau să stric efectul pe care ar putea să-l aibă asupra voastră un musical în Londra. Dar pot să vă spun ce alte musical-uri și piese de teatru vreau să văd neapărat când voi ajune data viitoare pe tărâm londonez:<br />
<br />
- The Lion King: e al 15-lea an în care se joacă acest spectacol după...ați ghicit, desenul animat al lui Disney. Pentru costumații, muzică și coregrafie aș merge oricând. Sunt sigură că merită din plin.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgh6gxc_P08-8UknmHYLuIjcxshUdeX_piWM2gHEfdV798GAuyBGmbK3fW9pJ1FrgxT7JJs_tXAx459c2vJ90xcm7wovxNZgODmiV6aklBWu0s7IQ_XObDpidgEyErCOpp2UcwFO2xubMna/s1600/the+lion+king.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgh6gxc_P08-8UknmHYLuIjcxshUdeX_piWM2gHEfdV798GAuyBGmbK3fW9pJ1FrgxT7JJs_tXAx459c2vJ90xcm7wovxNZgODmiV6aklBWu0s7IQ_XObDpidgEyErCOpp2UcwFO2xubMna/s320/the+lion+king.jpg" /></a></div><br />
- Henry V: pentru că, Shakespeare sau neShakespeare, Jude Law. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHnaXFsVgIZ-WerV-rJ6OhQwc1kpT769BMt7Zl28rifXcWzqe12czVSp4WQFeuVDjs9UOEuvR6tcjtwE5VErt-hs2TjhO0oPKJoaWaBA6cEuusquPnRgfmA7vjERwD4fjmsZvufz9H_I8j/s1600/jude+law.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHnaXFsVgIZ-WerV-rJ6OhQwc1kpT769BMt7Zl28rifXcWzqe12czVSp4WQFeuVDjs9UOEuvR6tcjtwE5VErt-hs2TjhO0oPKJoaWaBA6cEuusquPnRgfmA7vjERwD4fjmsZvufz9H_I8j/s320/jude+law.jpg" /></a></div><br />
- The Book of Mormon: Trey Parker și Matt Stone sunt autorii piesei ăsteia, iar cei doi sunt unii dintre creatorii South Park. Spectacolul a câștigat 9 premii Tony și un Grammy pentru cel mai bun album al unui musical. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhpb5TaLw2lrDI_mGmAPAqV6IcsTqBgEVkMEhmkIW58ByGmih-gsueWoVDuBJOjFkzqxmJIh-Bz2K8wCVm_iDGVbWLg1Pb0_VknQJQlG7XEgxoOS1xx9B13AT4kypbk5NzAeNkRQBjcZWNT/s1600/the-book-of-mormon.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhpb5TaLw2lrDI_mGmAPAqV6IcsTqBgEVkMEhmkIW58ByGmih-gsueWoVDuBJOjFkzqxmJIh-Bz2K8wCVm_iDGVbWLg1Pb0_VknQJQlG7XEgxoOS1xx9B13AT4kypbk5NzAeNkRQBjcZWNT/s320/the-book-of-mormon.jpg" /></a></div><br />
- Billy Elliot: este povestea unui băiat care își urmează visul de a deveni dansator. Am văzut la un moment dat filmul, care mi-a plăcut, și am un feeling că musicalul îți poate lua răsuflarea.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP1tlwB83nDUcvzq8G2EbsCgvrRZUfgNs9PxR4UKj5RkuPNfjjTyIhaCiZnxy8JrZoP96Kfy99hcDT2RiVcJr1oKbaLjlS-rpkYJZCpj0vUjoQKrjhhISmW6GFG9_I3TICby5jAvNlMHCH/s1600/billy-elliot-police.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP1tlwB83nDUcvzq8G2EbsCgvrRZUfgNs9PxR4UKj5RkuPNfjjTyIhaCiZnxy8JrZoP96Kfy99hcDT2RiVcJr1oKbaLjlS-rpkYJZCpj0vUjoQKrjhhISmW6GFG9_I3TICby5jAvNlMHCH/s320/billy-elliot-police.jpg" /></a></div><br />
- War Horse: în rolul calului este folosită o mașinărie din fier și lemn mânuită de actori. Din recenzii am aflat că nici nu ai impresia că mașinăria nu este de fapt un cal viu. Cu siguranță o experiență nouă.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGxsMfDwbMnWmmMUQ9Wx2EVbPs-BbqKseKnYN7voGvqVdxci8cP_mr-kEoR3pTH5xuH7x9L95otCYZjgf3QwiTKuKhNHRItG74exBwwRXTaMkXPps1hJKHe0hnggky7gog2dBvSb5GnEYy/s1600/war+horse.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGxsMfDwbMnWmmMUQ9Wx2EVbPs-BbqKseKnYN7voGvqVdxci8cP_mr-kEoR3pTH5xuH7x9L95otCYZjgf3QwiTKuKhNHRItG74exBwwRXTaMkXPps1hJKHe0hnggky7gog2dBvSb5GnEYy/s320/war+horse.jpg" /></a></div><br />
- The Full Monty. Am văzut filmul și mi s-a părut simpatic rău. Este vorba de o gașcă de muncitori șomeri din UK care, ajunși la disperare din cauza faptului că nu-și găsesc job și, implicit, că nu au bani, decid să facă un show de striptease pentru duduile din localitate. E o lecție de optimism, din punctul meu de vedere, cu mult umor britanic. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgnG0RDE1aOSdD1XLCnP1UdFLcXsJs1KUVu3QHWdWTqPJrKIV94De5hVI8V1KlRFqU5ToLWEWmuO_iaJ2SqQkUguhoQEtwFG1UUHFPIPP6XjQ-AglNOReh2pkk3RO91Tijt4U9Yo51xyiE_/s1600/full+monty.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgnG0RDE1aOSdD1XLCnP1UdFLcXsJs1KUVu3QHWdWTqPJrKIV94De5hVI8V1KlRFqU5ToLWEWmuO_iaJ2SqQkUguhoQEtwFG1UUHFPIPP6XjQ-AglNOReh2pkk3RO91Tijt4U9Yo51xyiE_/s320/full+monty.jpg" /></a></div><br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-32831030941712997592014-02-25T14:21:00.000-08:002014-02-27T00:47:02.661-08:00Lăsați copiii să joace jocuri video!Primul joc pe care mi l-a adus tata a fost Super Mario. Powered by Nintendo. Nici nu mai știu câți ani aveam, probabil eram în clasa a II-a, cam pe acolo. Jucam cu maică-mea ca disperatele până când nu mai reușeam să trecem de nivelul X. Ne mai însoțea în marea aventură fiul nanei, și de obicei pleca supărat că mă certam cu el. <br />
<br />
Al doilea joc pe care mi l-a adus tata era total diferit de lumea zglobiilor Mario și Luigi. Se numea Chrono Trigger și avea niște personaje manga cu păr mare și ochi uriași. Asta se întâmpla printr-a treia, așa. Am început eu să joc, nu m-a prins. Mult dialog, trebuia să-mi plimb personajul pe un continent din casă în casă, de la piața mare în pădure. Mă luptam cu câteva creaturi, mi se mai alătura o fată cu față de tocilară și o cască de fier pe cap, după care nu se mai întâmpla nimic. Jocul acesta nu era de mine. L-am abandonat.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhR1NqlpkvcDm6m0EK-JvBeObeYx7daSp91wAqwH12LSAR8yjTjfJMEwOazTwOYC9vbhk9C20zGMNwZx0F0sIyhQIwhWcnBMsAm6IZ4Cpq1XvFAz_6FGk3cIZLKM1GXK2sqZ9rsRE44NCo8/s1600/Chrono_Trigger_cover.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhR1NqlpkvcDm6m0EK-JvBeObeYx7daSp91wAqwH12LSAR8yjTjfJMEwOazTwOYC9vbhk9C20zGMNwZx0F0sIyhQIwhWcnBMsAm6IZ4Cpq1XvFAz_6FGk3cIZLKM1GXK2sqZ9rsRE44NCo8/s320/Chrono_Trigger_cover.jpg" /></a></div><br />
Într-a patra m-am împrietenit cu Dana, a venit la mine, i-am arătat jocul și m-a ajutat să trec de punctul în care mă blocasem. Din momentul acela am început să descopăr o poveste cu personaje fascinante, cu drame și mici întâmplări amuzante, cu multe călătorii în lumi paralele, în timpuri demult uitate sau într-un viitor aflat sub ceață și depresie. Povestea curgea minunat, fiecare element își avea rolul lui în buna desfășurare a acțiunii, nimic nu era la voia întâmplării. Chrono Triggger devenise refugiul meu și al Danei. În plus, mă ajuta cu engleza, că trebuia să înțeleg dialogurile pentru a trece la un nou nivel al poveștii.<br />
<br />
Si jucam, ce mai jucam si cum jucam. Apasam pe joystick-ul ăla de mă mir cum de nu s-a stricat. Țipam și plângeam când luam bătaie de la tot felul de schelete și arici uriași și magi mov. Trânteam joystick-ul cât colo. E, dar când câștigam...trânteam din nou joystick-ul și mă agitam ca titirezul cu un zâmbet de mare campion de față. V-am tras-o, dracilor, next level is here! <br />
<br />
Ca să înțelegeți, erau vreo șapte personaje pozitive, și puteam să lupt doar cu o echipă de trei oameni. La un moment dat, începusem să mă transpun în Marle, prințesa blondă războinică (cam piți, dacă stau și mă gândesc mai bine acum):<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhZ1UsL5HhNUf3Pi_Uz9bd68k442V59L3WNwyUw4pAEjQaTWyYnaYjh5GVJlTAedzZzHUe1AEID5pwQPzQDmUC1votP1qEQEa3cQbqEfaS6BYBiBXHJsSOtvLGtyRQtQGhpJIv4mEb78cEe/s1600/marle.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhZ1UsL5HhNUf3Pi_Uz9bd68k442V59L3WNwyUw4pAEjQaTWyYnaYjh5GVJlTAedzZzHUe1AEID5pwQPzQDmUC1votP1qEQEa3cQbqEfaS6BYBiBXHJsSOtvLGtyRQtQGhpJIv4mEb78cEe/s320/marle.jpg" /></a></div><br />
Prietena mea Dana deja își spunea Ayla, se transformase în căpetenia de trib sexi, blondă și țâțoasă din preistoric. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg7uyVvh9_m-vjSF0UsKNp4AwbMUBDR31Z6Y3ew8rRjOSLkmX9SEVRnw4v8soOzOtr3NVbow3KyejHauHlHDiDo_K8qmAiovoks3TiOYzjBxAQz_L31eHz3gjQ9Z5Sz3_PDTamVF9emvmbu/s1600/ayla.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg7uyVvh9_m-vjSF0UsKNp4AwbMUBDR31Z6Y3ew8rRjOSLkmX9SEVRnw4v8soOzOtr3NVbow3KyejHauHlHDiDo_K8qmAiovoks3TiOYzjBxAQz_L31eHz3gjQ9Z5Sz3_PDTamVF9emvmbu/s320/ayla.jpg" /></a></div><br />
O luasem razna cu jocul. Deja nu ne mai chema Camelia și Dana, ci Marle și Ayla. La școală vorbeam doar de joc și abia așteptam să ne vedem la mine să mai băgăm o partidă, să aflăm ce lumi și ce ființe mai descoperim. Iar tot efectul ăsta de razna era intensificat și de...coloana sonoră. Și ce coloană sonoră. Uneori mă opream din jucat și stăteam pur și simplu să ascult anumite melodii. Mă inspirau. Mă duceam departe cu fantezia, îmi veneau idei de povești cu lumi stranii și începeam să scriu. Cum puteam eu mai bine.<br />
<br />
Și să știți, poveștile mele erau ceva mai...sofisticate decât cele clasice. Deja nu îmi mai plăcea conceptul ăla de Ileană Cosânzeană care stătea ca pupăza să fie răsfățată de tac-su rege, furată de zmeu, salvată de prinț, pusă apoi pe măritat și făcut copii din cauză că era frumoasă de la soare te puteai uita dar la ea ba. Nu. În jocul meu, prințesele se luptau cot la cot cu Făt-Frumos,fetele erau genii în fizică și electronică și puneau pe roate o ditamai mașina timpului, apăreau roboți de treabă care făceau curse pe motor într-un viitor plin de ceață, fier și boală. <br />
<br />
Am terminat jocul prin clasa a șaptea. Am stat câțiva ani de el, cu ochii cât cepele și fantezia explodată. Am simțit un gol mare când binele a învins răul, vroiam o continuare. Am căutat continuarea, chiar acum un an, dacă țin bine minte. Nu există varianta pe calculator a jocului și nici o a doua parte pentru TV. A fost jocul copilăriei și jocul copilăriei va rămâne-n continuare. Cu o poveste mai bună decât orice basm citit. Și cu o coloană sonoră minunată. <br />
<br />
By the way, mi-a trimis Dana recent un concert al celor de la Video Game Orchestra. Am devenit nostalgică și m-am pus pe scris. Și dacă nu mă credeți, ascultați și mai vorbim după:<br />
<br />
<iframe width="560" height="315" src="//www.youtube.com/embed/iEGniXc7Xtc" frameborder="0" allowfullscreen></iframe><br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-77094688606179643922014-02-19T14:21:00.000-08:002014-02-19T14:35:16.153-08:00Body Language Cumva, pe nesimțite, am început să fiu mai atentă la arta contemporană. Nu din snobism, nu colecționez artă (deși îmi doresc), nu am studii în domeniu. Ci datorită vizitelor la muzeele din diferitele capitale pe unde am poposit în ultimul timp. Făceam ce făceam și ajungeam la vreo expoziție șuie. Și, cumva, am realizat că îmi place la nebunie să mă pierd în muzeele de artă contemporană (dar și modernă) pentru că fantezia o ia razna. Uit de mine. Îmi imaginez mii de povești, așa cum am eu chef, pornesc de la ce îmi dă artistul și de acolo preiau eu jocul de-a imaginația. Și o modelez ca pe-o plastilină.<br />
<br />
Vă dați seama, așadar, ce m-am bucurat când am văzut că, la Saatchi Gallery, expoziția se numea Body Language. Presimțeam un exercițiu strașnic de creat povești. Și nu a fost doar un exercițiu, ci o experiență intensă.<br />
<br />
Pentru că la Saatchi nu ești doar privitor, devii parte din joc. Nu există acele sfori enervante care te țin departe de exponate. Te poți apropia cât de mult, poți analiza fața și mâinile uscate ale Mizantropului (Francis Upritchard, 2011), poți privi de la 2 cm ochii paradoxali, plini de răutate ai unei mame care își ține cu grijă copilul (Chantal Joffe, Mother and Child II, 2005), poți mirosi practic vopselurile uscate de pe pânze. Pentru mine a fost grozav să văd relaxarea asta din partea reprezentanților galeriei, în primul rând pentru că sunt mioapă, dioptriile mi-au crescut și am putut să văd toate detaliile fără să strâng din ochi ca bătută de soare, în al doilea rând pentru încrederea acordată vizitatorilor. M-am simțit tratată cu respect, cu încredere, ei nu se gândesc că mă apuc să frec exponatele cu degetul, să le zgârii sau să lipesc muci pe ele.<br />
<br />
Ador galeriile/muzeele unde lucrările nu sunt înghesuite, unde spațiul este bine organizat și unde nu mă pierd în jdemii de detalii. Pentru că, de la un timp, mi se duce tare ușor răbdarea și ochii îmi obosesc repede. Iar mie îmi place să zăbovesc, să citesc explicațiile, să casc gura, să mă duc în dreapta, apoi în stânga, apoi mă pun în fața lucrării, mă apropii, mă depărtez, mai citesc o dată explicațiile și tot așa. Dar dacă e prea mult, cu prea multe teme și stiluri, nu reușesc să prind informația completă, mă frustrez, că eu nu mă voi mai întâlni cu aceste lucrări vreodată, ochii mă dor și...plec. Ei, la Saatchi Gallery am consumat pe îndelete toate explicațiile.<br />
<br />
După ce am plecat de la galerie (care, by the way, este la 2 minute de stația de metrou Sloane Square, pe linia galbenă Circle sau linia verde District), am rămas cu gândul la câteva lucrări despre care am să vă spun câteva cuvinte aici. Dar poveștile pe care le-am născocit privindu-le cu nesaț le voi ține pentru mine. Știți voi, fiecare cu...născocirile lui.<br />
<br />
<b>1. Andra Ursuta, România: Vandal Lust (2011)<br />
</b><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUMuF6Ift5ET6MS1eyErxr2jZLKgUqW8d8w9PJtG4QkXwkRvAo4hOFJoyqNMy7l9Fti785ybTHPDbcf95mrgunxmWVAfIZrHPdfAQhQEPbXgtjKLFxaeqmIyZbLdkXK1_EsgA7h2sI1sVy/s1600/vandal+lust.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUMuF6Ift5ET6MS1eyErxr2jZLKgUqW8d8w9PJtG4QkXwkRvAo4hOFJoyqNMy7l9Fti785ybTHPDbcf95mrgunxmWVAfIZrHPdfAQhQEPbXgtjKLFxaeqmIyZbLdkXK1_EsgA7h2sI1sVy/s320/vandal+lust.jpg" /></a></div><br />
Lucrarea, dincolo de impactul vizual foarte puternic, dat de instalația din lemn impozantă, de corpul strivit, de hainele de babă cu care e îmbrăcat, sugerează scăparea din tentaculele fostei URSS. Mi se pare interesant să menționez asta și în contextul a ceea ce se întâmplă la Kiev.<br />
<br />
<b>2. Denis Tarasov, Rusia: Essence Series (2013) & Marianne Vitale, New York: Markers (2011)<br />
</b><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQP3bW2f2vD5W6hnrIxlGjeF2sN9HohGDNlgHFFfaSnXuHvq9AdPPyZQe_TlqJ4rnw0vR7pGqTKZfPHZOn_qx8IG3ntOUD6exORvMKCHu3He63Y6-GE2hYRSkvt6M6EsTKlgRxmViFT1BF/s1600/NY.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQP3bW2f2vD5W6hnrIxlGjeF2sN9HohGDNlgHFFfaSnXuHvq9AdPPyZQe_TlqJ4rnw0vR7pGqTKZfPHZOn_qx8IG3ntOUD6exORvMKCHu3He63Y6-GE2hYRSkvt6M6EsTKlgRxmViFT1BF/s320/NY.jpg" /></a></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyQ-mGRt-V0tc7Op5e1RpTtiExMmT5AObfTmcA23fbVMvw7k0s5HLpwlBwY5-yuViFHtTH7r-8z6Rg2qe7KKRtjkiLOAW0rDjfmMjNLKte02Rae9Oc-3U9q6HvRBBVrPVUhGrDnUydXKlo/s1600/rus.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyQ-mGRt-V0tc7Op5e1RpTtiExMmT5AObfTmcA23fbVMvw7k0s5HLpwlBwY5-yuViFHtTH7r-8z6Rg2qe7KKRtjkiLOAW0rDjfmMjNLKte02Rae9Oc-3U9q6HvRBBVrPVUhGrDnUydXKlo/s320/rus.jpg" /></a></div><br />
E interesantă alăturarea Rusia - New York în aceeași încăpere, creând un concept unitar: ideea de cimitir altfel. Marianne Vitale a cea care aduce pietrele de mormânt din lemn, iar Denis Tarasov a realizat un proiect fotografic într-un cimitir al victimelor căzute în luptele dintre găștile mafiote din Rusia. Un fel de Săpânța cu personaje cu BMW, lănțuguri groase de aur, cefe late și alte bling bling-uri. Pe mine m-a amuzat conceptul.<br />
<br />
<b>3. Martine Poppe, Norvegia: Analogical Change #3 (2013)<br />
</b><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh0p38TRHU_PAqMYdm_nqVzmYHukZd8-5nWvbmbRccuVKoLCP4CSVPCXsKifNfAVJDout92DHSJkf1QHoJcZ5m8KL6sPvBnYmCZmMzmCsB1z74OsFLa06J2B7qUxcELld0L9p0oA_n0hRv9/s1600/ceata.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh0p38TRHU_PAqMYdm_nqVzmYHukZd8-5nWvbmbRccuVKoLCP4CSVPCXsKifNfAVJDout92DHSJkf1QHoJcZ5m8KL6sPvBnYmCZmMzmCsB1z74OsFLa06J2B7qUxcELld0L9p0oA_n0hRv9/s320/ceata.jpg" /></a></div><br />
Efectul imagine în ceață mi se pare minunat. Totul capătă aura de vechi, dar autentic, de mister, mult mister. Pe mine, care iubesc ceața, m-a intrigat și încântat ideea.<br />
<br />
<b>4. Virgile Ittah, Paris: Regarding the Pain of the Other (2013)<br />
</b><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi8wRkxdZmfhyHgBcCiV0KGAO3PATveVvyLpH1lY9YRFuQantN9yRF2s9bGv3-H6SKP0qA4v8vxADvjF3a80FaOutZiUi7p3lleI7oFE4MAdxwsXQaI5ebwkUIBRB5DDkJ_Apm0Gy7LeUVS/s1600/femeie.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi8wRkxdZmfhyHgBcCiV0KGAO3PATveVvyLpH1lY9YRFuQantN9yRF2s9bGv3-H6SKP0qA4v8vxADvjF3a80FaOutZiUi7p3lleI7oFE4MAdxwsXQaI5ebwkUIBRB5DDkJ_Apm0Gy7LeUVS/s320/femeie.jpg" /></a></div><br />
Mi se pare o lucrare foarte puternică, femeia e atât de expresivă încât simt cum durerea se rostogolește în valuri din ea și vine spre mine. Mi-a fost parcă teamă să nu se ia durerea aia. <br />
<br />
<b>5. Dana Schutz, Livonia, Michigan: Singed Picnic (2008)<br />
</b><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlI4BSIMpWHFohyphenhyphen9XkxjtD6k3EX-U5MO_tbtZlo6Ss3MUVX-Sit4UQA7G7z2qicb7r_UnJfgKKE6ynEIumOpAaw8VyUnL8HOnGeEsNNs_L4xFM6Vy75sdrIkIk3ODswrUVFrdg-pELfqLJ/s1600/neterminat.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlI4BSIMpWHFohyphenhyphen9XkxjtD6k3EX-U5MO_tbtZlo6Ss3MUVX-Sit4UQA7G7z2qicb7r_UnJfgKKE6ynEIumOpAaw8VyUnL8HOnGeEsNNs_L4xFM6Vy75sdrIkIk3ODswrUVFrdg-pELfqLJ/s320/neterminat.jpg" /></a></div><br />
Realitate frumos reprezentată și realitate distrusă. În același timp. E și un test de optimism/pesimism, voi ce vedeți, jumătatea care e sau jumătatea care....nu e?<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-32827361919555444622014-02-09T10:47:00.002-08:002014-02-09T10:47:20.436-08:00This is London Uderground!<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjy7u8Id7RBdqWcb66LM7hgybGEgNoJIUVyfNFmsG7Q4wKqAM6TsHlrr9jyOmsGAIP8dlBiOBnCTN5bOsh5_HRkbL4kglBtL9ig9mrd2H65AzoaUV-sckpwaw8wQz1N6SbhlBbXaImp2bkB/s1600/underground+london.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjy7u8Id7RBdqWcb66LM7hgybGEgNoJIUVyfNFmsG7Q4wKqAM6TsHlrr9jyOmsGAIP8dlBiOBnCTN5bOsh5_HRkbL4kglBtL9ig9mrd2H65AzoaUV-sckpwaw8wQz1N6SbhlBbXaImp2bkB/s320/underground+london.jpg" /></a></div>Sau cum ai toate șansele să ajungi în Cucuieții din Deal sau din Vale dacă mergi după turmă și nu te bazezi pe neuronii și spiritul de (ne)orientare cu care te-a înzestrat Mama Natură.<br />
Sistemul de transport din Londra te copleșește când nu cunoști orașul și când ești la prima experiență aici. <br />
<br />
În primul rând, este scump, foarte scump. Nu doar pentru mine, care am venit o lună la un internship aici, nu doar pentru tine, care ai poposit ca turist, ci și pentru cei care locuiesc zi de zi aici, fie ei englezi sau din alte colțuri ale lumii. Ca să mă înțelegi mai bine, dacă stai în zona 4 a Londrei, trebuie să plătești aproape 180 de lire pentru un card Oyster pentru a călători cu orice mijloc de transport aproape până în zona 1. Aproape o chirie sau o rată la casă în București. De la casa unde locuiesc pana la stația London Bridge, fac cam 50 de minute cu metroul, poate ceva mai mult dacă mai scap vreun tren sau sunt ceva întârzieri, asta și în condițiile în care casa este foarte aproape de stația de metrou. <br />
<br />
În al doilea rând, trebuie să te obișnuiești cu rutele. La metrou nu e greu, dar, vă spun cu mâna pe inimă, că încă nu mă descurc cu harta pentru autobuze. Dacă ești în căutarea unui anumit bus, să spunem...145, trebuie să găsești o stație cu hartă. Găsești harta, găsești autobuzul care îți convine (presupunem că 145-ul este cel mai bun), trebuie să găsești stația lui 145, care este semnalată în anumite puncte numerotate cu litere - să spunem C, k și L. De aici întrebarea? Cum ajung la C, K sau L? Trebuie găsită o altă stație în apropierea căreia să găsești harta care precizează unde te afli în acel moment, astfel încât să poți găsi punctele C, K sau L de unde îl iei pe 145.<br />
<br />
Sistemul londonez de transport este bine pus la punct. Poți ajunge ușor în aproape orice zonă a Londrei, cu metrou, DLR (un tren de suprafață), cu altă linie pentru trenurile de suprafață (London Overground), cu autobuze. Mai greu este când sunt suspendate anumite linii de tren/metrou. Mai ales metrou. Într-una dintre dimineți, Central Line a fost kaput (liniile lor de metrou/tren au culori și nume; nu e magistrala 1, e ... linia roșie Central Line). La câteva stații a trebuit să cobor. Pentru a ajunge pe ruta bună, era nevoie să iau un bus. Ies de la stație, la informații o coadă uriașă de oameni la fel de pierduți ca și mine. Mă pun cuminte la coadă. La un moment dat, în spatele meu văd că oprește un bus, iar o grămadă de oameni stăteau la ușă. Clar, oameni mulți, sigur merg în centru. Renunț la coada de la informații și țup în bus. Dau să-l întreb pe șofer, un indian, dacă se îndreaptă cât de cât spre centru. El nu știe, e doar ... șoferul. Am un feeling că am luat ceva greșit. Întreb lumea prin autobuz. Nu, merge fix în direcția opusă, spre zona de unde am venit, nicidecum spre centru. Bun, mă dau jos la următoarea. Trece o stație, eu mă uit pe geam cu gura deschisă, mă gândesc la diverse. Nu oprește autobuzul. Îmi dau seama că trebuia să apăs pe butonul Stop, că altfel nu are busul oprire. Până mă dezmeticesc, mai trece de-o stație. Mă fac palidă. Încep să apăs insistent butonul. Cu cât înaintăm mai mult, deci ne depărtăm mai mult de ținta mea, cu atât îmi crește un gol mai mare în stomac. Oprește, în sfârșit, unde la dracu-n praznic. <br />
<br />
Cobor. Mă simt total pierdută. Cum merg? Și îmi amintesc de șoferul ăla indian, care se uita la mine ca vaca la poartă nouă, și mă apusă ciuda. Dacă îmi zicea că nu merge spre centru, nu mă luam după turmă, rămâneam la coada de la info și totul era ok. Mă uit la ceas, e 9.30. Nici nu știu când s-a făcut 9.30, am plecat de acasă la 8.00. De nervi și frustrare, încep să...bocesc. Un bocet de copil de ăla care s-a zgâriat puțin la genunchi și plânge ca să dea de înțeles că rana e mult mai adâncă și mai dureroasă decât pare. Eu plâng de furie. Pe șofer, pe mine, pe Central Line-ul suspendat. <br />
<br />
Traversez strada, aștept un bus să mă ducă trei stații înapoi. E frig afară, e soare, dar simt frigul în oase. Și sunt bine îmbrăcată, înfofolită chiar, spre deosebire de o grămadă de alte fete de pe stradă care au un paltonaș pe ele, fără fular, fără caciuliță...Nu le înțeleg. Sunt spartane.<br />
<br />
De unde mă lasă al doilea bus, trebuie să iau o a treia mașină. Spre o stație de metrou de unde pot lua un tren bun spre birou. Aștept în stație. Frig. După cinci minute, vine primul autobuz, oprește în stație, dar nu ne lasă să ne urcăm. Cică e prea plin, deși la următorul nivel al autobuzului erau suficiente locuri libere, se putea vedea clar. Bine, mă resemnez, nici măcar nu șuier vreo înjurătură usturătoare printre dinți că mi-e frig. Mai aștept un autobuz. Nu dă drumul la ușă. Al doilea chiar era plin. Îmi dau eu seama că dacă mă duc pe jos la stația anterioară, voi putea urca. Fac asta, vine autobuzul, deschide ușile, mă urc. Ce bine! De data asta, oprește și în stația unde am ratat două busuri unul după altul. <br />
<br />
Am plecat la 8 de-acasă, am ajuns la 11.30 la birou. Transpirată, buricată, ciufulită. THIS IS LONDOOON! <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIh2Rkq7GmpmQXi2uGNOEcP1l47J-GpDdvYDHA7Ox1dSCXHN7X14j-SgdMDmeKhox50jWtlb6Gt7kFsXwDXuIFaOj6iy0QxYHlloLoGCbF95ELrO7aYXrVExl5gG5eDXuxn1mdxG5V1m-R/s1600/sparta.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIh2Rkq7GmpmQXi2uGNOEcP1l47J-GpDdvYDHA7Ox1dSCXHN7X14j-SgdMDmeKhox50jWtlb6Gt7kFsXwDXuIFaOj6iy0QxYHlloLoGCbF95ELrO7aYXrVExl5gG5eDXuxn1mdxG5V1m-R/s320/sparta.jpg" /></a></div>virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-87705676314793036672013-12-29T09:27:00.000-08:002014-01-06T00:50:37.883-08:00Filme, sex si...parinti<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjz3PVCAc7NZcz0Qq4wkgMWVBKQ4pCXJn5_hFBLVDDCCdStX6dOUMHc9ckWro1sxEskEzynJqU-XInkT-B8VrOcSXdrpOzvReKoMlK1pH1eYkurtaKwn-_5RYmIqHn83H_W3Fg_5EUqIw6d/s1600/movie+night.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjz3PVCAc7NZcz0Qq4wkgMWVBKQ4pCXJn5_hFBLVDDCCdStX6dOUMHc9ckWro1sxEskEzynJqU-XInkT-B8VrOcSXdrpOzvReKoMlK1pH1eYkurtaKwn-_5RYmIqHn83H_W3Fg_5EUqIw6d/s320/movie+night.jpg" /></a></div>Găsesc o mare plăcere în a mă uita la filme. Şi de multe ori m-am bucurat de această activitate alături de ai mei care, atunci când eram mică, puneau casete video. Ne proţăpeam în faţa televizorului toţi trei, cu bomboane braziliene şi suc de portocale de tip nectar şi consumam cu nesaţ "Pasărea pe sârmă", "Frumuşica", "Curly Sue", "Delta Force" de la 1 la n, "Terminator" etc, toate dublate de vocea, la care eu şi astăzi tresar, a Irinei Margareta Nistor. Eu cu maică-mea mai eram fascinate şi de filmele cu Hitchcock, pe care TVR-ul le difuzase la greu, stăteam emoţionate pe fotoliu, una-n alta, aşteptând rezolvarea intrigii. Bine, eu de cele mai multe ori nu mai prindeam nicio rezolvare, că mă trimitea mama la somn, că era nepotrivit pentru un ţânc de clasa a doua să stea la TV până la 12 în timpul săptămânii. De câte filme neduse la capăt am avut parte, biata de mine, şi cât mai sufeream din cauza asta...La un moment dat, am descoperit noi toţi antena prin satelit, aşa că începuserăm să prindem tot felul de canale străine unde erau difuzate filme foarte bune dar...cam netitrate. Ideea este că filmele erau din ce în ce mai accesibile şi, împreună cu ei mei, vedeam din ce în ce mai multe.<br />
<br />
E, dar asta e, vezi că şi uitatul ăsta la filme cu părinţii poate fi foarte tricky. Pentru că, ştim bine, multe filme au scene sexi. Când mi-era lumea mai dragă, hopa un pupat straşnic care imediat se transforma în dezbrăcat pasional, mângâieri, cuci şi veveriţe, mâini strânse de pasiune. La început nu simţeam mare jenă, eram mică, nici nu ştiam care-i definiţia sexului. Pentru mine a face dragoste însemna că fata şi băiatul sunt goi şi se pupă. Big deal! Mă mai trimitea mama în camera mea, eu mă duceam că nu aveam de ales, dar nu prea înţelegeam care-i faza. Ţin minte că la un serial, Beverly Hills, o fată povestea cum a luat SIDA după ce a făcut dragoste cu un băiat. Panică pe mine! Cum, de la un pupat iei SIDA? E, şi atunci m-a luat mama şi m-a băgat în şedinţă: sex sau dragoste înseamnă asta - eram prea inocentă ca să înţeleg marea diferenţa dintre cei doi termeni - SIDA se poate lua dacă faci asta. <br />
<br />
După ce mi-a explicat mama, am devenit mai pudică la scene de sex. Fie puneam mâna la ochi, fie mă duceam la mine în cameră, fie evitam să mă mai uit la filme cu părinţii.<br />
<br />
Anii au trecut, eu am crescut, şi iată că la 27 mai am momente când mă uit la filme cu ai mei. Când mai vine tata la mine, mai schimbăm de pe ştiri, că ne deprimă, şi lăsăm pe HBO. Din când în când, hopa scena de sex! hainele zboară, actorii se încing, sunete, ţâţe şi gemete. Vai de mine! Ruşine mare cât China! Iau repede telecomanda şi schimb. Îi zic lu taică-miu: nu e pentru tine filmul ăsta, după care râdem. În vacanţa asta, ne-am pus în sufragerie la film. Boxe mari, teve mare, se vede fiecare rid şi aluniţă. Actorii par mai umani. Iau eu un film brazilian, că tot eram sub influenţa cărţii "Oraşul Domnului". Filmul se cheamă Bruna Surfistinha şi este povestea unei prostituate care are mare succes cu blogul ei. Mă pun la film. Se pun şi ai mei. Trec câteva minute şi frate...încep scene de sex. La început aşa, mai...timide. După care...porno curat. Ce mă fac? Fac ochii mari, ai mei fac şi ei ochii mari, eu pun mâna la gură, ai mei cu ochii mari în continuare. Vrem să vedem filmul, că este interesant, dar ce naiba facem cu scenele astea? Că ne e ruşine unul de altul. Decid! Iau telecomanda: dau pe fast forward. În cinci minute filmul se termină. <br />
<br />
Şi mai dubios m-am simţit când am fost cu fetele - trei prietene - la Vie d Adele. Ştiam că vor fi scene de sex, dar na, asta e. Ce-o fi aşa mare brânză? Prima scenă a durat 15 minute. Nu se mai termina. Gemete, secreţii, mişcări agresive, repetitive. Faţă de prietenele mele am simţit pură ruşine. Parcă eram cu părinţii lângă mine. Ele erau la fel de jenate. Nu pentru că eram nişte pudice sau nişte ipocrite, ci pentru că era prima oară când ne uitam împreună la ceva atât de detaliat şi fără perdea. Era o chestie prea personală ca să o vizionăm în grup. Eu am râs nervos şi am făcut glume timp de 15 minute. M-am simţit foarte ciudat. Mai ales că nu mai aveam o telecomandă ca să pot da pe fast forward.virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-21075595550898399212013-09-04T12:57:00.001-07:002013-09-04T12:57:57.565-07:00Guest post: Somnul, plăcerea mea vinovată<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeiv6tkXwIY6JE2wDpUssOZE_ooC42bpXNXUCbxFvlZVGNkhckgFdfoKG4v0wpWP0xbywK007yTKyX_JjHs-qU_R80E3yeT3vJ2Z3Qdy1uTKhIVpi-9u79xVisxRfO9h6kCDJLwtm1hZ49/s1600/sleeping.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeiv6tkXwIY6JE2wDpUssOZE_ooC42bpXNXUCbxFvlZVGNkhckgFdfoKG4v0wpWP0xbywK007yTKyX_JjHs-qU_R80E3yeT3vJ2Z3Qdy1uTKhIVpi-9u79xVisxRfO9h6kCDJLwtm1hZ49/s320/sleeping.jpg" /></a></div><b>de Georgiana Scăunașu, a funny friend<br />
</b><br />
<br />
Am avut o copilărie plină. Şi fericită. Exact: o copilărie plină cu fericire. <br />
Cea mai mare bucurie mi se pare aceea de a fi avut bunici la ţară. Acolo mi-am petrecut toate vacanţele de vară, eu dimpreună cu fratele meu şi cele trei verişoare ale noastre. <br />
Da, am făcut căcuţă în vie, căci wc-ul nostru luxos era undeva la mama naibii în fundul curţii(prea departe), după care ne-am rugat pentru el, l-am îngropat şi i-am făcut un fel de mormânt din pietricele, am scos cu biluţe de ceară păianjeni din gropile lor şi i-am ferecat (săracii) în borcane până îşi dădeau duhul, ne-am scăldat în balta din sat, verde şi oribilă, evident laolaltă cu gâştele şi celelalte orătănii cu care am devenit fraţi de bălăceală (şi în ziua de azi mă minunez cum de n-am luat râie), am sărit de o mie de ori gardul ca să fug la discoteca din sat, căci ai mei bunici nu-şi lăsau nepoata să meargă în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică la dans, m-am tăiat într-o tablă în timp ce săream după ultimele fructe interzise rămase în prunul din spatele casei undeva mai sus de m-am ales cu ditamai cicatricea sub genunchiul stâng pentru tot restul vieţii mele, am mâncat şi încă mai mănânc cea mai bună pâine din lume coaptă de bunica mea în ţest din lut. <br />
Şi mă opresc aici, căci mi se face dor. <br />
Asta numesc eu copilărie fericită.<br />
<br />
În restul anului, îmi duceam liniştită viaţa la părinţii mei, într-o garsonieră minunată de la parterul unui bloc cu patru etaje, undeva în sudul ţării.<br />
<br />
Buuun! De când mă ştiu, am fost un copil tare conştiincios. Şi încăpăţânat. Drept dovadă, prin clasa a II-a, într-o zi senină de aprilie, uite-mă pe mine întoarsă de la şcoală pe la orele prânzului, mâncată, spălată şi proptită în capul mesei din mijlocul camerei să-mi fac temele la matematică. Frate-mio, băiat de cartier, bătea mingea în faţa blocului cu vecinul de la etajul 1, la fel de băiat de cartier ca şi prim-numitul. Tata, la serviciu, ăhăt tocmai la marginea oraşului, la o uzină cu renume; mama, la serviciu, la un atelier de croitorie, la cinci minute distanţă de casă. Păi ce? Eu să n-am şi eu cele mai colorate şi moderne rochii, fuste, căciuli şi pampoane din dantelă de două ori cât capul meu?<br />
Aşadar, eu la masă, frate-mio afară. Uşa încuiată, cheile la mine, să nu le mai poarte el la gât ori în buzunar ca să le piardă iarăşi. Concentrare mare, digestie în floare, energie scursă urgent fix în stomac, nicidecum la rezolvarea nenorocitelor de probleme la matematică. Şi, în apogeul conştiinciozităţii mele, în punctul maxim de concentrare, după cel mult două minute, m-a luat somnul. Şi-am adormit, lin şi fără griji. Era aşa de bine să dormi după masa de prânz!! Dar nu m-am dat jos de pe scaun să mă lăfăi în pat, nici n-am adormit cu fruntea pe caiete, sprijinită pe masă, nu! Eu am adormit stând aşa în capul oaselor, cu căpşoru-mi un pic aplecat ori în faţă ori pe spate(detaliu irelevant), fix cât să mă simt eu un pic mai confortabil pentru un somn mai dulce ca un colarez făcut de mamaia şi mai profund...atââââât de bine! Şi-atât de profund, încât atunci când frate-mio, probabil sătul de bătut mingea în faţa blocului, a venit acasă şi a sunat la uşă până i-au amorţit deştele pe sonerie, soru-sa i-a dat cu flit total, căci ea era demult plecată în altă lume, în lumea viselor. I-o fi fost foame, i-o fi fost sete, o fi vrut să doarmă şi el ori i s-o fi făcut dor de mine, apăi nu ştiu. <br />
Da' de ce naiba nu-i răspundea soru-sa, unde plecase, iar dacă plecase, de ce naiba nu-i zisese şi lui, îl lăsase aşa ca prostul fără chei? Problema era cum să facă să descifreze enigma din garsonieră? Aşa că uite-l pe frate-mio într-o clipită cu un picior pe bordura blocului şi cu celălalt în căuşul format din palmele împreunate ale vecinului de la 1, ca să vadă pe geam în casă, să desluşească misterul. Ce bine că locuiam la parter! Iar din amestecul de frică, nedumerire, curiozitate şi confuzie, mintea lui de copil de treişpe ani a iscat o singură propoziţie, scoasă cu noduri: „ A murit soru-meaaaaaa!”, şi s-a pus pe un bocit, şi el şi vecinul. Şi-au plâns până au ajuns la mama la serviciu. Au plecat doi şi s-au întors trei, toţi într-un suflet, mama hohotită toată, plânsă şi răsplânsă, deschizând uşa cu mâna-i tremurândă, s-a apropiat de mine, şi-a pus urechea pe pieptul meu, aproape că-i simţeam respiraţia disperată, mi-a pipăit încheietura mâinii, după care m-a zdruncinat sănătos, iar eu m-am trezit la viaţă ca o plantă după o secetă grea, istovitoare.<br />
Şi dormeam aşa bine! Păi pentru că matematicile mi se păreau tare grele. Şi-atunci, trebuia să mă odihnesc un pic, nu? Iar frate-mio, evident, şi-a căpătat muştruluiala de rigoare, dacă nu chiar o bătaie la fundul gol. Ce să-i fac, cin' l-a pus să spună că am murit?<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-75104434652821918292013-08-25T14:52:00.001-07:002013-08-25T23:59:04.413-07:00Masaj...ilicit <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjLXHuBYSTrMYDnemaQwm398fVduOd-JmoH7BZKi78q1KVJroHjRGd-6yiqizq_IuVuXc5vt40FMDTiGBp8kD7Qs2MsUOPq_ZWLtO43kdcheYYZ4MeJ-Rhu3fBt5RywAqjqtFRo7zHivdaG/s1600/massage.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjLXHuBYSTrMYDnemaQwm398fVduOd-JmoH7BZKi78q1KVJroHjRGd-6yiqizq_IuVuXc5vt40FMDTiGBp8kD7Qs2MsUOPq_ZWLtO43kdcheYYZ4MeJ-Rhu3fBt5RywAqjqtFRo7zHivdaG/s320/massage.jpg" /></a></div>Iată-ne pe mine și pe sor-mea la plajă în Barcelona. Doo doamne uleite, mâncând cocos, uitându-ne după băieți, stând relaxate cu piciorul drept sprijinit pe genunchiul stâng, mai citind din carte. Ca și pe litoralul românesc, și în Barcelona sunt neni și tanti dubioase care vând diverse: cocos proaspăt (ce bine, e bun la gust și ieftin), alte fructe, briz-brizuri, țoale. Și nu numai. Niște femei mărunte, arse de soare, probabil de prin Vietnam, Thailanda, mama mă-si, merg toată ziua pe plajă și strigă: Masahe, masahe!<br />
<br />
Mă uit la sor-mea, sor-mea la mine. <br />
<br />
„Mă simt încordată”, zic.<br />
<br />
Mă uit la mare, prind nisipul în pumn după care îl las să-mi curgă printre degete. Simt că se scurge și răul din mine.<br />
<br />
„Vreau să mă maseze femeile astea. Oare sunt bune de ceva”?.<br />
<br />
Nu mai stau să obțin aprobare de la sor-mea, fac semn femeii mărunte, arse de soare care trece în acel moment pe lângă prosopul meu. Costă vreo 10 euro un sfert de oră. Cam țeapă, dar de, mă simt încordată și nisipul scurs printre degete nu m-a relaxat suficient. Femeia ia banii, își dă cu un ulei pe mâini, se urcă pe mine și dă-i. Îmi place. Mâinile ei mici sunt moi, deloc aspre și apasă suficient în anumite puncte sensibile de pe spate și gât. După 15 minute mă simt mai ușoară, mai flexibilă, nu-mi mai trosnește gâtul, nu mă mai doare spatele. <br />
<br />
Se uită sor-mea la mine cu sprânceana ridicată.<br />
<br />
„Fu bine?”<br />
<br />
„Îhî”, răspund precum un copil mic, needucat, căruia imediat după aprobarea urâtă - auditiv vorbind - e muștruluit de tac-su: „Nu îhî, ci da!”.<br />
<br />
„Îmi iau și eu”.<br />
<br />
”Bun!”.<br />
<br />
După 10 minute apare a două femeie măruntă și arsă de soare. E mai în vârstă ca prima, aia a mea, și are o față nu prea prietenoasă, pișcată de vărsat de vânt sau chinuită de acnee, cine știe? Sor-mea îi face din mână, mărunțica vine, ia banii, îi bagă în borsetă, dă cu ulei pe mână și hai la frământat una bucată spate de fată.<br />
<br />
După vreo trei minute, timp în care sor-mea pare mulțumită, văd pe plajă alte femei mărunțele, arse de soare, fugind. La un moment dat, una se oprește și începe să vorbească în graiul ei stropșit. Mă uit mai atentă: se pare că îi spune ceva maseuzei care o frământă pe sor-mea. Zice și maseuza ceva stropșit, având ochii mari și devenind cumva neliniștită, chiar panicată aș spune. Începe să facă pauze scurte. Mai zice ceva, se oprește din masaj vreo 10 secunde, iar pornește frământatul, iar se oprește...<br />
<br />
„Ce tot face femeia asta?”, se/mă întreabă sor-mea.<br />
<br />
Până să-i răspund ceva, văd că maseuza se dă jos de pe „clientă” și se pune pe burtă lângă ea. Continuând să facă masaj. Nu știu cum poate din poziția aia să frământe la sor-mea.<br />
<br />
„Ce naiba se petrece aici?” mă întreb cu gura aproape căscată.<br />
<br />
Mă uit spre mare, mă uit în dreapta, în stânga, hopa! A apărut poliția. Iar femeia noastră s-a cam pierdut cu firea. Stând așa culcată pe burtă, continuă să o maseze pe sor-mea. Asiatica stă lungită lângă ea, îi respiră aproape în față sor-mii, mai ridică capul ca să vadă ce face poliția, iar între timp degetele ei masează. Cam ce prind. O bucată de spate, o bucată de gât, o bucată de fund.<br />
<br />
Sor-mea se uită cu ochi mari la maseuza care stă paralel cu ea pe nisip. Probabil nu știe cum să reacționeze. Timpul trece, cei zece euro sunt dați, iar masajul e făcut dintr-o poziție foarte...incomodă. Poliția e încă pe plajă. Femeia măruntă e încă panicată, are ochii mari, jucăuși. Face masajul pe nevăzute, cu un ochi e pe poliție, cu unul pe colegele ei....și din cînd în când mai aruncă o privire și..clientei.<br />
<br />
Poliția pleacă. Asiatica se ridică și dispare și ea. După zece minute de masaj. Nu 15. <br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-77328858068925539442013-08-19T08:09:00.001-07:002013-08-19T08:11:53.822-07:00EVERY HOBBY HAS ITS TIME… PIECE<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjh5VG3dUqLxGtaeLk-KEmYNE55GGzIAlgE5oK3_vlj8jOeAg5_TwgQDCNpo_i3VIOC7QDU_99pg-os98USrI2bAaesDId-YNbgj48b6bYUrUMIyni8C-xDrWTlQQE2eixouhKAXBW3hpXB/s1600/min_min_watches.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjh5VG3dUqLxGtaeLk-KEmYNE55GGzIAlgE5oK3_vlj8jOeAg5_TwgQDCNpo_i3VIOC7QDU_99pg-os98USrI2bAaesDId-YNbgj48b6bYUrUMIyni8C-xDrWTlQQE2eixouhKAXBW3hpXB/s320/min_min_watches.jpg" /></a></div>Auto racing enthusiasts will talk at length about the cars they invest in, about their attempts at attracting sponsors, about what getting ready for each competition involves. Auto racing enthusiasts do their best to never miss an organized rally, and this summer, between May 30 and September 14, will be a busy period in Romania with at least five such events taking place in Cluj, Sibiu, Arad, Bacău and the Danube Delta. The perfect excuse for competing drivers to acquire a watch specially conceived for professional racers. <br />
<br />
<i>Read more in The Art of Living magazine summer printed edition</i><br />
<br />
Photo Credit: The Art of Living Magazinevirgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-11277327417041602982013-08-04T06:43:00.000-07:002013-08-04T06:44:18.012-07:00Low cost, low fucking respect<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEibMaoHKO_RtoI_HlZVuDZt1rdyfk74wss1CbA-SLRkkHB-fE_KOz9g30qcNA6bltGfg5pE4odWVuC4n0zcbJSCDnPh1BoqpmLukmkxa8VF524jgwTwn5YOiUN1B0KeSELXuTiblbrlUy43/s1600/wizz.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEibMaoHKO_RtoI_HlZVuDZt1rdyfk74wss1CbA-SLRkkHB-fE_KOz9g30qcNA6bltGfg5pE4odWVuC4n0zcbJSCDnPh1BoqpmLukmkxa8VF524jgwTwn5YOiUN1B0KeSELXuTiblbrlUy43/s320/wizz.jpg" /></a></div><br />
Pe scurt, anul acesta am zburat cu wizzair. Am stabilit cu prietenii să mergem în Toscana. Inițial am vrut să facem tărășenia cu cei de la Miramont. Am sunat acolo, am vorbit cu Radu Coliș, da domne, facem Toscana în iulie-august, se rezolvă, ce frumos se împletesc toate! Am așteptat. Pe site nu se anunță nimic. Am mai așteptat un pic. Sun, sun, hopa, nu se mai face! Deja eram în iunie. Ne luăm bilet prin wizzair că asta e, nu găsim nimic convenabil la ne-low-cost.<br />
Cumpărăm bilet de la Wizz, cu bagaj de cală ne ajunge undeva în jur de 200 de euro. <br />
<br />
Ok. La dus e cum e. La întoarcere mi-a crescut tensiunea și am decis să-i bag în pizda mamii lor cu compania lor cu tot. De ce? În primul rând pentru ca personalul companiei tratează clienții români cu cea mai mare lipsă de respect care mi-a fost dată s-o observ, s-o analizez. Ok, românii plecați în Italia sunt căpșunari, hamali, ștergători de babe la fund, constructori. Dar la urma urmei oamenii plătesc niște bani - care la un moment dat nu sunt chiar puțini - pentru niște servicii cel puțin decente.<br />
<br />
Faze nasoale:<br />
<br />
1. Avionul a întârziat o oră. Am ajuns cu o oră mai târziu.<br />
2. Au rămas oameni fără locuri. Nu știu exact dacă stewarzii au găsit în cele din urmă locuri normale oamenilor rămași pe dinafară sau dacă i-au așezat pe locurile rezervate wizzair. Am făcut glume pe seama asta. Ar fi fost ceva să rămână oamenii în picioare, iar stewarzii să anunțe că știți, va trebui să vă țineți bine, sprijiniți-vă de ce puteți. În timpul instructajului: prindeți-vă centurile, mai puțin cei din picioare. Dumneavoastră vă urăm un „Doamne ajută!”.<br />
3. În timpul instructajului șeful echipajului a bufnit în râs. Să mori tu, ai două replici mari și late pe care trebuie să le spui și nici asta nu poți. Hai sictir!<br />
4. O stewardesă a fost ironică cu o madamă care a cerut chipsuri/apă în italiană. „Ați fost plecată în Italia și ați uitat să vorbiți românește, nu”? Pot vorbi în hindusă, păsărească și porcească. Tu trebuie să zâmbești și să fii politicoasă. Nu să mă iei la mișto ieftin.<br />
5. O altă madamă-client l-a întrebat pe șeful de echipaj cât mai durează zborul. O oră jumate, a spus el. Trecuse deja o oră. Mai putea dura maxim o jumate de oră. Informația era așadar falsă. A pretins că nu știe exact. Normal, ești steward, cum dracu să știi un astfel de detaliu lipsit de importanță? Madama a continuat și a adus vorba de întârziere. „Eeee, doamnă, o oră e foarte puțin. Numai în București poți întârzia două ore cu RATB-ul”. Am crezut că fac apoplexie când am auzit. Mi-am mușcat limba ca să nu-l jignesc, numindu-l oligofren inutil pe planeta Pământ.<br />
<br />
Concluzii:<br />
<br />
1. Wizzair recrutează ciobani și ciobănițe de pe pășuni de la țară. <br />
2. Nu trebuie să mergeți cu wizzair pentru integritatea dumneavoastră fizică și psihică. Mai ales pentru cea psihică.<br />
3. Nu luați de bună ceea ce zice Radu Coliș de la Miramont. <br />
4. Mârlăniile în domeniul serviciilor mă fac să vorbesc buruienos. M-am cenzurat rău.<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-15819098433911958012013-07-19T00:02:00.001-07:002013-07-19T02:33:48.059-07:00Administratorul Michiduță și naiva inocentă<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgUhj_NJImm1FndKXoOezwAVMppEAKwdKBzl5UDMvSYESfvd8_onNgh_mzJZcRw-u3g0k3-u4-SocgECEnTE7dO5y3CFGsaU1b83uy54966f78JSVDatTjZ2vnIbaqcTLSy4mAod6weZUZT/s1600/dracusor.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgUhj_NJImm1FndKXoOezwAVMppEAKwdKBzl5UDMvSYESfvd8_onNgh_mzJZcRw-u3g0k3-u4-SocgECEnTE7dO5y3CFGsaU1b83uy54966f78JSVDatTjZ2vnIbaqcTLSy4mAod6weZUZT/s200/dracusor.jpg" /></a></div><br />
A fost odată ca-n povești....<br />
<br />
Acesta nu este însă un basm. Nici ficțiune. Așa că retrag fraza de început.<br />
<br />
Acum ceva ani, nu cu mult timp în urmă totuși, stăteam la o casă cu mai multe apartamente. Casa avea trei etaje, cu două apartamente pe etaj, era veche, nu exista nimeni care să facă vreodată curat pe scară. Dar apartamentul era cosy, zonă centrală și liniște. <br />
<br />
Administratorul era un bătrân de 153 de ani, mereu îmbrăcat în pijamale, ursuz, cu câteva fire de păr alb în cap, buze groase și pătat cu pete maro. Îmi era cam antipatic, dar nu o arătam, zâmbeam, vorbeam frumos, că așa fac cu oamenii în vârstă. Simt o duioșie care în mod normal nu prea mă încearcă.<br />
<br />
În general băteam la ușa bătrânului când trebuia să plătesc întreținerea. Îi lăsam banii, îmi dădea chitanța, și cam asta era tot. Mă mai ținea de vorbă, uneori destul de mult, de mă lua plictisul, dar se întâmpla o dată pe lună așa că nu era un capăt de lume. Până când s-a întâmplat să îi dau banii, iar moșul să-mi spună că îmi lasă chitanța altă dată. Da, fără problemă, mă trezii eu că i-am spus moșului, de parcă era cel mai de încredere tovarăș al meu, allu tata meu, allu mama mea....<br />
<br />
A trecut ceva timp de la întâmplare. Într-o zi, la bureau fiind, primesc un telefon de pe fix, răspund, hopa moșu la celălalt capăt. Că trebuie să plătesc întreținerea. Cum să plătesc întreținerea? Eu am plătit-o, sumă integrală, evident, dar rămăsese că îmi dă el chitanța mai târziu. Chitanță pe care nu am primit-o. Măi domnișoară, trebuie să plătești întreținerea, eu n-am primit niciun ban. Cum n-ai primit niciun ban?, întreb eu cu voce de Terminator. Moșu - nu și nu, sunt eu neserioasă, vreau să fentez sistemul...Bine, zic eu, discutăm noi acasă, rostind cuvintele rar, șuierat, amenințător, așa cum spunea mama când făceam tâmpenii pe la musafiri și îmi prevestea bătaia la fund și dojana prelungită.<br />
<br />
Termin serviciul, plec repede spre casă, merg cu pași repezi, gâfâind aproape și repetând ce-o să-i zic moșului. Problema nu era de bani, că suma nu era mare, dar era o chestiune de dreptate, de cinste și onoare. Pe care Michiduță ăla în pijamale nu le avea. Mă duc la el la ușă, bat de câteva ori, răspunde în cele din urmă. Îi explic, uite, Dude, eu am dat banii, tu ai luat banii, nu mi-ai dat chitanță, eu am fost naivă și inocentă și am mers pe mâna ta. Și acum îmi spui că n-am plătit. Michiduță o ținea pe-a lui. Măi fată, eu n-am primit bani, nu ești trecută în ..registru, nu exiști. Normal, pentru că e un complot, ai gândit dinainte toate astea, vrei să prostești neprihănite la minte așa ca mine. El - că nu. Eu - că da. El - Măi fată, NU!. Eu - măi nene, BA DA! Michiduță transpira. Eu începusem să ridic vocea. <br />
<br />
Nu plătești? Îți închid apa.<br />
<br />
Am belit ochii mari. Nu pot trăi fără apă. Nu pot fi nespălată. Șantajist. Michiduuuță. <br />
<br />
Ia banii. Ia-i să nu te mai văd, Michiduță. <br />
<br />
I-am dat și am plecat. Nu am mai vorbit cu moșu. Nici când mă mai duceam să-i plătesc întreținerea. Și duioșia mea pentru oameni în vârstă s-a cam dus pe apa sâmbetei.virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-3362228049447506552013-07-10T14:14:00.000-07:002013-07-10T14:15:00.537-07:00Sunt minunată! Ăăă, oare??<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiU8C865hXstgECPjHc2xkM7GA77me2Zd6zu5ymgdL6b3N64__eYZMbURrah7Jk0VTy47n9gzX7lQE3dUjnLCeI2To3rLPX50BSsVmvfNUo7sU34LWgQCpc8jFUAYwqG43OL82swVEZrJsp/s1600/something+in+myteeth.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiU8C865hXstgECPjHc2xkM7GA77me2Zd6zu5ymgdL6b3N64__eYZMbURrah7Jk0VTy47n9gzX7lQE3dUjnLCeI2To3rLPX50BSsVmvfNUo7sU34LWgQCpc8jFUAYwqG43OL82swVEZrJsp/s200/something+in+myteeth.jpg" /></a></div>Într-o zi oarecare, întorcându-mă de la piață, pe caniculă mare, cu vreo trei sacoșe grele în mână, asudând și bodogănind de cald, mă oprește un tânăr. Acum nu pot estima exact cam care era etatea tânărului, poate 30, poate mai puțin, poate mai mult. Avea ochelari de soare, era slab, blond și cu un zâmbet aproape plăcut. Mai întâi mă întreabă cam care este estimativ prețul zonei la garsoniere, zic și eu un preț mediu pe care îl bănuiesc așa la prima sforțare de neuroni. Îmi mai spune una, alta despre faptul că intenționează să se mute, eu dau din cap aprobându-i intențiile și ridicând puțin uimită sprâncenele. Dude, chiar nu-mi pasă, îmi trece un gând răutăcios prin minte. Hai că sunt rea, hai să-l ascult, la o adică e chiar simpatic. De la imobiliare, tânărul trece brusc la nu știu ce brand japonez de produse casnice. Nu vreau vreun săpun, detergent, pămătuf? Îi răspund zâmbind cu gura până la urechi (când nu mă simt confortabil am obiceiul să bag un zâmbet larg și tâmp) că nu. Am de toate. Știu că japonezii sunt meseriași, dar mă rezum la ceea ce am. Înțelege, nu mai insistă mult, mă întorc și plec. Urc în lift, îmi spun „ciudat băiet”. Mai stau puțin și mă gândesc: „Dar sigur l-am fermecat cu zâmbetul meu”. Mă trece așa un rece pe șira spinării ca o prevestire rea. Mă întorc ca să mă uit în oglinda liftului. Zâmbesc larg. Un sâmburoi de căpșună trona între cei doi dinți ai mei, mari și albi, din față. Sămânța mare cât casa. Înainte să plec la piața mâncasem dulceață de căpșune. Eram „curățică”. M-am înroșit, am băgat un „E, asta-i viața” și am intrat în casă. Grele mai erau sacoșele alea!<br />
