luni, ianuarie 24, 2011

Partea I: Mâncărimea

Mai in glumă, mai in serios, am dat la birou o maximă de care sunt teribil de mândră: până nu te scarpini bine, nu știi cat de tare te-a mâncat.
Studentă fiind eu în al doilea an de facultate, fix la început de an școlar, am început să am mâncărimi pe creier: cursurile nu sunt suficiente. Îmi trebuia ceva în plus. Așa că am decis să îmi caut un job.
Pe vremea aceea, când spuneam job nu știam nicicum ce vreau, cum vreau, de ce, de ce nu...Știam doar că vreau ATUNCI, nu mai târziu. Cu alte cuvinte, mi se pusese pata. Zdravăn. Teribil. Atât de rău încât mă mânca pielea, și capul, și tălpile, îmi frecam dinții, îmi răsuceam părul între degetul mare și cel arătător, obsedant.
O dată cu această mâncărime a venit și un târg de joburi. Printează 20 de CV-uri, trage pantalonii la dungă, pune cămășuța, ia sacoul și du-te la Sala Palatului, cu Flufur și Ion. Am intrat în clădire, am plătit intrarea și m-a copleșit imediat aglomerația. Fete, băieți, femei, bărbați, babe, moși, toți mișunau pe sus, pe jos, cu ochii jucându-le avid în cap, urmărind, iscodind. M-am dus pe la fiecare stand, am căscat ochii, am lăsat câte un CV unde am crezut eu de cuviință și apoi la revedere! Prea multe suflete curioase și disperate și pline de speranță în același loc.
După o săptămână am primit un telefon. O voce suavă de femeie m-a chemat la primul interviu din viața mea. Mi s-a tăiat respirația. M-am bucurat atât de intens încât am început să mă panichez.
M-am dus la interviu la o firmă de asigurări de viață. Evident că m-au luat. Part-time, plătită, cum îmi place mie expresia asta de mi se dilată toți porii, „în funcție de performanțe”. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de piciorul drept.
Deodată am devenit donșoara consultant financiar Virgil. Vis! (Va urma...)
Oare?

Niciun comentariu: