marți, mai 28, 2013

Aragaz cu patru ochi

Știți copilașii ăia care poartă ochelari și suferă că fie au ochii prea mari prin lentile fie prea mici și toată lumea îi strigă „aragaz cu patru ochi”? Îi știți? Ei, eu nu m-am numărat printre ei. Pentru că am acceptat rapid ideea că trebuie să port ochelari, să îi iubesc, să vorbesc cu ei, să ne simțim bine unul cu celălalt, să avem o relația armonioasă. Așa, eu nu aveam de acumulat frustrări, iar perechea mea de ochelari nu risca să fie trântită dracu de pământ cu patos. În plus, de fiecare dată mi-am ales rame cool. Puțin perverse. Chiar și fără să vreau. Instinctual.

Dar, la un moment dat, am simțit nevoia unei schimbări. Ce să fac? Să mă duc la un master în afară? Să mă mut în altă parte? Să mă rad în cap? Să îmi tatuez un melc turbat pe spate? Hm, nu. Hai să renunț la ochelari. Dracu să-i ia, îmi trag lentile. Că am și eu ochii mai mari, mi se vede și mie machiajul, nu mai saltă ochelarii pe nas când dansez, nu mai alunecă - tot de pe nas - când îmi transpiră fața.

Perfect. Decizie luată. Entuziasm mare. Atât de mare că nu mai întreb pe nimeni cum faci să-ți alegi lentilele, cum te adaptezi cu ele în ochi. Ce? Să mă documentez eu înainte?

M-am dus în primul Sensiblu cu doctor oftalmolog (e unul la Universitate, vinde și ochelari, așa că am dedus că trebuie să fie și un doctoraș ceva). Doamna doctor e de treabă, îmi explică cum se folosesc drăciile, cum le fixez pe ochi, cum le scot de pe ochi, că e bine sa fiu foarte curată pe mâini, că nu e indicat sa îmi pun lentilele la baie, că acolo sunt foarte mulți microbi și-mi pot sări ochii din cap. Bine doamnă, le iau. Mai multe seturi, trebuie schimbate o dată la trei săptămâni (sau două? nu mai știu). Înainte să plec din minicabinetul din farmacie, îmi pune dna doctor lentilele în ochi, mă simt bine, văd bine, parcă mă simt puțin ciudat, așa, amețită ușor, îmi vine să duc mâna la nas să îmi împing ochelarii, ochelarii nu mai sunt. Wow! Nu mai port ochelari. E...fantastic. E...științifico-fantastic.

Ajung acasă. Stau cu ei cât stau, vreau să mă duc la somn. Asta înseamnă că...trebuie să scot lentilele. Mă fixez eu în fața oglinzii. Îmi bag degetul în ochi. Ce naiba? Încerc să apuc lentila, îmi vine să clipesc. Clipesc, la naiba, nu trebuia! Îmi amorțește cotul, mă doare buricul degetului, lumina e prea slabă, clipesc din nou, Doamne! E imposibil să-mi scot lentilele. Ce mă fac? E deja târziu, unde mă duc, cum adorm cu drăciile în ochi? Cu un ultim efort, le scot. Habar nu am cum, nu înțeleg încă algoritmul procesului ăstuia atât de complex.

Termin cu asta, somn, a doua zi mă trezesc, trebuie să mă duc la lucru. Pune lentilele. Iau eu pe cea dreaptă, pun picături pe ea, o frec ușor, mă uit dacă e pe față, așa pare, hai s-o bag în ochi. Nu pot, închid ochiul. Nu încape. Nu vrea. Încerc din nou. O pun rău, am impresia că îmi zgârie ochiul, dacă orbesc, o iau repede. Cum naiba îmi pun lentila??? Trag aer în piept, îi mai pun două picături, mă mai uit la ea ca la felul paișpe așa cum stă cumințică pe deget. Încerc încă o dată. Pică pe jos. Pe parchet. Văd praf. Mă enervez, iau lentila, fix la gunoi cu ea. Pe urmă îmi dau seama că nu așa trebuia să procedez. Ce e de făcut în asemenea situații de criză și la asemenea nervi? Tras cel puțin zece minute de boceală zdravănă. De ciudă. Mă calmez, desfac o altă lentilă, o înjur, pe ea și pe doamna doctor, și o pun în ochiul drept. Apoi, bocită bine, reușesc să pun și la ochiul stâng. Grozav!

A treia zi de purtat lentile. Toată ziua. Plec dimineață la 8.30 ajung acasă la 22.30. Mă doare rău capul. De la ochi. Că recunosc durerea de cap provocată de globii oculari. E nasoală. Mă doare atât de rău capul că mi se face greață. Îmi vine să vomit. Țin minte că și cu o seară înainte mă simțisem dubios. De la ochi. Că știu eu cum e răul dat de ochi. Mă enervez, îmi scot lentilele din ochi, fac asa un gest de „îmi bag picioarele”, o bag în pizda mă-si pe doctoră și arunc lentilele. Pe toate. Toată cutia.

Sfârșit.