<br />
Mi-am luat ruj roș. Cred că ăsta ar putea fi încă un punct la articolele de genul „30 de semne care îți spun că te apropii de 30 de ani”: femeile trec de la rujuri pale, gloss-uri natiurel la rujuri roșii ca focul. Partea bună e că îmi stă bine, sunt mai drăguță cu 35,2%, conform cercetătorilor. Partea proastă este că eu nu prea știu să mă dau. Trebuie să am grijă la contur, să nu îl depășesc și să par ca Oana Zăvoreanu. Pe urmă trebuie să pup o bucată de șervețel de două ori ca să se mai atenueze roșul turbat. După care pot ieși și eu în lume. Într-una dintre zile, după birou, mă rujez, atentă foc să nu stric conturul, pupând șervețelul, zâmbind să văd dacă nu am roșu pe dinți. Ok. Plec. Merg. Vorbesc la telefon. Mi-e cald, mai dau cu mâna pe la gură, mă scarpin în cap, îmi fac aer, mai dau cu mâna pe la gură. La un moment dat, văd că multe priviri se opresc asupra feței mele bine încadrate de breton și frizura bob. Dar multe. În gândul meu, ia uite, rujul ăsta face minuni. He, he! M-am fâțâit prin oraș vreo două ore. Nu am avut în plan să mă văd cu prieteni și nici nu m-am întâlnit cu vreun cunoscut. Ajunsă acasă, am constatat că barba mea era roșie. Atât am dat cu mâna pe la gură că mi s-a întins rujul. Fata cu barba roșie a atras cu siguranță priviri. Dar nu de admirație....<br />
<br />
Sursa foto: http://bit.ly/11DfZI8virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-26706026021522365202013-07-07T05:44:00.001-07:002013-07-07T06:00:41.616-07:00Furculision<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRsjRl8obXUxNyjHI7RsZbtZfSqMW0wc2S25JpNlaRULSUJbbmXQu_GPPEPseF9VFoZJ3a3MFrGQZEGZtX1cfzm6xsF1vJoBke4O5EmYIUlwWQCYqAByMGu12eOX6o2wxpxGD-RzgCot9A/s1600/misunderstanding.png" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRsjRl8obXUxNyjHI7RsZbtZfSqMW0wc2S25JpNlaRULSUJbbmXQu_GPPEPseF9VFoZJ3a3MFrGQZEGZtX1cfzm6xsF1vJoBke4O5EmYIUlwWQCYqAByMGu12eOX6o2wxpxGD-RzgCot9A/s200/misunderstanding.png" /></a></div><br />
Cu puțin timp în urmă a trebuit să rămân două nopți în spital. Nimic grav, că oricum sunt și voi rămâne sănătoasă tun până la adânci bătrâneți, dar a trebuit să stau sub supraveghere pentru că s-au temut doctorii că am apendicită. Alarmă falsă.<br />
<br />
În prima noapte de spital a venit, pe la ora 3.00 dimineața cam așa, o franțuzoaică în rezervă. Tânără, cam de 22 de ani, cu față de păpușică proastă și speriată. Un medic rezident și o asistentă - sau poate doctoriță rezident și ea, nu mi-am putut da seama, eram chioară de somn - încercau să converseze cu franțuzoaică. <br />
<br />
Anticipam ceva interesant, așa că mi-a sărit puțin somnul și am început să fiu mai atentă la conversație.<br />
<br />
Medicul începuse să întrebe în engleză ce i se întâmplase fetei, unde o doare, cum o doare, ce a mâncat. Din când în când franțuzoaica spunea un da sau un nu, bănuiesc că reușise să înțeleagă una două cuvinte în engleză. Dar apoi lucrurile se complicaseră. Fata nu mai reușea să înțeleagă nimic din ce o întreba rezidentul. Iar doctorul se uita ca curca la lemne când fata explica în franceză ce, cum și când. Rezidentul începu să se scarpine în cap gândindu-se cum să afle informațiile. Nici eu nu prea mai știu mare lucru în franceză și sincer nu vroiam să caut pe google translate nimic pentru că îmi era somn și lene să apuc telefonul. Și pentru că eram cumva enervată că fata aia venise într-o țară străină fără să știe mai deloc engleza. Mi se părea - și mi se pare și acum - un gest plin de aroganță și indolență.<br />
<br />
La un moment dat, rezidentul se întoarce spre asistenta sau doctorița rezidentă care era cu el și o întreabă: cum să o întreb când a avut ultimul ciclu? Femeia se uită la el cu ochi palizi. Nu știe nici ea, pare-se. Se scarpină doctorul în barbă și întreabă și el la plesneală: le cycle menstruel? Franțuzoaica clipește des și îi răspunde. Se pare că a nimerit-o doctorașu. Doar că răspunsul fetei e prea lung și el nu prea înțelege ce-i transmite. Spune un da pe un ton deznădăjduit și se face că notează. And the belly...does it hurt you? Pauză. Nedumerire mare din partea rezidentului. La bourtique...douleur? Doctorul arată spre burta fetei și palpează. Franțuzoaica nimic. Se scarpină rezidentul în cap și se întoarce la asistenta-doctoriță. Și cum naiba s-o întreb dacă a făcut caca? Cum îi zic asta? Femeia ridică din umeri cu aceiași ochi palizi. Habar nu are ce-i aia franceză, la ce privire tâmpă are. Se mai scarpină doctorașul în creștet, se uită în jos după care întreabă pe franțuzoaică: „et...faire caca”? <br />
<br />
Pe mine m-a bufnit râsul. A râs și doctorul. A râs și asistenta-doctoriță. Nu mai țin minte dacă fata a înțeles sau nu. Nu mai știu cât a continuat discuția. Dacă a continuat. Am adormit întrebându-mă dacă fata cu chip de păpușă tembelă va învăța vreodată engleza. Și dacă doctorul rezident a căutat în dicționarul român-francez „a face caca”. Măcar de dragul franțuzoaicei.virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-34692994686811132212013-06-16T05:49:00.001-07:002013-06-16T05:49:56.780-07:00O noapte lungă<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgutex-tKMWlqY4vRVrHoszmAaghyphenhyphenSr3SuMXWVJBDXuRoByPPfszxKAqVnVFP8NljCdFT5SF9l2BRQDi-5N9s00bzvYvHKz0Xabxx_TIq6xKFptQcBhEdgtPVsDBN0TXYbK052TkRfQG1QJ/s1600/night+on+beach.jpg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgutex-tKMWlqY4vRVrHoszmAaghyphenhyphenSr3SuMXWVJBDXuRoByPPfszxKAqVnVFP8NljCdFT5SF9l2BRQDi-5N9s00bzvYvHKz0Xabxx_TIq6xKFptQcBhEdgtPVsDBN0TXYbK052TkRfQG1QJ/s320/night+on+beach.jpg" /></a><br />
Ne-am hotărât rapid să mergem la The Mission. Asta cam acum un an. Veneau băieții de la Parov Stelar si țineam musai să-i văd. Printre altele, am decis că trebuie să trăim aventuros, așa că urma să nu dormim deloc toată noaptea, să mergem direct pe plajă și să prindem pe-un șezlong din Mamaia răsăritul. Desigur, asta însemnând să mergem romantic pe plajă de la locul unde se întâmpla concertul până la H2O din Mamaia. Mai făcusem aceeași schemă acum doi ani, fusese foarte plăcut, nu am simțit frigul, plimbarea a fost lungă dar mi-a dat o stare de bine. Zis și făcut.<br />
<br />
Planul era cam ăsta: la concert urma să ne zbânțuim până pe la 5 am, după care să o luăm agale spre Mamaia. Numai bine când ajungeam pe la H20 prindeam și răsăritul, iar când soarele începea să prindă putere era momentul optim să tragem un pui de somn zdravăn și revigorant.<br />
<br />
Dar vorba aia: Tocmeala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.<br />
<br />
Mă îmbrac mai gros. Adică în loc de budigăi scurți îmi trag pe mine blugi lungi, îmi iau o cămeșă hippie, made în India, lunguță ca să țină cald la șale. Și cu mâneci lungi. Ceva eșarfă că de...niciodată nu prisosește o basma atunci când există riscul de a fi friguț. Și geaca de blugi. Costum de baie și prosop în geantă. Și cam atât.<br />
<br />
Ne-am coit cam mult și am ajuns târziu la concert, Parov deja începuse să cânte, fapt care de la început m-a iritat și mi-a diminuat din buna dispoziție. După ce-au terminat cei de la Parov, a intrat la platane unul, Sven Vath, care mi-a zdruncinat nu doar urechile, ci și rinichii, plămânii, ficatul, cerebelul. Într-un sens puternic negativ. O muzică atât de monotonă încât nici nu-mi venea să dansez, dar trebuia să o fac căci altfel mă lua somnul. Dar ce să dansezi? Nu simțeam nici ritm, nu simțeam nici măcar puțină magie, parcă aveam un băț înfipt în fund și două picioare stângi. Cine naiba l-a chemat pe acest Sven Boring motherfucker? Nu fac față plictiselii. La un moment dat am capitulat. La ora 4 am am zis că ori plec de aici, ori mă duc pe scenă să îl iau la bătaie pe Vath. Prima variantă fiind mai ușor de făcut, am decis să plecăm. Mai devreme cu o oră decât în plan. Bun, asta e, ascultăm marea, simțim valurile cum ne mângăie tălpile în timp ce scoicile ne fac un minunat peeling la pielea moartă din călcâie. <br />
<br />
Mergeam de vreo 10 minute. Mi se făcuse frig. Era prea întuneric și începusem să am o stare de neliniște. Cu noi era un băiat care vorbea prea mult și care făcea glume mai mult proaste decât bune. Fetele erau cam iritate și somnoroase și nu mai aveam cu cine să râd. Luna trona pe cer dar era enervantă. La fel și valurile alea care aduceau tot felul de alge care îmi veneau pe degete, făcându-mi silă. Dacă mergeam mai pe mal, mă zgâriau bucățile mari de scoici. Și îmi era și rece la picioare, mă tot gândeam că o sa fac cistită. Sfinte Sisoe, nu cistită! Și parcă începeam să simt din ce în ce mai tare frigul. Urăsc sa-mi fie rece. E cel mai enervant lucru, mai enervant chiar și decât senzația de foame. Cred că am mers vreo oră așa. Începuse să-mi fie foarte somn. Nu simțeam magie, nu simțeam plăcere, vroiam doar un pat și să nu-mi fie frig. La dracu, de ce nu ne-am dus la cazare? Oare să luăm taxi? De unde să luăm taxi, habar nu aveam pe unde eram mai exact. Și până găseam taxiul ăla nenorocit și ajungeam la cazare, mai trecea o oră, adormeam pe la 6, ne trezeam la 14, și uite așa urma să ratăm cu brio o zi de plajă. Mama mă-si. <br />
<br />
Ajungem într-o zonă ok cu șezlonguri. Aproape de plaja H20. Decidem: ne oprim aici. Punem mâna pe saltelele alea de pe șezlonguri - sunt umede. Grozav. O să răcesc atât de tare încât nici nu mai pot gândi. Mă resemnez cu gândul ăsta, îmi arunc basmaua pe saltea, o aranjez eu cât de cât. În gentoi aveam și un prosop, numai bine îl arunc peste mine. Ca să-mi fie mai cald. Dar nu-mi este mai cald. „Când dracu răsare soarele ăsta”? Băiatul ăla continua să vorbească mult. Și tare. Era funny. Încercam să ațipesc dar nu puteam că îmi venea să râd de ceea ce zicea. Vroia să ne seducă, să mergem în nu știu ce cameră de hotel unde era cald și saltea moale. Mă bufnea râsul, părea disperat, vroia și el un foursome, vroia să fie cât mai convingător. Începea să se vadă o dungă de aur roșu, soarele se pregătea de saltul pe cer. Hai mai repede, n-o mai lălăi atât, soare, că mi-a înghețat spatele. Era frig. Eram sloi. Un sloi picurat cu somn. Închid ochii și ațipesc. Băiatul ăla încă vorbește. Câtă perseverență. Hai soare, tu-ți Paștele mă-ti, mi-e frig. Hopa sus!<br />
<br />
Adorm. Eu pe un șezlong, N pe altul. Cuceritorul a plecat între timp, bolborosind. Nu i-a ieșit tripla combinațiune. Shit happens. Deodată parcă tună ceva asupra mea. Sunt cuvinte care pică greu pe mine, pe creierul meu, pe urechi. Ce se întâmplă? Cine îmi zdruncină somnul? A țipă la noi că nu am simțit nimic. S-a dus mai spre plajă să pozeze răsăritul - nu știu de unde are atâta energie - în timp ce un mucea s-a apropiat de șezlongul meu și a început să bage mâna în geanta lui A, așezată frumos lângă capul meu. Ce faci, mucea, acolo? Păi caut ceva în geantă. Și ce anume ai putea căuta în geanta mea? Nu mai știu ce spune mucea, se sperie, scoate mâna și pleacă. A bolborosește. Cuvintele ei parcă-s tunete din cer care-mi sparg timpanele.<br />
<br />
Hai soare, hai mai repede sus pe cer, că mor de frig. Închid ochii și adorm. Mă trezesc la nouă, soarele arde cu putere, iar eu mor de cald cu cămașa made în India cu mâneci lungi, cu geaca de blugi și cu prosopul de plajă aruncat pe mine. Dar e așa de bine...<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-47458427406792389722013-06-09T05:07:00.002-07:002013-06-09T05:15:23.506-07:00Virgin beaches<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtvMdjQdI6BXYm8q4PxnWrTzjcXMmuKq4IlCQcYUMJFQraaOujg4q4ZqeeoVY6zcQ7U6oURRmvqsLsM5yHIrClj-mcknRQzgx6XGXPqCCXSVBt_fc-xYaoFFLIZfjdfhFrMTGnUOJOQEdm/s1600/gilrs.jpg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtvMdjQdI6BXYm8q4PxnWrTzjcXMmuKq4IlCQcYUMJFQraaOujg4q4ZqeeoVY6zcQ7U6oURRmvqsLsM5yHIrClj-mcknRQzgx6XGXPqCCXSVBt_fc-xYaoFFLIZfjdfhFrMTGnUOJOQEdm/s320/gilrs.jpg" /></a><br />
Aceasta este o postare scurtă. Aproape cât un banc.<br />
<br />
Am fost cu N la un eveniment de socializare - să-i spunem relativ interesant. Interesant din punctul de vedere a oamenilor prezenți. Iar când spun socializare, mă refer la o activitate cam 90% business oriented, lumea se cunoaște, discută și poate ajunge la colaborări pe plan profesional. Nu speed dating. Nu slow dating. <br />
<br />
Discutăm la un moment dat cu un italian care trăiește în Suedia dar care lucreză în România. Ne întreabă într-o engleză fără accent italienesc: ce atracții sunt în România? Ce poate vizita interesant?<br />
<br />
Îi răspundem, eu cu N, așa...pe rând: museums in Bucharest, Bucovina, Brașov, Delta Dunării and...virgin beaches. Italiano-suedezo-românul face ochii mari, clipește de două ori, se înroșește ușor și scapă un „Excuse me?” timid.<br />
<br />
Virgin bitches, virgin beaches, avem de toate în România.<br />
<br />
Chiar cred că ar prinde bine o reclamă pentru promovarea țării în care o voce suavă să spună: Come, we have virgin beaches. Atât! virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-59397217651207630202013-06-02T10:21:00.000-07:002013-06-04T07:06:04.177-07:00 BASELWORLD, A DISPLAY OF SPLENDOUR - article published in the 2nd issue of The Art Of Living Magazine<b>ENJOY!<i></i></b><br />
<br />
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-WLWij5VnYVcF47z2jzcCiG3qryYbWszgkce5WPcs9pF0DXQyU4oCCoZGz9Y0TBt7S9zGi_lUduBxPss1ancmk1qriP6hXmfV5foypIckkJ8qZGBOfZ9G9zMNQ0AE-Sq1vrtUgV-C4ogX/s1600/watch.jpg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-WLWij5VnYVcF47z2jzcCiG3qryYbWszgkce5WPcs9pF0DXQyU4oCCoZGz9Y0TBt7S9zGi_lUduBxPss1ancmk1qriP6hXmfV5foypIckkJ8qZGBOfZ9G9zMNQ0AE-Sq1vrtUgV-C4ogX/s320/watch.jpg" /></a>Try to check in anywhere in the Swiss town of Basel between January and April, and you’ll find out it’s all booked, from five-star hotels down to inns and hostels. And little wonder, considering the masses that overflow this town each spring, gather here for the biggest watch and jewellery show in the world – BaselWorld.<br />
<br />
What does that mean? It means over 1,800 exhibitors from 45 countries displaying the most brilliant novelties for everyone interested to see, distributors and journalists from every corner of the world, curious visitors, all in all over 100,000 people doing business, displaying, appraitsing, discussing, admiring inside an exposition space of 160,000 square metres.<br />
<br />
This year, starting April 25th to May 2nd, the show will be awaiting visitors in its six buildings, referred to as “halls”, situated a short way off the eastern shore of the river Rhine as it crosses Basel. The first one, hosting the biggest watch brands in the world, from Patek Phillipe to Breguet, from Omega to Concord, is called the Hall of Dreams. The second and third buildings are dedicated to jewellery, with pearls and diamonds taking ample place in Hall 3. Buildings number four and five display watches as well, but here one rather finds boutique-brands dedicated to the high-end public. Finally, Hall 6 hosts the Asian brands, those dealing in watches as well as jewellery.<br />
<br />
For BaselWorld 2013, the Hall of Dreams has been extended with a new exposition space has been erected in the end of September 2012, with intense interior design works being done. No less than 430 million Swiss francs (some 437 million euros) have been invested in this project. The complex was designed by Swiss architects Jacques Herzog and Pierre de Meuron, 2001 winners of the Pritzker Prize, one of the most prestigious architecture awards.<br />
<br />
The BaselWorld experience is a fascinating one, regardless of edition or the halls visited, of one’s taste in watches or jewellery. My first time at BaselWorld was back in 2008. Since all rooms in town had been booked as early as January, I picked a hostel in Mulhouse, France, with the plan of taking the train to and from Switzerland during the five days of exposition exploration I was looking forward to. Fast trains, for a minimum waste of time.<br />
