miercuri, septembrie 04, 2013

Guest post: Somnul, plăcerea mea vinovată

de Georgiana Scăunașu, a funny friend


Am avut o copilărie plină. Şi fericită. Exact: o copilărie plină cu fericire.
Cea mai mare bucurie mi se pare aceea de a fi avut bunici la ţară. Acolo mi-am petrecut toate vacanţele de vară, eu dimpreună cu fratele meu şi cele trei verişoare ale noastre.
Da, am făcut căcuţă în vie, căci wc-ul nostru luxos era undeva la mama naibii în fundul curţii(prea departe), după care ne-am rugat pentru el, l-am îngropat şi i-am făcut un fel de mormânt din pietricele, am scos cu biluţe de ceară păianjeni din gropile lor şi i-am ferecat (săracii) în borcane până îşi dădeau duhul, ne-am scăldat în balta din sat, verde şi oribilă, evident laolaltă cu gâştele şi celelalte orătănii cu care am devenit fraţi de bălăceală (şi în ziua de azi mă minunez cum de n-am luat râie), am sărit de o mie de ori gardul ca să fug la discoteca din sat, căci ai mei bunici nu-şi lăsau nepoata să meargă în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică la dans, m-am tăiat într-o tablă în timp ce săream după ultimele fructe interzise rămase în prunul din spatele casei undeva mai sus de m-am ales cu ditamai cicatricea sub genunchiul stâng pentru tot restul vieţii mele, am mâncat şi încă mai mănânc cea mai bună pâine din lume coaptă de bunica mea în ţest din lut.
Şi mă opresc aici, căci mi se face dor.
Asta numesc eu copilărie fericită.

În restul anului, îmi duceam liniştită viaţa la părinţii mei, într-o garsonieră minunată de la parterul unui bloc cu patru etaje, undeva în sudul ţării.

Buuun! De când mă ştiu, am fost un copil tare conştiincios. Şi încăpăţânat. Drept dovadă, prin clasa a II-a, într-o zi senină de aprilie, uite-mă pe mine întoarsă de la şcoală pe la orele prânzului, mâncată, spălată şi proptită în capul mesei din mijlocul camerei să-mi fac temele la matematică. Frate-mio, băiat de cartier, bătea mingea în faţa blocului cu vecinul de la etajul 1, la fel de băiat de cartier ca şi prim-numitul. Tata, la serviciu, ăhăt tocmai la marginea oraşului, la o uzină cu renume; mama, la serviciu, la un atelier de croitorie, la cinci minute distanţă de casă. Păi ce? Eu să n-am şi eu cele mai colorate şi moderne rochii, fuste, căciuli şi pampoane din dantelă de două ori cât capul meu?
Aşadar, eu la masă, frate-mio afară. Uşa încuiată, cheile la mine, să nu le mai poarte el la gât ori în buzunar ca să le piardă iarăşi. Concentrare mare, digestie în floare, energie scursă urgent fix în stomac, nicidecum la rezolvarea nenorocitelor de probleme la matematică. Şi, în apogeul conştiinciozităţii mele, în punctul maxim de concentrare, după cel mult două minute, m-a luat somnul. Şi-am adormit, lin şi fără griji. Era aşa de bine să dormi după masa de prânz!! Dar nu m-am dat jos de pe scaun să mă lăfăi în pat, nici n-am adormit cu fruntea pe caiete, sprijinită pe masă, nu! Eu am adormit stând aşa în capul oaselor, cu căpşoru-mi un pic aplecat ori în faţă ori pe spate(detaliu irelevant), fix cât să mă simt eu un pic mai confortabil pentru un somn mai dulce ca un colarez făcut de mamaia şi mai profund...atââââât de bine! Şi-atât de profund, încât atunci când frate-mio, probabil sătul de bătut mingea în faţa blocului, a venit acasă şi a sunat la uşă până i-au amorţit deştele pe sonerie, soru-sa i-a dat cu flit total, căci ea era demult plecată în altă lume, în lumea viselor. I-o fi fost foame, i-o fi fost sete, o fi vrut să doarmă şi el ori i s-o fi făcut dor de mine, apăi nu ştiu.
Da' de ce naiba nu-i răspundea soru-sa, unde plecase, iar dacă plecase, de ce naiba nu-i zisese şi lui, îl lăsase aşa ca prostul fără chei? Problema era cum să facă să descifreze enigma din garsonieră? Aşa că uite-l pe frate-mio într-o clipită cu un picior pe bordura blocului şi cu celălalt în căuşul format din palmele împreunate ale vecinului de la 1, ca să vadă pe geam în casă, să desluşească misterul. Ce bine că locuiam la parter! Iar din amestecul de frică, nedumerire, curiozitate şi confuzie, mintea lui de copil de treişpe ani a iscat o singură propoziţie, scoasă cu noduri: „ A murit soru-meaaaaaa!”, şi s-a pus pe un bocit, şi el şi vecinul. Şi-au plâns până au ajuns la mama la serviciu. Au plecat doi şi s-au întors trei, toţi într-un suflet, mama hohotită toată, plânsă şi răsplânsă, deschizând uşa cu mâna-i tremurândă, s-a apropiat de mine, şi-a pus urechea pe pieptul meu, aproape că-i simţeam respiraţia disperată, mi-a pipăit încheietura mâinii, după care m-a zdruncinat sănătos, iar eu m-am trezit la viaţă ca o plantă după o secetă grea, istovitoare.
Şi dormeam aşa bine! Păi pentru că matematicile mi se păreau tare grele. Şi-atunci, trebuia să mă odihnesc un pic, nu? Iar frate-mio, evident, şi-a căpătat muştruluiala de rigoare, dacă nu chiar o bătaie la fundul gol. Ce să-i fac, cin' l-a pus să spună că am murit?
sustin blogosfera feminina