<br />
As I first set foot in the Hall of Dreams, the grandeur, the colour, the buzz, the luxury definitely overwhelmed me. This is where all the big brands display their latest watches – and more. And since my goal was to see the key people of the most important companies there, I spent quite a good deal of time within this building’s hallways. I had long before arranged the interviews and had them set almost exactly one hour apart: Chopard, Tag Heuer, Fabergé, Concord, Hublot, Longines. I spent most of my time between the press centre, where journalists from all over the world came to do some research, take a break or share ideas, and the directors’ offices, behind their discreet doors, almost unnoticeable in the exposition halls walls – brilliant places to hear stories worth retelling.<br />
<br />
I asked Longines CEO Walter von Keanel to explain the apparent discrepancy between the “Elegance is an attitude” motto and the Longines brand, an essentially sporty one. Let us not forget this is the brand that has been designated the Official Timekeeper of numerous sporting events, including Summer and Winter Olympics, or that Longines timed Lindbergh’s first flight across the Atlantic Ocean.<br />
<br />
Last but not least, Fabergé CEO Marcus O. Mohr told me about the minute carefulness employed in making any of their watches. Each piece is individually decorated in a distinct way, in the “guilloche” style – the manual drawing of very fine lines on the dial, a technique necessitating several days per item. The clockwork mechanism is taken apart and completely redecorated. Yes, Fabergé does also make watches.<br />
<br />
Each brand, each company president, each watch and each piece of jewellery I was laying my eyes upon, they all had their own interesting stories. BaselWorld is more than just an impressive watch and jewellery show, more than opulence and brilliance. It is an unforgettable experience, a place to hear stories one wouldn’t have access to otherwise.<br />
<br />
<i><b>You can also read it here: http://www.theartofliving.info/article/baselworld-a-display-of-splendour/3<i></i></b>5</i>virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-53163309433387108232013-05-28T12:03:00.000-07:002013-05-28T12:03:28.930-07:00Aragaz cu patru ochi<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjVZe6hBxNpqIYFRNpAaBC5a4-BLLl4eak43dGDk8hLDQxFdAsXxIN2cGtaeBltA5kijq0HeZGKy8VETYFTgwF0XcFrgcbj9McqeImpvZXxBg8-y7FVDUW5fiDENB-OIwZI-NFNJloq4E9O/s1600/okelari.jpg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjVZe6hBxNpqIYFRNpAaBC5a4-BLLl4eak43dGDk8hLDQxFdAsXxIN2cGtaeBltA5kijq0HeZGKy8VETYFTgwF0XcFrgcbj9McqeImpvZXxBg8-y7FVDUW5fiDENB-OIwZI-NFNJloq4E9O/s320/okelari.jpg" /></a> Știți copilașii ăia care poartă ochelari și suferă că fie au ochii prea mari prin lentile fie prea mici și toată lumea îi strigă „aragaz cu patru ochi”? Îi știți? Ei, eu nu m-am numărat printre ei. Pentru că am acceptat rapid ideea că trebuie să port ochelari, să îi iubesc, să vorbesc cu ei, să ne simțim bine unul cu celălalt, să avem o relația armonioasă. Așa, eu nu aveam de acumulat frustrări, iar perechea mea de ochelari nu risca să fie trântită dracu de pământ cu patos. În plus, de fiecare dată mi-am ales rame cool. Puțin perverse. Chiar și fără să vreau. Instinctual.<br />
<br />
Dar, la un moment dat, am simțit nevoia unei schimbări. Ce să fac? Să mă duc la un master în afară? Să mă mut în altă parte? Să mă rad în cap? Să îmi tatuez un melc turbat pe spate? Hm, nu. Hai să renunț la ochelari. Dracu să-i ia, îmi trag lentile. Că am și eu ochii mai mari, mi se vede și mie machiajul, nu mai saltă ochelarii pe nas când dansez, nu mai alunecă - tot de pe nas - când îmi transpiră fața.<br />
<br />
Perfect. Decizie luată. Entuziasm mare. Atât de mare că nu mai întreb pe nimeni cum faci să-ți alegi lentilele, cum te adaptezi cu ele în ochi. Ce? Să mă documentez eu înainte?<br />
<br />
M-am dus în primul Sensiblu cu doctor oftalmolog (e unul la Universitate, vinde și ochelari, așa că am dedus că trebuie să fie și un doctoraș ceva). Doamna doctor e de treabă, îmi explică cum se folosesc drăciile, cum le fixez pe ochi, cum le scot de pe ochi, că e bine sa fiu foarte curată pe mâini, că nu e indicat sa îmi pun lentilele la baie, că acolo sunt foarte mulți microbi și-mi pot sări ochii din cap. Bine doamnă, le iau. Mai multe seturi, trebuie schimbate o dată la trei săptămâni (sau două? nu mai știu). Înainte să plec din minicabinetul din farmacie, îmi pune dna doctor lentilele în ochi, mă simt bine, văd bine, parcă mă simt puțin ciudat, așa, amețită ușor, îmi vine să duc mâna la nas să îmi împing ochelarii, ochelarii nu mai sunt. Wow! Nu mai port ochelari. E...fantastic. E...științifico-fantastic.<br />
<br />
Ajung acasă. Stau cu ei cât stau, vreau să mă duc la somn. Asta înseamnă că...trebuie să scot lentilele. Mă fixez eu în fața oglinzii. Îmi bag degetul în ochi. Ce naiba? Încerc să apuc lentila, îmi vine să clipesc. Clipesc, la naiba, nu trebuia! Îmi amorțește cotul, mă doare buricul degetului, lumina e prea slabă, clipesc din nou, Doamne! E imposibil să-mi scot lentilele. Ce mă fac? E deja târziu, unde mă duc, cum adorm cu drăciile în ochi? Cu un ultim efort, le scot. Habar nu am cum, nu înțeleg încă algoritmul procesului ăstuia atât de complex.<br />
<br />
Termin cu asta, somn, a doua zi mă trezesc, trebuie să mă duc la lucru. Pune lentilele. Iau eu pe cea dreaptă, pun picături pe ea, o frec ușor, mă uit dacă e pe față, așa pare, hai s-o bag în ochi. Nu pot, închid ochiul. Nu încape. Nu vrea. Încerc din nou. O pun rău, am impresia că îmi zgârie ochiul, dacă orbesc, o iau repede. Cum naiba îmi pun lentila??? Trag aer în piept, îi mai pun două picături, mă mai uit la ea ca la felul paișpe așa cum stă cumințică pe deget. Încerc încă o dată. Pică pe jos. Pe parchet. Văd praf. Mă enervez, iau lentila, fix la gunoi cu ea. Pe urmă îmi dau seama că nu așa trebuia să procedez. Ce e de făcut în asemenea situații de criză și la asemenea nervi? Tras cel puțin zece minute de boceală zdravănă. De ciudă. Mă calmez, desfac o altă lentilă, o înjur, pe ea și pe doamna doctor, și o pun în ochiul drept. Apoi, bocită bine, reușesc să pun și la ochiul stâng. Grozav!<br />
<br />
A treia zi de purtat lentile. Toată ziua. Plec dimineață la 8.30 ajung acasă la 22.30. Mă doare rău capul. De la ochi. Că recunosc durerea de cap provocată de globii oculari. E nasoală. Mă doare atât de rău capul că mi se face greață. Îmi vine să vomit. Țin minte că și cu o seară înainte mă simțisem dubios. De la ochi. Că știu eu cum e răul dat de ochi. Mă enervez, îmi scot lentilele din ochi, fac asa un gest de „îmi bag picioarele”, o bag în pizda mă-si pe doctoră și arunc lentilele. Pe toate. Toată cutia.<br />
<br />
Sfârșit.<br />
<br />
<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-3142286235460254252013-02-19T02:17:00.001-08:002013-02-19T02:32:17.598-08:00Secretul Fabergé - articol publicat în 2008 în Torneo Businessman's Magazine <b> Povești nu doar despre bijuterii și ceasuri, ci și despre artă, țari, și amabilul Domn O Mohr.<br />
</b><br />
<i>Fabergé rămâne un nume fascinant. Nici nu are cum altfel. Pentru că nu e vorba doar despre pietre prețioase și lux. Jocul de culori care te impresionează de cum intri în standul de la Basel păstrează parcă cea mai frumoasă și mistică nuanță: cea a istoriei rusești, cea care reflectă chipuri de țari și țarine, o poveste frumoasă care prin însuși acest brand continuă. Frumusețea culorilor e întregită de zâmbetul lui O Mohr, CEO al companiei, care vorbește cu multă patimă de Fabergé și despre trecutul ei, aceeași patimă cu care îți prezintă și noua colecție de la Basel 2008. O colecție care, pe lângă vestitete Ouă de Paște, conține bijuterii inspirate din creațiile trecute, dar adaptate reușit prezentului cosmopolit.<br />
</i><br />
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifJitXxYuMjGdhhks4OGsZf2IVAz_uifk3uZFj914YQtufaFBWnPwxJgOz6-hNd9b19acyKMzdg3ge7Vb_a2qbEkRnoMFPC5QcdN9mb7AloQkRZFj3MAVjTnQllsQqDBWzp2836mTy1gjG/s1600/faberge.png" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifJitXxYuMjGdhhks4OGsZf2IVAz_uifk3uZFj914YQtufaFBWnPwxJgOz6-hNd9b19acyKMzdg3ge7Vb_a2qbEkRnoMFPC5QcdN9mb7AloQkRZFj3MAVjTnQllsQqDBWzp2836mTy1gjG/s320/faberge.png" /></a><br />
Sursa: faberge.com<br />
<br />
Torneo: Sunteți CEO-u Fabergé . A fost stabilit de la început ca dumneavoastră să vă implicați atât de mult în acest business?<br />
O Mohr: Reprezint a patra generație a familiei Mayer. M-am implicat în Fabergé acum 6-7 ani în urmă, urmându-l pe tatăl meu în această afacere. De fapt am fost implicat mereu în această industrie, am crescut în lumea bijuteriilor. Tatăl meu mă ducea la muzeuri nu doar pentru a-mi arăta giuvaere, ci pentru a descoperi mai multe despre stil, artă, despre tot ce are legătură cu designul și cu piesele de lux.<br />
<br />
Torneo: Ați aprofundat domeniul studiind despre bijuterii, despre manufactura lor?<br />
O Mohr: Nu, am primit în Europa o educație clasică pentru un businessman. A fost un mix de elemente pe care mi le-am însușit. După terminarea liceului, am făcut o practică de doi ani într-o bancă, m-am înrolat în armata germană, apoi am studiat administrarea afacerilor și filozofia. <br />
<br />
Torneo: Nu prea are legătură filozofia cu afacerile.<br />
O Mohr: Filozofia a fost un hobby, administrarea afacerilor mi-a oferit bazele necesare pentru a înțelege un business. De asemenea, filozofia mi-a dat o perspectivă largă, nu doar asupra a ceea ce privește banii, ci mai ales asupra artei. Pentru că bijutierii noștri sunt în primul rand artiști, și apoi meșteșugari.<br />
<br />
Torneo: Dar dumneavoastră? Sunteți implicat în această parte artistică, în procesul creației?<br />
O Mohr: Nu sunt un designer. Însă am urmat o școală de design, așa că pot face anumite schițe. Deaoarece călătoresc mult, “colectez” influențe din diverse locuri, citesc mult. Practic, eu adun idei, concepte, le discut cu designerii, aceștia pun ideea în practică, iar eu decid apoi care model se va concretize într-o nouă colecție. Este vorba despre munca de echipă, iar eu coordonez echipa.<br />
<br />
Torneo: Brandul Fabergé are în spate o istorie impresionantă, care poate aduce uneori cu o poveste – vorbim despre țari, prințese, opulență. Cât de mult influențează istoria brandului business-ul actual?<br />
O Mohr: Influențează foarte mult. Pentru că Fabergé nu este un brand artificial, are un puternic background. Unele mărci presupun doar un nume și o campanie de marketing construită în jurul numelui respectiv. Fabergé este unul dintre numele cu cea mai mare vechime din lumea luxului. A fost fondat în 1842. încă un avantaj, deoarece clienții apreciază autencitatea, preferă un brand care oferă acea legătură cu trecutul, cu istoria. În cazul nostru, nu vorbim despre un produs, ci despre o formă de artă.<br />
<br />
Torneo: Dar noua tehnologie impusă de present nu rupe acea legătură cu tradiția, despre care vorbeați?<br />
O Mohr: Modul în care creăm bijuteriile astăzi e identic cu cel din secolul al XIX-lea.<br />
<br />
Torneo: Și cum ați reușit să păstrați tehnicile de manufacturare atâta timp?<br />
O Mohr: Stră-străbunicul meu era cam de aceeași vârstă cu Peter Karl Fabergé . În familia noastră se cunoșteau numeroase aspecte legate de smălțire, gravare, reprezentau de generații o parte din afacere.<br />
<br />
Torneo: Cum a reușit Victor Mayer să-și însușească aceleași tehnici pe care le folosea și Carl Fabergé ?<br />
O Mohr: Fabergé nu era singurul care folosea tehnici precum smălțuirea, de exemplu. Dar era printre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun din perioada sa. Nu spun că Peter Mayer era la fel de bun ca Fabergé . Ceea ce este aparte este faptul că Fabergé este singurul brand care este focusat exclusiv pe metode autentice. Multe companii nu cunosc tehnica smălțuitului – este o artă pierdută. Gravarea manuală este extrem de rară în ziua de astăzi, guilloche-ul la fel. În asta constă diferența dintre Fabergé și celelalte branduri. Fabergé organizează workshop-ui care se întorc înapoi în secolul al XIX-lea, ceea ce conferă pieselor acea aură istorică.<br />
<br />
Torneo: Totul este realizat manual?<br />
O Mohr: Da, totul este creat manual, în Germania. Suntem poziționați pe segmentul luxury, pentru că manufacturarea tradițională, în Europa, este foarte exclusivistă și foarte scumpă. Dar ceea ce facem în Fabergé este o formă de artă. Artistului nu îi pasă de cât îi ia să definitiveze respectiva piesă de artă. „To achieve a certain goal, you sacrifice the means”. Noi realizăm pentru connaisseur-ii care doresc să cumpere ceva cu adevărat special. Încă folosim meșteșugul nemțesc, pentru că, în afara Gernmaniei, ne este foarte greu să găsim oameni care să lucreze în stilul nostru. Avem, de exemplu, un aurar român foarte talentat, din Timișoara.<br />
<br />
Torneo: Chiar așa?<br />
O Mohr: Da, pentru că, în trecut, în România erau bijutieri foarte pricepuți. Tehnicile folosite în România erau foarte apropiate de cele utilizate în Germania, Ungaria. Dar cred că în ziua de astăzi, la voi, nu mai poți găsi bijutieri care să facă piese adevărate, ca în trecut.<br />
<br />
Torneo: Cum sunt primite în prezent Ouăle de Paște pe piața rusească?<br />
O Mohr: Acestea sunt piese haute couture, piese “one kind only”. Unele dintre ele nici măcar nu sunt vândute, pentru că prin ele se arată publicului creativitetea și măiestria care caracterizează Fabergé . Nu realizăm multe Ouă de paște, ele presupun foarte mult timp pentru crearea completă. Mai ales acum, când facem piese din ce în ce mai puține, dar cât mai speciale, mai exclusiviste.<br />
<br />
Torneo: Sunt încă mulți colecționari ai acestor piese.<br />
O Mohr: Într-adevăr, avem colecționari care cumpără obiectele noastre în fiecare an.<br />
<br />
Torneo: Care a fost cea mai scumpă piesă pe care ați vândut-o?<br />
O Mohr: Până acu, cea mai scumpă lucrare a fost vândută la prețul de aproape o jumătate de million de euro. În comparație cu unul dintre Ouăle de Paște istorice de la Fabergé , licitat anul trecut în Londra – the Rostchild Egg – la un preț de 9 milioane de lire sterline, jumătate de million de euro nu înseamnă prea mult.<br />
<br />
Torneo: Fiii lui Peter Carl Fabergé , Eugene și Alexander, au încercat să readucă în față brandul care își pierduse din anvergură. Dar nu au reușit, asta și din cauza noului current Art Deco.<br />
O Mohr: Peter Carl Fabergé era un creator foarte flexibil, pe când cei doi fii ai săi, nu.<br />
<br />
Torneo: Deci eșecul a fost din cauza lor?<br />
O Mohr: Toată afacerea a fost destul de înșelătoare pentru ei. Au pierdut cam toți banii, au început afacerea alături de un asociat în Paris, și-au pierdut cei mai buni meșteșugari în Rusia, iar în plus, Cartier era un nume foarte puternic în Paris, pe lângă alte companii care aveau rezonanță puternică acolo, aveau bani, dar și gustul pentru Art Deco. Acest curent a început, oficial, în 1924 și Peter Carl Fabergé realiza bijuterii în stilul Art Deco. Fiii săi, însă, s-au concentrat asupra pietrelor dure, a obiectelor de artă, ceea ce nu era în pas cu moda în anii ‘20. Cei doi frați au vândut magazinul unui manager din Paris, care a continuat afacerea, folosind în continuare numele de Fabergé în Paris. Iar fiica acelui proprietar al magazinului s-a măritat cu un prinț român care a păstrat acel workshop până în 1995.<br />
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZFMSSuF6GFjU2b3U7Y7vXsTUmgU12k_4onbdUl_L9HUafxIQXtCjSslZG0yDJEfeBZkKWQDCBzUniyRcoqMtzSc8RMAgshm2pXRix1uZqJscO3Da7_Zk_0eO_WCwHhZ6Az7zCZv4SuAY0/s1600/shutterstock_89056504.jpg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZFMSSuF6GFjU2b3U7Y7vXsTUmgU12k_4onbdUl_L9HUafxIQXtCjSslZG0yDJEfeBZkKWQDCBzUniyRcoqMtzSc8RMAgshm2pXRix1uZqJscO3Da7_Zk_0eO_WCwHhZ6Az7zCZv4SuAY0/s320/shutterstock_89056504.jpg" /></a><br />
Sursa: shutterstock<br />
<br />
Torneo: Care a fost numele acelui prinț?<br />
O Mohr: Lahovari. A vândut afacerea și acea legătură cu istoria, cu Parisul, a dispărut. Socrul acestui prinț a fost partenerul lui Eugene și lui Alexander. Astăzi, în Fabergé , avem un consiliu „heritage”, care supraveghează tot ceea ce facem și care ne dă acele inputuri din perspectiva lor cu privire la istorie. În acest consiliu sunt doi membri ai familiei Fabergé : Tatiana Fabergé – fiica lui Carl Fabergé – și Sarah Fabergé , tatăl său având un atelier în Londra.<br />
<br />
Torneo: De ce nu sunt prezente aici, în Basel?<br />
O Mohr: Pentru că aici ne întâlnim cu clienții noștri, iar ele nu sunt reprezentantele oficiale ale companiei.<br />
<br />
Torneo: Fabergé este o companie independentă.<br />
O Mohr: Da.<br />
<br />
Torneo: Care sunt avantajele unei companii independente în această industrie?<br />
O Mohr: Sunt unele avantaje puternice. De exemplu, toate brandurile de lux care fac parte din mari grupuri au același stil rigid de management, iar așteptările sunt aceleași pentru toate numele care fac parte din grupul respectiv. Dacă Fabergé ar fi parte din grupul Richmont, să zicem, ar trebui să le raportez cifre de afaceri, creșteri procentuale. În momentul de față, Fabergé crește foarte repede. Anul trecut am avut o creștere de peste 30%, iar în acest an am început în forță, vânzările noastre crescând cu 15% în primul trimestru. Dar creștem doar atât cât putem. Poate lucrurile s-ar fi putut mișca mai repede chiar, dar vrem să păstrăm focusarea pe crearea bijuteriilor într-un mod autentic. Nu utilizăm mașinării, dacă ar fi fost să creștem mai repede, și să fim parte din Richmont Group, ni s-ar fi impus să realizăm piesele în cel mai profitabil mod pentru business. Compania, în prezent, își urmează propria cale, așa cum a făcut și Peter Carl Fabergé . Fabergé a dat un interviu unei reviste americane, în 1908, pe care îl avem înregistrat. Iar când a fost întrebat de poziția sa față de alte case de bijuterii, a spus că el pune accent pe meșteșug, pe design, nu neapărat pe valoarea pietrelor folosite. Ceea ce era important pentru artist era ca lucrarea finală să vorbească de la sine, alegerea materialului venind abia spre final. Pe când competitorii săi aveau succes prin vânzarea unor bijuterii scumpe.<br />
<br />
Torneo: Deci întâi desingn-ul, apoi piatra în sine. Știu că majoritatea brandurilor din domeniul bijuteriilor procedează exact invers. Aleg piatra, iar conceptul e construit ulterior în jurul ei.<br />
O Mohr: Și noi facem același lucru cu pietrele mari. Nu le poți comanda direct din mine. Noi avem un concept de design, în care încorporăm culoarea sau mixul de culori, forma. Apoi adaptăm respectivul concept pietrei.<br />
<br />
Torneo: Cum primesc clienții aceste elemente de clasicism pe care colecțiile voastre le înfățișează?<br />
O Mohr: Acestea sunt destinate în primul rând colecționarilor.<br />
<br />
Torneo: Care este ideea centrală a acolecției Fabergé din 2008?<br />
O Mohr: Folosim elemente de Rococo, iar acele tendințe care te duc cu gândul la istorie primesc o aură de noutate, prin unele abordări moderne – lanțuri lungi, Oul de Paște devine un element de decorație, devine plat. Culoarea în cazul Fabergé este foarte importantă. Probabil că suntem unul dintre brandurile cu cea mai multă culoare. Folosim o paletă de aproximativ o sută de culori.<br />
<br />
Torneo: Modul în care obțineți această paletă largă de nuanțe este un secret, nu?<br />
O Mohr: Permitem vizita atelierelor noastre, dar sunt lucruri pe care nu dezvăluim cum le facem.<br />
<br />
Torneo: Cum sunt primite pieterele semiprețioase?<br />
O Mohr: Foarte bine. Există o mare variație de culoare în cazul acestor pietre. Semiprețioasele, în cazul nostru, sunt de mare succes, mai ales în rîndul tinerilor.<br />
<br />
Torneo: Cum se realizează smălțuirea aceasta care caracterizează cea mai mare parte a pieselor Fabergé ?<br />
O Mohr: În cazul unui pandativ, să spunem, este ars la o temperatură foarte ridicată, de 850 grade Celsius, proces care este repetat de câteva ori, iar în final este lustruit. Este important de știut că Fabergé este singurul brand care utilizează smălțuirea prin ardere. Toate celelalte companii care sunt prezente în acest hall, în această clădire, folosesc plastic, care doar dă aspectul de smălțuire. De asemenea, Fabergé este una dintre puținele nume care crează medalioane clasice, în care sunt păstrate mici fotografii. Deși reprezintă bijuterii tradiționale, din ce în ce mai mulți clienți tineri le apreciază, pentru valoarea lor sentimentală. Un astfel de medalion pare de pe vremea bunicilor, dar dacă îl pui la un lanț lung, și porți o culoare vie, o piesă tradițională devine foarte fashionable. Poți gândi că este demodat, că poți avea orice poză pe telefonul mobil. Dar să ai o poză autentică înrămată într-un medalion de aur, sugerează o apreciere deosebită pentru soț, copil, cățel.<br />
<br />
Torneo: Cum rămâne cu colecțiile de ceasuri Fabergé ?<br />
O Mohr: Caracteristica ceasurilor Fabergé este că fiecare piesă este decorată într-un stil aparte. Este utilizat stilul guilloche (n.a. trasarea manual a unor linii foarte fine pe cadran). Mecanismul ceasului este descompus și redecorat în întregime.<br />
<br />
Torneo: Publicul apreciază aceste ceasuri?<br />
O Mohr: Da, publicul le-a primit foarte bine.<br />
<br />
Torneo: Când ați lansat prima colecție?<br />
O Mohr: în 2005, acesta este primul show de la Basel în care prezentăm oficial colecția de ceasuri. Și creștem, căci de la an la an ne dublăm vânzările. Am putea vinde mai mult, dar crearea acestor ceasuri presupune un consum mare de timp. Pentru că fiecare cadran în sine este o piesă de artă. Cadranul ceasului meu este din aur de 18 K, plat, îngravat manual prin guillloche, apoi este smălțuit și lustruit, tot manual. Doar cadranul are o valoare de aproximativ 2.500 de euro. Pentru a obține 10 ceasuri, sacrificăm trei. Adică trebuie să realizăm treisprezece ceasuri pentru a obține zece.<br />
<br />
Torneo: Cât durează pentru a fi finalizat un singur ceas?<br />
O Mohr: Nu știu exact durata, dar, de obicei, pentru o comandă de ceas, avem nevoie de trei luni, iar pentru decorare sunt necesare câteva zile. Doar pentru decorare. Crearea cadranului presupune două-trei zile.<br />
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgU8ZSyEV6jjKX40awtCthjNLuxzku0HCpfqV2emfsavvak-x1KoWcEmSQD2wbFAbN9wFyTdV317WU1027K8hcgtycyguIJIuWiqPvjY817VnggKxbgqI2-pSa5cXGjHxJJ5HwyONnttqy6/s1600/faberge+pac.jpeg" imageanchor="1" ><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgU8ZSyEV6jjKX40awtCthjNLuxzku0HCpfqV2emfsavvak-x1KoWcEmSQD2wbFAbN9wFyTdV317WU1027K8hcgtycyguIJIuWiqPvjY817VnggKxbgqI2-pSa5cXGjHxJJ5HwyONnttqy6/s320/faberge+pac.jpeg" /></a><br />
Sursa: faberge.com<br />
<br />
Torneo: Câți angajați are Fabergé ?<br />
O Mohr: Avem o echipă de 100 de oameni care lucrează pentru Fabergé , în momentul de față.<br />
<br />
Torneo: Știu că ați deschis primul boutique în Sidney, Australia. De ce Sidney, de ce nu în Europa?<br />
O Mohr: A fost o coincidență. Avem în proiect cinci locații pentru deschiderea unor boutique-uri, iar Sidney a fost întâmplător prima locație în care am deschis respectivul boutique.<br />
<br />
Torneo: Știu că Peter Carl Fabergé avea o strategie proprie puțin cam ciudată. Orice piesă care nu era vândută urma să fie distrusă.<br />
O Mohr: Cred că este o anecdotă draguță, nu cred că este adevărat ceea ce se spune.<br />
<br />
Torneo: Serios?<br />
O Mohr: Adică nimeni nu poate dovedi că este fals, dar nimeni nu a dovedit că este adevărat. El crea numeroase noi modele în fiecare an. Dar nu le repeta. Era un creativ, folosea 30 de ateliere diferite, fiecare fiind specializat pe un anumit tip de manufactură, de stil. Folosind astfel de ateliere, atât de multe – fiecare lucra exclusiv pentru Fabergé – acesta reușea să obțină o paletă largă de metode, tehnici. Un exemplu este atelierul din Moscova, care crea pentru piața ruseacă obiecte în stilul rusesc. Dar cei din Sankt Petersburg preferau curentul Rococo, așa că unul dintre workmaster-ii lui Fabergé , Michele Percin, a realizat piese în stil Rococo. Având deci aceste ateliere diferite, era foarte creativ, fiecare crea un singur obiect, care, de obicei era vândut până la sfârșitul sezonului. În plus, Fabergé avea comenzi de la anumiți clienți ai săi. De exemplu, managerul atelierului din Londra primea ordin de a crea ceva special pentru Regina Alexandra. Designerii concepeau imaginea, piesa era finalizată și până la sfârșitul sezonului era vândută deja.<br />
<br />
Torneo: Domule O Mohr, vă mulțumesc pentru interviu.<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-50508699481903079752012-09-19T14:04:00.000-07:002014-06-18T04:35:12.933-07:00Banca scrijelită III<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEialkWZS84DEJkD1iUfcruh1T7EcVL1mqJZcizhW2Zr08zvt_T8fFvKVdXAOrgWMQsxJNhoOlOApwb-ZaVFz0erVQydlDewBlmnCk0twGc2AnWLAXCQdrzOJEjBhNrTRlxvRXSpZIygPQZ5/s1600/autumn.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="125" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEialkWZS84DEJkD1iUfcruh1T7EcVL1mqJZcizhW2Zr08zvt_T8fFvKVdXAOrgWMQsxJNhoOlOApwb-ZaVFz0erVQydlDewBlmnCk0twGc2AnWLAXCQdrzOJEjBhNrTRlxvRXSpZIygPQZ5/s200/autumn.jpg" /></a></div><br />
„Ce se va întâmpla?” De unde să știu că mai bine lăsam întrebarea asta, care sună și prost, doar în mintea mea, ca să o înlocuiesc mai apoi cu alte gânduri, mai bune? Așa, eu, Demiurgul, i-am dat timp. A devenit una cu banca, cât va exista banca asta de lemn, va exista și întrebarea. Câte generații și câți ochi o vor vedea?<br />
<br />
De unde naiba să știu că voi privi cu furie banca, cu teamă, că îmi voi pironi privirea pe blestemata aia de întrebare, venindu-mi să urlu și să izbucnesc cu furie în lacrimi? Îmbrăcată în negru, mai trasă la față, furioasă pe ceea ce numim noi Tatăl, Domnul, m-am rugat să fie bine, a fost un căcat. Sunt îmbrăcată în negru, iar acasă miroase a moarte. O simt în porii mei, o simt când mă pun în pat, când mă dau jos din pat, când cobor scările, când ating pereții. O simt când merg pe stradă, când mă uit la lună, când mă uit la soare. O simt când intru în cub, când mă îmi văd colegii, când intră omul de la catedră. Iar întrebarea aia scrijelită mă plesnește peste față, îmi amintește că, atunci când am desenat curva, apoi am scris înlănțuirea aia de cuvinte într-un moment de plictiseală, habar nu aveam ce povară îmi va aduce.<br />
<br />
Mă uit la întrebarea scrijelită și sunt îmbrăcată în negru. Privesc în spate, banca a patra pe rândul din dreapta. Locul din stânga al băncii e gol. Până acum ceva timp nu era pustiu. Moartea nu e doar acasă, e și aici. Mă uit iar pe lemnul din fața mea, întrebarea asta mă chinuie. Și spatele curvei a devenit simbolul acestui „Ce se va întâmpla?” Iar eu îmi amintesc de mine, cea de acum doi ani, care a fost curioasă. Acum îi pot răspunde. Lumea e cu susul în jos, fir-ar al dracului. Oameni mor, lucruri dispar, locuri se schimbă. Oamenii mor că li se crapă o venă în cap în timp ce taie iarba. Li se crapă vena, îți spun că nu văd, se întind pe canapea, li se simte teama, ei știu că e un atac cerebral, că pot fi ultimele clipe. După care mor, după o comă de o oră și 23 de minute. Da, lumea e cu susul în jos, căci tineri o sfeclesc la bâlciul plin de zâmbete de copil, după ce șoferul unui camion uriaș care cară călușei și parașute pierde controlul namilei de mașină, iar ea vine peste oameni. Uite-așa.<br />
<br />
***<br />
<br />
Azi am adus șmirghel. O bucată mică, cu care vreau să șterg pentru totdeauna întrebarea. Mă roade, mă chinuie, mă înnebunește. Zilele trecute am încercat cu radiera. Am frecat lemnul, am apăsat, am insistat cam jumătate de oră, cât să consum jumătate din radiera albă, puțin aspră, care poate șterge chiar și cerneala de pe foaie. Dar s-a dus prea puțin din pasta de pix, întrebarea a rămas în continuare bine conturată pe lemnul băncii. Am încercat să mai șterg și din fata goală, cu picioare desfăcute, pe care am desenat-o în albastru și roșu. S-a dus puțin din culoare, dar am scrijelit bine lemnul, așa că radiera aproape că n-a avut efect.<br />
<br />
Iau șmirghelul în mână. Încep să frec, tare, cât mai tare. Dispari, fată dragă, vreau să uit de tine și de acest „Ce se va întâmpla?” nenorocit, un tatuaj lipsit de originalitate pentru bancă, un tatuaj făcut prematur mie însămi. Frec apăsat, strângând din dinți, apoi mușcându-mi buza, simt cum o picătură de transpirație îmi curge pe frunte, mă dor brațele de la mișcarea din care nu mă opresc, frec închizând ochii, strâng din ei, îi deschid, scrisul și curva nu dispar de tot, îmi vine să urlu, închid ochii iar, mișc brațele cu mai multă putere, izbucnesc în plâns. Mă dor capul și maxilarele, am strâns prea puternic din ele. <br />
<br />
Simt o mână care mi se pune pe umăr, ferm, dar fără a se lăsa greoi pe mine. Omul de la catedră e aproape, mă privește fără milă, dar duios, are în mână o bucată de cretă, iar cu cealaltă îmi ia șmirghelul pe care îl țin strâns cu degetele mele drepte, cu unghii potrivite, nici prea mari, nici prea mici. Ridic fața, mă uit la chipul omului, apoi îmi cobor privirea pe bancă. Se mai văd urme. Mai zăresc o parte din spatele fetei, umărul stâng și pantoful drept. Întrebarea nu mai este atât de vizibilă, dar a rămas acolo. Rana lemnului e prea adâncă ca să nu rămână cicatrici.<br />
<br />
***<br />
<br />
Am 28 de ani. Simt miros de lac și de toamnă, sau de toamnă și de lac, nici nu mai contează. Mi-ar fi plăcut să fiu aici dimineața, ar fi fost la fel ca acum 12 ani. Fiecare perioadă are pentru mine un miros specific. Amintirile nu sunt formate din imagini, ci din înlănțuiri de arome. Fum... clor... frunze uscate... var. Toamnă, școală, adolescență. <br />
<br />
Mă așez în banca a două, rândul din mijloc, locul dinspre geam. Suntem mai puțini, unii au venit, alții nu, sunt plecați, vreo doi au murit, câțiva sunt rău de tot, alții prea bine. Mă uit pe bancă, văd urme ale fetei care stă crăcănată pe scaun și câteva litere ale acelei „Ce se va întâmpla?” S-au petrecut multe. Nu mai sunt emotivă, curva nu mă mai sperie, iar întrebarea care îmi era călău odinioară mă lasă rece. Mă uit la bancă, zgâriată, cu desene noi, cu culori noi, murdară, frecată, apăsată, scuipată. Eu nu mai sunt ea.<br />
<br />
O văd pe curva adolescenței mele. Privirea mea zăbovește asupra scurtei întrebări. Sub ea nu mai e lemnul lucios, e lemn scrijelit, căci întrebarea a primit răspunsuri:<br />
<br />
„Vine vara”.<br />
<br />
„Mă fac avocat”.<br />
<br />
„Să mori tu?”<br />
<br />
„Voi pleca în Londra”.<br />
<br />
„Bine că ești tu deștept”.<br />
<br />
„Tare-s tristă, tare-s tristă, mi-a intrat nisip în ....ochi”.<br />
<br />
Zâmbesc. La urma urmei, sunt doar mâzgâleli pe-o bucată de lemn. <b>Atât au fost și atât au rămas.</b><br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-75679165421163320062012-09-19T13:58:00.001-07:002014-06-18T04:24:27.341-07:00Banca scrijelită II<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjyn8DUpGyf9iomj7D6E1hkLmLFe3N842ebWNDzh7LkKOs0QV5ufk5FIrhObDFSMVyRuFiRDxDJdQzA9S1F9xmQSpnQSYL9VDz503qAdhwRu5jdNNHDn1JfBF_1Y-JzTMDhow17a-bJOK_8/s1600/drawing.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="172" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjyn8DUpGyf9iomj7D6E1hkLmLFe3N842ebWNDzh7LkKOs0QV5ufk5FIrhObDFSMVyRuFiRDxDJdQzA9S1F9xmQSpnQSYL9VDz503qAdhwRu5jdNNHDn1JfBF_1Y-JzTMDhow17a-bJOK_8/s200/drawing.jpg" /></a></div><br />
Azi mă plictisesc. Nu mi-e somn, mațele nu o iau la fugă, strechea este sub control. Doar mă plictisesc, aș vrea să fiu altundeva, să calc cu picioarele goale pe o pajiște verde, însorită, cu pământ călduț, astfel încât să nu răcesc la ovare. Pe pajiște nu sunt căpușe sau alte lighioane care să distrugă integritatea tălpilor mele. Dar nu, sunt tot în cub, ascult teorii și pajiștea e departe, la mama dracului. Timpul trebuie să treacă mai repede. Îmi reiau rolul de Demiurg, te pot controla, timpule, crezi tu că nu, dar pot să fac ceea ce vreau eu cu tine. <br />
<br />
Iau pixul albastru și încep să scrijelesc banca. Simt nevoie de ceva senzual, de nuditate, de forme rotunde, de pantofi cu toc înalt, de picioare care se deschid obraznic, fără nicio urmă de pudoare. Iau pixul și mâna începe să scrijelească: uite un spate de fată, uite capul ei cu păr tuns bob, uite gâtul prelung, aproape indecent și umerii goi, rotunzi, fermi. E dezbrăcată, cobor cu pixul și iată tot spatele gol și linia ușor trasată pe mijlocul lui, care se pierde în noada dezgolită. Când vreau să o desenez de la mijloc în jos, îmi dau seama ce va fi fata mea. O curvă care stă pe scaun invers, cu spătarul în față, de care îți ține mâinile relaxată. E cu picioarele larg desfăcute și pozată din spate. Are sandale cu toc înalt. Nu așteaptă pe nimeni și nimic, stă pe scaun ca pe un iubit, știe că e frumoasă. Mereu când îmi imaginez femei, ele sunt deștepte. Poate fi o măturătoare de stradă, o curvă, o contabilă, o manichiuristă. Femeile gândite de mine sunt inteligente. Ceea ce nu se încadrează aici devine, simplu, nefemeie. <br />
<br />
E aproape gata conturul curvei. Dar liniile sunt timide, pasta aia de pix se poate șterge prea ușor. Așa că zăbovesc asupra creației mele. Încep să apăs mult vârful pixului în lemn, rănindu-l, lăsând urme adânci care să nu se vindece niciodată. Apăs mult și cu putere, mai adaug culoare și cu pixul roșu. Îngroș cât pot liniile, silueta fetei e puternic conturată, și, o dată cu conturul mai gros, parcă prinde viață și personajul meu. Nu mai este doar o scrijelitură, este ea, partea mea parșivă, care nu mai e doar așa, o caracteristică pe care o țin bine în frâie, ci s-a transformat în ceva concret, are propriul simbol, pe care îl mai vreau și veșnic pe deasupra. Dar mă opresc. M-am plictisit de ea și de reprezentarea grafică a unor gânduri obscure, neortodoxe.<br />
<br />
Trec de la o stare la alta. Brusc mă frământă un gând. Ce se va întâmpla cu băiatul de care sunt eu îndrăgostită? Când îmi va vorbi? Când mă va lua de mână? Ne vom fute? Nu? Da? Vom trece unul pe lângă celălalt în viață fără a ne intersecta în vreun fel, ca două linii paralele pe care omul de la catedră le face pe tabla neagră? O, da neagră mai e. Apoi mă gândesc la mine, mă uit la mine. Mă gândesc la mama, la taică-miu, la curtea cu meri și peri și gutui, la florile multe care mă colorează. La vară, la diminețile cu chiciură, la mâinile mele feminine, la unghiile ei lungi și mereu date cu ojă. La pisoii care îmi torc în brațe iarna, în timp ce mănânc o portocală sau beau un compot călduț. La mirosul de lemn, la neonul de pe birou, la balconul închis, la mucii pe care îi lipesc sub birou.<br />
<br />
Sunt copleșită de imagini. Sunt bine cu ceea ce am. Dar deodată mă năpădesc întrebări, sute, mii, când mor florile, când se usucă pomii, vor fugi mâțele, se va arde neonul, va prinde biroul carii? Nu am răspunsuri. Nu am niciun răspuns de fapt. E totul negru în față, nu văd nimic, nu se întrezărește nimic, e ca tabla aia din fața noastră, care stă acum zilnic acolo ca să-mi amintească de cât de tare mă sperie negrul: negrul e doliu, negru e totul înainte să încep să știu de mine, negre sunt visele. Mă panichez, iar se agită mațele și inima.<br />
<br />
Iau pixul negru în mână, și sub scaunul pe care stă curva mea scriu repede o întrebare, tâmpită, aproape. „Ce se va întâmpla?” Îmi zvâcnește vena. Nici măcar nu sună melodios, sună ca dracu. Fără pic de profunzime. „Ce se va întâmpla?” O scrijelesc cu furie, adânc în lemn, cu pixul negru, așa, ca să nu se mai șteargă niciodată. Cea mai profundă rană făcută băncii.<br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-10529261906354087432012-09-19T13:50:00.001-07:002014-06-18T04:17:03.104-07:00Banca scrijelită I<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh21yq6EqWEovlbOCruzN50klnFk-7fAU17BOOeVB9OEylfjxg5U-O8lhCI_PV9UdOpUW1cvmw-IFY_L2YvKmL8-KugLle-ZnIqg_OvgfgqXBCmeCUg4cEiidtlG72Z8DLrakG86vNdjH_z/s1600/school.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="150" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh21yq6EqWEovlbOCruzN50klnFk-7fAU17BOOeVB9OEylfjxg5U-O8lhCI_PV9UdOpUW1cvmw-IFY_L2YvKmL8-KugLle-ZnIqg_OvgfgqXBCmeCUg4cEiidtlG72Z8DLrakG86vNdjH_z/s200/school.jpg" /></a></div><br />
A doua bancă din rândul de pe mijloc, locul din stânga. Poate mă simt prea aproape uneori de linia inamică, dar în general e o poziție bună, sunt mai aproape de fereastră decât colega din dreapta, care periodic mi se tot schimbă, asta e, nu sunt consecventă, nu multe rezistă lângă mine cum nici eu nu le rezist lor. Aud bine ceea ce se predă și văd aproape perfect tot ceea ce se scrie pe tabla neagră, impersonală, care cerșește mereu să fie curățată de creta albă ca de o boală de piele care trebuie rapid îndepărtată. <br />
<br />
Mă plictisesc, stau câte 6 sau 7 ore pe zi cu curul în a doua bancă de pe rândul din mijloc, văd aceleași fețe în fața mea, spunând de multe ori lucruri care trec pe lângă mine ca fire de nisip purtate de vânt care nu reușesc să îmi intre în urechi. Mă plictisesc mai ales dimineața, când nu funcționez deloc. Mi-e somn, simt o stare de autosaturație deplină, parcă trebuie să ies din mine și să o iau la fugă, repede, fără să îmi pese de cine mă lovesc, de ziduri, oameni, câini. Uneori doar mi-e somn și vreau să pun capul pe masă, să nu mai aud nimic, să nu fiu nevoită să mă concentrez ca să dau un răspuns de care să fie mulțumit omul din fața mea de la catedră, zeul suprem care stă cu catalogul în mâini ca Moise care ține tăblița de piatră cu cele zece porunci. Alteori simt o agitație internă, de parcă toate mațele și inima s-au pus într-o mișcare haotică, mă apucă strechea, mă panichez pentru că stau prea mult într-un loc, ca Iisus țintuit pe cruce. De fapt e doar o bancă. Dar tot din lemn.<br />
<br />
Iar alteori, ca să îmi calmez toate pornirile de a o zbughi, plictiseala, somnul, căscatul, scărpinatul în cap, dorința de a vorbi cât mai mult în loc de a tăcea 50 de minute, iau pixul, carioca, creionul, ce apuc, și încep să o scrijelesc sau să o mâzgălesc pe ea – banca.<br />
<br />
De cele mai multe ori bag mina creionului sau vârful pixului adânc în lemn, ca scrijelitura mea să rămână întru eternitate pe biata bancă, indiferent de soluțiile care ar putea șterge pastă de pix sau mină de creion sau cariocă albastră, roșie, verde. Devin călăul băncii, o zgârii cu o plăcere sadică, crescândă, aproape așteptând să văd cum țâșnește sânge din lemn. Nu văd însă niciun lichid vâscos și roș, dar pot să bag mâna în foc că aud un suspin, banca suferă, o încarc cu simboluri, cu nume, cu diferite cuvinte alandala. Banca se transformă în mine, ia asupra ei ființa mea, lemnul e mâncat ca de carii, cu fiecare minut care trece.<br />
Banca scrijelită sunt eu.<br />
<br />
***<br />
<br />
Sunt îndrăgostită, toată lumea o știe, mai puțin mama; sunt prea proastă ca să țin pentru mine un lucru atât de personal precum nutrirea unor sentimente pure, deocamdată, pentru un băiat cu trei ani mai mare decât mine, blond, cu ochi albaștri, limpezi, olimpic la matematică. Stau în banca mea scrijelită, mă uit la omul de la catedră, îi observ mișcarea buzelor, linia lor, limba care se agită umedă în cavitatea bucală mare, amenințătoare, din care ies funcții și icși și igreci. Mă pierd în gânduri, îl văd pe băiatul meu, mă gândesc dacă azi m-a observat sau nu, da, posibil, parcă am remarcat o privire aruncată așa, pe furiș. Sau mi s-o fi părut? Mă plictisesc să fixez cu ochii mei miopi gura spurcată a omului de la catedră, așă că îmi așez capul pe brațul stâng, îndoit pe marginea băncii. Nu mai aud și nu mai văd matematici. Încep să analizez suprafața băncii. Mă analizez pe mine.<br />
<br />
Am câteva motive pe care le repet obsesiv: un ochi, un pantof cu toc și silueta de femeie. Sunt peste tot, în jumătatea mea de bancă. Unele se regăsesc și pe cealaltă jumătate, pe care o mai folosesc abuziv când e colega neatentă, când vreau mai mult spațiu sau când, din anumite motive, mai facem schimb de locuri. Pe banca mea mai apar, dar rar: cheia sol, fulgere, doi sori, un cadran de ceas (rotund, automatic, cu cronograf și faza lunii) și diferite nume. Numele, în mod paradoxal, nu semnifică nimic. Le scriu automat, când sunt prea cufundată în gânduri sau când ascult ceva cu atenție: Stoian, Lenuța, Cristoph, Marle. <br />
<br />
Cu scrijelitul ăsta pe bancă mă închid într-un vid, sunt doar eu cu emoțiile și gândurile mele, mă transpun așa repede din cubul în care stăm aliniați pe trei coloane câte doi. Devin Demiurgul unui microcosmos, iau un soare, două luni, cinci stele, mai arunc niște meteoriți, niște lumină difuză și fac din nimic ceea ce vreau eu, Demiurgul. Mă rup naibii de tot și mă bucur că pot. Alteori, însă, oamenii de la catedră reușesc să îmi atragă atenția. Nu sunt chiar toți atât de bătuți în cap încât să mă sufoce mereu cu teoria lor de căcat din cărți, pe care nu sunt în stare să o prelucreze, să o ia și să o transforme măcar un pic în studii de caz sau, cum le zic eu, în minute de viață. Auzul nu mai e suficient pentru a prinde tot ceea ce spune interesant omul de la catedră, vreau să nu scap nimic, vreau să prind cuvintele și să le revărs asupra mea. De aia nu mă uit la omul de la catedră, îi evit fața, cu gura prea jucăușă și limba uscată de la prea multă vorbă, nu mă uit la mâini, că observ pete sau ojă sau negru sub unghie, nu mă uit la haine că îmi sar în ochi pete și cute și culori. Omul de la catedră nu mai este o prezență fizică, e doar voce și spirit care comunică cu mine și doar cu mine. Îmi las capul în jos. Și privirea pe bancă. Mă uit la mine. Ca să mă pot concentra mai bine, scrijelesc. <br />
<br />
Nu mai gândesc, sunt în transă, sunt prinsă de ceea ce aud, iar mâna mea, automat, scrie nume. Un Ion sau un Dumitru sau Filipa sau Codru. Nu contează, nu știu de unde vin, nu știu de ce le scriu, de ce mintea mea e atât de lucidă când fac asta. Nu trebuie să deschid vreun caiet, vreo carte, nu trebuie să văd fețe, doar suprafața lucioasă cândva, dar deja prea chinuită a băncii. <br />
virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-52071975457683980152012-04-16T14:59:00.007-07:002012-04-19T03:54:41.633-07:00(III) Natură moartă<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEjKjQU003a9QTyDkibg-NuR416b8s127jZVMC7pj8p5LdTIWUQChewhBs1TQC9MuT0FFyhDVwRmrqhHVdZe1iubDS87lSdtO1YHpdqwEw69qxIjWmy2BEiEdq_3z2iIQeSS1c0rsfRunA/s1600/natura.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 143px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEjKjQU003a9QTyDkibg-NuR416b8s127jZVMC7pj8p5LdTIWUQChewhBs1TQC9MuT0FFyhDVwRmrqhHVdZe1iubDS87lSdtO1YHpdqwEw69qxIjWmy2BEiEdq_3z2iIQeSS1c0rsfRunA/s200/natura.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5732122245774268850" /></a><br />Mi s-a părut mereu o fată deșteaptă, Sofia asta. Se îmbracă bine, vorbește bine, are o privire de intelectuală. Dar am simțit-o cumva....altfel. Încă de la început. <br /><br />O auzeam mereu cum vorbește în casă, chiar și atunci când era singură. Pereții sunt subțiri, și de aia, aud și când se pișă vecinul de deasupra. <br /><br />Mai multe semne de întrebare mi-am ridicat în seara aia, când i-au spart hoții casa. Adevărul este că...paguba nu a fost foarte mare. Câteva lucruri fără valoare însemnată, nici măcar televizoul nu i l-au luat, ceea ce, într-un fel, nu e de mirare căci era cam dificil pentru hoți să-l scoată discret din imobil. I-au găsit și ceva bani, chiria pe vreo trei luni, dar nu este chiar un capăt de țară, să fim serioși...<br /><br />Cu toate acestea, starea ei a fost din ce în ce mai rea din seara aia. Se comporta de parcă a pierdut pe cineva foarte drag, am zărit o sfârșeală reală, nesimulată în ochii ei. <br /><br />Am mai trecut pe la ea, fie să îi duc un sufleu de brânză, fie un tokai alb, demisec. Palidă, cu obrajii trași, ochii lăsați în jos, roșii, de parcă plânsese. Mi-a luat ceva până să înțeleg. Dar cum sunt femeie perspicace, care a rezolvat multe puzzle-uri și a jucat mult sudokku la viața ei, nu mi-a fost greu să pun piesele cap la cap. Niște plastic și metal doboară o fată deșteaptă ca Sofia? Ba bine că nu. <br /><br />Acum o săptămână vremea a fost blândă cu noi, ploaia a încetat, vântul s-a potolit ca un copil obraznic care și-a făcut meandrele până a obosit și s-a dus la somn. Afară aer curat, parfumat și un soare blajin pe care îți era milă să-l vezi din spatele unui geam, din spatele unor pereți reci ca un mort. <br /><br />Am dat năvală peste Sofia, am tras jaluzelele ca să dea buzna lumina în camera albă ca cea a unui spital, am deshis ușa de la balcon ca să intre aer proapsăt. „Miroase a pârțuri aici, mai Sofico!” Biata fată, ce să mai spună la așa o obrăznicie, a tăcut mâlc, a căscat ochii, tot încercând să zică ceva dar, pentru că uneori știu să intimidez, cuvintele i s-au înecat în gâtlej. I-am deschis șifonierul, am luat o pereche de blugi, un tricou și i le-am aruncat pe pat. „Te îmbraci repede și mergem la plimbare. Nu te mai las să stai așa ca mumia în criptă întunecată. Nu vreau să aud nimic, se cade, nu se cade, te iau la plimbare!”<br /><br />Prea tristă, suptă de puteri, plictisită, a lăsat capul jos, nu a zis prea multe, s-a îmbrăcat, încet, ca un om bolnav, m-a luat de braț și am pornit spre hazard. Nu, nu am dus-o în parc, nu am dus-o la muzee, nu i-am vorbit de cât de frumos este afară, nu i-am vorbit de efectele benefice ale razelui de soare și ale sportului în parc. <br /><br />Am făcut o plimbare agale până pe Dinicu Golescu, unde nepotul meu are o mini-galerie de artă. Într-o cameră de 4 pe 4 găsești nu doar tablouri și sculpturi, ci telefoane vechi, veselă de acum 200 de ani, bijuuri, lămpi, măsuțe, mese, scaune, scăunele, borcane, genți, pălării, dar Doamne, câte nu găsești! I l-am prezentat Sofiei pe el, pe nepotul meu, iar el, nepotul meu, o cunoștea deja din poveștile mele bine ticluite. Am lăsat-o acolo, m-am învârtit pe călcâiul drept și m-am făcut nevăzută.<br /><br />Nu am văzut-o de o săptămână pe Sofica, poate s-a îndrăgostit de nepotă-miu, poate de marea de lucruri din camera 4 pe 4. O cameră plină cu natură moartă.virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-35180464419616758542012-04-16T14:52:00.006-07:002012-04-19T03:55:26.966-07:00(II) Natură moartă<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiWTWWzlX_HG7k4u62rYN_zZ_aS3byh5UqD9U_p2tCqBxZe98RGlL96TbkVuBwlldTrMENvG-0fV8Oh33qbmuSNmjFyzCtwGZkb0K33tmbOvdGGYusLpNCW6Tk8BVFj0Dr13s5w9xjIhgwI/s1600/natura+moarta.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 159px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiWTWWzlX_HG7k4u62rYN_zZ_aS3byh5UqD9U_p2tCqBxZe98RGlL96TbkVuBwlldTrMENvG-0fV8Oh33qbmuSNmjFyzCtwGZkb0K33tmbOvdGGYusLpNCW6Tk8BVFj0Dr13s5w9xjIhgwI/s200/natura+moarta.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5732121080179600418" /></a><br />Numele meu este Sofia. Îmi place numele meu. Pentru că este scurt, bine!, nu la fel de scurt ca Dana, dar mult mai simplu decât...Magdalena, de exemplu. Pentru că este un nume puternic. Nu te gândești la o bleagă când spui Sofia. Dacă rostești Cornelia, da, te poți gândi la o bleagă. Da când spui Sofia, proiectezi chipul unei fete cu zvâc, care merge repede, care vorbește cu siguranță, destul de rar, dar apăsat. Sofia e numele unei fete cu o privire dură, cu o atitudine uneori prea aspră pentru cei slabi de înger. Precum sunt fetele pe care le cheamă Cornelia. Dar e și feminină, are sâni rotunzi și mari, gât prelung, părul până la umeri, gene mari și dese, buze pline. Poate să arunce brusc aspimea lânoasă a ființei ei și să îmbrace mătase, devenind blândă și plină de zâmbet. Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare. <br /><br />Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe. <br /><br />Nu știu exact de ce căcații aia de hoți au furat un ceas deșteptător. Poate pentru că nu funcționează pe bază de baterii, nici pe bază de lumină solară, ci pentru că își ia energia din apă. Poate asta o fi. S-au scărpinat în cap cât s-au scărpinat întrebându-se cum Doamne iartă-ne merge drăcia asta, nu au găsit răspuns, apoi de ciudă, de frustrare și curiozitate, au spus: „Bă, îl luăm cu noi că trebuie să-i dăm de cap”. Sau fir-ar, chiar nu or fi având oamenii ceas deșteptător acasă! <br /><br />Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. De ele nu mă atașez niciodată, am prea multe. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă, îmi zice doar ora, așa cum o fac și cele două telefoane mobile ale mele și ceasul de la mână. Și pe ele le iubesc, telefoanele, și ceasul de mână mi-e trag (îl cheamă Tizo), dar cu Traian a fost ceva inexplicabil, insesizabil, natural. <br /><br />În prima săptămână, l-am ținut pe al doilea raft prins de perete, în a doua l-am coborât pe primul raft. Apoi l-am așezat pe birou, după care l-am pus pe noptieră. În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai....Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.<br /><br />*<br /><br />Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina. <br /><br />V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. L-au omorât tâlharii. Ei, de unde știu că l-au omorât! Păi dacă mi l-au luat de lângă mine definitiv, e ca și cum l-ar fi ucis, nu? <br /><br />Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare. <br /><br />L-am luat cu mine, în ultimii doi ani, peste tot: Lisabona, Paris, Oslo, New York, Rio, Seul, Windhoek. Trebuie să recunosc, călătoriile împreună cu cineva îți arată clar cu cine ai de-a face. Scot la iveală mai ales punctele slabe ale cuiva, afli fără să depui prea multe eforturi cât de mârșavă este entitatea care te însoțește. Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. În afară de faptul că i se descărca bateria prea repede, lucru care mă irita și îmi provoca un oarecare discomfort, relația noastră a decurs molcom. <br /><br />Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Nu era nevoie de cuvinte. Poate lipsa asta de pasiune a dus totuși la un set de poze memorabile, lipsa asta de pasiune și bătăi de cap ne-a inspirat pe amândoi într-atât încât am obținut lumina perfectă, unghiul corect, ideea inedită. Am vândut multe poze în ultimii ani. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo. <br /><br />*<br /><br />Mă cheamă Sofia și sunt un caz aparte: iubesc prea mulți subiecți. Motiv pentru care, acum, când iubiții mi-au fost furați într-un mod grobian, nefiresc, nedelicat de niște găinari triști, lipsiți de orice simțâmânt și de orice fărâmă de spiritualitate, lumea mi s-a prăbușit. <br /><br />Pentru voi, ceilalți, este simplu. Vă îndrăgostiți la un moment dat, vă aruncați cu capul înainte, vă înfruptați cu voluptate, trăiți cu subiectul iubit un timp. Apoi vă despărțiți, se rupe lumea, se dărâmă peste voi, dar vă reveniți și sunteți gata să o luați de la capăt, cu altă entitate. <br /><br />Dar eu? Am pierdut deodată 20 de subiecți asupra cărora am plouat iubire. Am rămas cu 20 de seturi de amintiri. Am rămas cu 20 de seturi de regrete. Simt că lumea mea s-a prăbușit irevocabil și că nu mai am cum să mă ridic. Sunt copleșită de acoperișul universului meu propriu. M-a turtit, mi-a rupt coloana, cuie mi-au perforat ficatul și inima. Nici să fiu amărâtă nu pot, pentru că supărarea mea îmi aduce aminte că, atunci când mă întristam, priveam tabloul ca să-mi extrag seva și optimismul din el. Tablou care a fost și el furat, smuls de pe perete. <br /><br />Deci înțelegeți, nici supărată nu pot să stau, căci supărarea mea mă afundă într-o supărare mai mare, iar supărarea mai mare într-o adevărată jale. Sunt prinsă, fir-ar al dracului, într-un cerc vicios. <br /><br />Tabloul? Nu știu ce valoare materială avea, maică-mea l-a cumpărat sub pretextul că pereții mei erau prea goi, prea inexpresivi, aproape deprimanți. „O iei razna cu pereții aștia albi, fără pată, dezgoliți de orice urmă de personalitate”. Așa mi-a spus maică-mea. Așa că s-a dus la o licitație, o cunoștea pe fiica nepoatei lui Mitică Spânu. El este proprietarul casei ArtPlatinum. <br /><br />La început, nu mi-a plăcut tabloul. Nu sunt o mare iubitoare de flori, nu mă priocep foarte bine la comuniunea cu...natura vie. Dar, treptat, am observat că tabloul mă inspira. Poate că mintea mea era stimulată creativ de armonia dintre gri, verde și negru, poate că acele pete albe trezeau ultimele fărâme de inocență din ființa mea de femeie ajunsă, încet dar sigur, la maturitate. Îmbrățișarea celor două tipuri de ramuri mă lăsau undeva în lumea mea, plină de optimism și de bine și de lumină caldă și mă ajutau să nu mai fiu cu picioarele pe pământ. Pentru că uneori fix de asta aveam nevoie: să uit de războaiele și de conflictele politice despre care scriam, să uit de mine, să las în urmă realitatea asta de căcat, puturoasă și să fiu puțin cu capul în nori. <br /><br />Ion, căci așa se numea tablul – da, recunosc, nu am fost foarte originală în alegerea numelui dar uneori îmi permit acest lux, să gândesc și să mă comport banal, fără pic de creativitate și originalitate, pentru că așa vreau eu – deci Ion era oaza mea de inocență și simplitate. Și iubirea noastră era simplă, necomplicată, nu țipam niciodată unul la celălalt. Era o iubire de copii care mai aveau puțin și ajungeau la adolescență, o iubire cu o cantitate insesizabilă, dar existentă, totuși, de perversitate.<br /><br />*<br /><br />Mă numesc Sofia și, ca toate femeile din lumea asta, am o doză de lesbianism în mine. Nu mi-am dat seama de acest lucru decât acum trei ani, când, aflată în Paris, ajunsesem cu colegul meu cameraman la un vide grenier. <br /><br />În general, am evitat cât am putut târgurile de vechituri, târgurile de antichități, din teama de a nu mă afunda și mai rău în pasiunile mele, din dorința de a evita să ajung în nisipuri mișcătoare. E greu pentru una ca mine să facă lucruri banale precum: cumpărături în bazar, plimbare pe străzi împânzite de vânzători ambulanți care îți plimbă pe sub nas toate formele, materialele, mirosurile, texturile. În ziua aceea m-am lăsat sedusă de farmecul Parisului și m-am aruncat cu voluptate printre tarabe și oameni curioși. <br /><br />Pe Mariette am văzut-o stând timidă, mai în spatele tarabei pe care erau expuse tot felul de bijuterii și bijuterioare, oglinjoare și...basmale. M-am îndrăgostit pe loc. Adică, cum spun unii, a fost dragoste la prima vedere. <br /><br />O casetă de bijuterii mică, aparent firavă, dar bine lucrată și rezistând trecerii timpului. Deși prefer atingerea și mirosul lemnului, nu am rezistat metalului placat cu foiță de bronz, sculptat manual în stil Baroc. Liniile curbe predominau, seducându-mă, fiind ispite de neoprit. Pe capac era sculptat un ciorchine de boboci de trandafir, iar în mijlocul lui era aplicată o piatră neșlefuită de turcoaz. Toată feminitatea și sexualitatea lui Mariette stăteau în acea piatră albastră, în acea picătură asimetrică și atât de albastră. Observasem că partea exterioara a casetei a fost curățată cu grijă pentru a-i reda luciul inițial de bronz fără a-i afecta patina timpului. <br /><br />Când am deschis caseta, m-a tulburat interiorul ei roșu de catifea și oglinda pătată de timp aplicată pe capac, care îmi dezvățuia privirea flămândă de om gata să cadă în păcat. Chiar dacă prețul era cam piperat, am închis cu grijă pe Mariette, mi-am scotocit în geantă, am luat portofelul, pe Christi, și am scos fără să stau prea mult pe gânduri banii. <br /><br />Am cumpărat o casetă de bijuterii, eu, care în afară de cerceii și inelul de lemn, și de ceasul de mână – Tizo – nu port niciodată accesorii. Dar nu trebuie să ai bijuterii ca să ții în casă o cutie de genul Mariettei. <br /><br />Iubirea noastră a fost atât de intensă, pătimașă, încât a trebuit să stăm mult timp la o oarecare distanță pentru a nu ne autodistruge. Așa că am ascuns-o în sertarul noptierei pe Marietta, ca să n-o mai văd. O ționeam totuși aproape, cât să-i simt prezența, cât șă știu că e lângă mine. Dar dacă o vedeam, ceva distrugător, animalic, ieșea din mine în mod inexplicabil. Când am scos-o din temnița ei după două săptămâni de când o achiziționasem din Paris, perfecțiunea ei și mai ales piatra neregulatăde turcoaz au stârnit în mine o gelozie nefirească, care se întețea cu cât o priveam mai mult. Iar când gelozia a ajuns la apogeu, am apucat-o pe Mariette fără milă și am trântit-o de perete. M-am făcut stacojie la față când am realizat ce se întâmplase. Am luat-o cu grijă, nu se stricase, realizând atunci ce rezistență are cutia mea, și, plângând în hohote, am așezat-o cu grijă înapoi în sertar. Mi s-a rupt inima când am observant că totuși impactul cu peretele i-a provocat un rău: turcoazul s-a despins. <br /><br />L-am luat și de atunci l-am purtat, ca pe tămâia sfințită, în portmoneu.virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-83049334928008059542012-04-16T14:46:00.006-07:002012-04-18T23:56:31.832-07:00(I) Natură moartă<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4FCPpe3FgXPLRKjREbjHIhFl3jrCnIevnwstqM-WE7l9_zC8oflkDvoMD1IWB8T2HPg9ghj_RAf0DmvSIiUasuXdcOPUzgsOUUm7ueKO90YH01WDo6NBsAA5HZPfF5b1DvARoU2l_ZibS/s1600/natura+noarta+1.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 140px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4FCPpe3FgXPLRKjREbjHIhFl3jrCnIevnwstqM-WE7l9_zC8oflkDvoMD1IWB8T2HPg9ghj_RAf0DmvSIiUasuXdcOPUzgsOUUm7ueKO90YH01WDo6NBsAA5HZPfF5b1DvARoU2l_ZibS/s200/natura+noarta+1.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5732118913941153618" /></a><br />Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului. <br /><br />E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de nicun covor. Mereu se întreabă Sofia dacă asta îi deranjează pe vecinii de jos? O aud oare cum pășesc cu șlapii ei albi prin casă, o aud cum scapă dopul de la sticla cu apă pe jos sau cum calcă recipientul gol de plastic ca să-l pună în coșul special pentru bidoanele de plastic? <br /><br />Dar acum nu mai contează acest lucru, nu-i pasă. S-a aruncat asupra sertarelor deja deschise, s-a uitat pe biroul pătrat, a analizat rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:<br /><br />- Ceasul deșteptător;<br /><br />- Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;<br /><br />- Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;<br /><br />- Aparatul foto;<br /><br />- Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!<br /><br />- A, și niște bani!<br /><br />Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete. <br /><br />Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă. Și cu toate acestea, în afară de momentul în care plânge de-i sare cămeșa de pe ea, gustul sărat nu o deranjează, nici când mânăncă ciorbă, nici când mănâncă salată cu bobițe mari de sare de mare printre ea, care-i crănțăne printre dinți, nici când roade porumb fiert cu multă sare pe el. În afara clipelor în care ea devine bocitoarea supremă, săratul e gustul cel mai bun și mai satisfăcător cu putință. Ce paradox!<br /><br />În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături. <br /><br />„Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?” <br /><br />„Mi-au furat lucrurile”. <br /><br />„Și bani?” <br /><br />„Și bani!” <br /><br />„Mulți bani?” <br /><br />„Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-540489989510073475.post-45672577998180609942012-04-16T14:19:00.003-07:002012-04-16T14:23:28.967-07:00S-a pierdut un text!<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgITaSC1GUkw08Tyd34lY3nZMsEAAQ3UUQaH-jZL8gqUijVauB4DAd8FVdycJQfOBepii5SZRramXYa7EnfVcMFww1nQbI_oU1VK-XULAa_pFu4hScEkAg1OWiSaHNOQCLhrBVi9qLPegk-/s1600/writing.gif"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgITaSC1GUkw08Tyd34lY3nZMsEAAQ3UUQaH-jZL8gqUijVauB4DAd8FVdycJQfOBepii5SZRramXYa7EnfVcMFww1nQbI_oU1VK-XULAa_pFu4hScEkAg1OWiSaHNOQCLhrBVi9qLPegk-/s200/writing.gif" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5732111987953264338" /></a><br />Un timp am lucrat la Forbes România. Nu mai țin minte care a fost primul articol pe care l-am scris pentru ei, dar cu siguranță nu voi uita niciodată cum am pierdut primul text cu adevărat important pentru mine și pentru munca mea de jurnalist tânăr, fragil și necopt.<br /><br />Propunerea mea la ședința de redacție fusese un mozaic făcut din poveștile unor personaje care își câștigau banii doar din investițiile pe bursă. Bursa din București, din Viena, din New York, din mama mă-si, nu conta. Condiția era ca oamenii să facă bani din tranzacții bursiere și atât. Dacă era Facebook-ul la nivelul la care este astăzi, îmi era simplu să-mi găsesc oamenii. Dar nu era la momentul respectiv, așa că am stat, am săpat, am sunat, am întrebat și mi-am găsit după ceva timp personajele. Nu voi intra mult în detalii, cine erau ele, ce făceau, ce învârteau. Țin minte destul de bine cu cine și ce am vorbit, dar mi-a rămas în cap mai ales povestea unuia care făcuse atâția bani încât îi ținea acasă, sub pat, într-o cutie de chitară.<br /><br />Adunasem toate datele pe carnețelul meu magic și în reportofon. Venise momentul să pun cap la cap toate informațiile și să mă apuc de ceea ce îmi plăcea cel mai mult: de scris. Scot înregistrările, analizez datele, rezolv puzzle-ul, asta e introducerea, ăsta e cârligul articolului, așa introduc prima poveste, pac pac! Încheierea, hmmm... hai că merg pe principiul văzând și făcând.<br /><br />Cu o zi înainte, însă, găsisem un titlu bun pentru articol și îmi pusesem într-un document word planul materialului. Apoi mi-am dat mail cu planul respectiv. La birou, înainte să mă apuc de scris, am deschis documentul cu titlul și planul și am început să scriu în el. Și am scris. Introducerea, primul paragraf, al doilea, al zecelea. Și iată că am inspirație și pentru încheiere. Am stat ceva la articol, vreo 3-4 ore, eu tărăgănez procesul scrierii, ca să nu-mi frec inspirația. Trebuie să mai ascult o melodie, să mestec o gumă, să urmăresc o muscă pe perete, să analizez o față, să mă scarpin la urechea dreaptă cu mâna stângă ș.a.m.d. <br /><br />După ce scriu articolul, dau save simplu, închid, după care vreau să îl mai recitesc o dată. Mă uit pe desktop, nu e documentul. Unde naiba s-a salvat? Mă uit în C, la downloads, nimic. Apoi mă uit în D. Iau fiecare folder la verificat. Nimic. Fac ochii mari. Mă scaprin în cap nervos. Simt o brobonică de transpirație pe frunte, pe linia de demarcație dintre pielea frunții și păr. Caut, caut. Nimic. Poveștile mele cu investitorii pe bursă nu s-a salvat. E ora 9 seara. Întreb pe redactorul-șef adjunct. Ce dracu s-o fi petrecut? Păi nu ai salvat cu Save as? Nu, am deschis documentul și...am scris în el, apăsând din când în când pe butonul Save. Dacă ai deschis documentul din mail și nu ai salvat cu save as, l-ai pierdut. <br /><br />Mi s-a făcut rău. Am sunat pe colega de cameră ca să îi plâng în telefon, apoi pe prietena din Iași ca să-i plâng și ei în telefon, apoi acasă ca să fiu compătimită de cineva. Gradul de compătimire nu a fost pe măsura așteptărilor. Așa că am continuat să plâng în timp ce mergeam spre stația de metrou Pipera, în noapte și în frig, pe ploaie și vânt, am continuat să plâng cu lacrimi de crocodil. Mari, fierbinți, sărate, reprezentând esența supărării, furiei, frustrării și urii mele asupra providenței care a planificat așa o mare nedreptate. Am lucrat ca proasta 4 ore degeaba.<br /><br />Aveam o stare nasoală de greață. Nu am mai mâncat nimic, m-am pus să dorm pe la 00.00, însă nu puteam să pic pradă somnului. Mai stăteam ce mai stăteam și băgam câte un oftat venit direct din miezul inimii. A doua zi, am pus ceasul să sune la 8.00. Urma să rescriu articolul, sâmbăta. Ce plimbare, ce leneveală, nimic, totul s-a năruit, trebuia să refac nenorocitul de articol, mozaic de povești cu investiotori care câștigau de pe bursa aia de cinci ori mai mult decât mine. Când a sunat alarma de la ceas, când m-am trezit și mi-am adus aminte de ceea ce se petrecuse, m-a cuprins o jale teribilă. Am început să miorlăi în pernă, să scâncesc ca un cățel schilodit și, desigur, să oftez cu toată ființa mea. Am rescris articolul, am stat vreo 5 ore, pentru că în weekend mă scărpin de două ori mai mult în cap, ascult de două ori mai multe cântece pentru inspirație, mestec de două ori mai multă gumă etc. <br /><br />Luni, redactorul-șef a decis că articolul este bun, dar că va apărea în numărul următor. Să mori tu?!virgilhttp://www.blogger.com/profile/11241440828181664675noreply@blogger.com0