duminică, octombrie 30, 2011

Jocul de-a celebritatea


Eu cu Dănuț stăteam întinse pe pat, cu capetele atârnând și cu picioarele urcate pe perete. Auzisem eu de la mama că dacă stai așa, nu mai riști să faci verice pentru că sângele circulă mult mai bine prin vene. Nu știu exact de ce mă gândeam la varice fix când aveam 12 ani. În orice caz, la vârsta aia mă durea la bască, aveam timp berechet și nervi relaxați astfel încât deseori ne suprinde seara pe mine și pe Dănuț stând așa, răscrăscăcite, dar mai ales visătoare.
De obicei vorbeam despre băieți. Începuseră să ne înmugurească bine țâțucile și ne venise ciclul. Intraserăm în rândul femeilor. Eu am făcut depresie. Dănuț - criză de râs. Dar în momentul în care stăteam cu capetele atârnând și picioarele ridicate până aproape de tavan, eram preocupate oarecum de altceva. Ceva mult mai profund, mai interesant și mai îmbietor. Vorbeam despre celebritate.


La 12 ani nu aveam idoli. Mi se rupea, eu eram singurul meu idol, lucru valabil până în momentul de față, când scriu această postare. Dar într-o zi de vară, în minunata mea vacanță, când am ajuns la clișeistica Mamaie, ceva s-a schimbat. Zilele mele la mare au coincis cu lansarea vijelioasă a puștanilor de la Animal X care au spart gura târgului cu pEsa N-am Crezut
Melodia lor devenise un fenomen: la radio, în taxi, pe plajă, pe stradă, la budă, în club, peste tot, dar peste TOT, răsuna mândru cântecul. Devenise ZĂ SONG. Altceva nu mai exista. Ce am făcut eu? Am cumpărat caseta cu Animal X. Am spart pușculița și am luat eu cu mânuțele mele prima casetă (tot ceea ce aveam acasă, de la Madona la Queen de la compilații la Roxette erau casete aduse de tata meu). Punctul culminat a fost când am ajuns în discotecă (da, la 12 ani mă duceam la discotecă, dar venea și tata cu mine, umbra mea tăcută dar vânjoasă care putea intimida cel mai mare „golan” care nu era cuviincios cu fata tatii). Atunci i-am întâlnit pe ei, idolii mei, distrându-se în discotecă. M-am dus timidă la ei, le-am întins un șervețel și un pix și am cerut fâstâcită un autograf, precizând: pentru Virgil. Mi-a semnat Vierme. După ce m-am înroșit, intimidat, transpirat palmele, zâmbit tâmp, am plecat spunându-mi: M-am îndrăgostit.

Cam acesta este contextul discuției mele cu Dănuț, în ziua în care aveam capetele atârnate și picioarele ridicate pe pereți. I-am propus prietenei mele să devenim celebre. Ca să mergem în concerte cu Animal X. Altă soluție nu era. Așa că am început să cântăm stând în pat. Să vedem dacă ne țin plămânii și corzile vocale. Nu prea ne țineau dar noi am dat verdictul: avem voce! Acest aspect fiind clarificat, am purces la următoarea etapă: cum ne va chema? Cazanele reci? Spirite fierbinți? Bezelele? Căcat, nu găseam acea denumire care să rezoneze perfect cu muzica astrelor, cu freamătul trăirilor mele, cu vântul care tânjea afară. Nu-i nimic! Ne mai gândim! Vorba aia: văzând și făcând!
De la fapte concrete am revenit la vise: vom avea concerte, trebuie să vedem cum ne împărțim cu școala, teme, profi etc, trebuie să fim drăguțe cu fanii dar mai ales, MAI ALES să ne împrietenim cu băietanii de la Animal X. E o condiție esențială pentru ca demersul nostru artistic să aibă sens, să funcționeze.
La un moment eu cu Dănuț am fost atât de încrezătoare, entuziaste și prinse de emoție, că ne-am dat jos din pat și ne-am dus la mama să-i împărtășim planul. Ne-a ascultat atentă cele câteva minute în care ne-am ținut discursul, a dat din cap aprobator după care ne-a spus că sunt necesare următoarele elemente:
- coregrafie;
- lecții de canto;
- inginer de sunet;
- costume;
- impresar...
„...și așa mai departe. Or toate acestea costă bani. În plus, trebuie să aveți voce bună. Iar voi, fetelor, să fim serioase, sunteți aproximative afone. Trebuie să fiți realiste, nu o să fiți celebre prin muzică”.

Mi-a închis gura. Am oftat gândindu-mă la băietul din formație, m-am resemnat că nu o să devin artista numărul unu a României și ne-am aruncat în pat. De data asta fără să mai stăm cu capul atârnat și picioarele pe tavan.

joi, octombrie 27, 2011

Divertisment melancolic și sanatoriu creativ


Mi-a plăcut cum sunau cele două sintagme: divertisment melancolic. Apoi sanatoriu creativ. Destul de mult încât să decid să merg la „Resurse umane” și „(anti)-aging”, două spectacole despre care nu am înțeles mare lucru din prezentare. Mă așteptam la mult dans contemporan și speram la o formă de artă care să îmi provoace emoții și să creeze vibrații ale eului meu egoist și mofturos. În naivitatea mea speram la frânturi din Pina.

Pe dracu. Ajung la MNAC, mă verifică cei de la intrare bine de tot, așa, ca la aeroport, îmi zic când să trec, cum să trec, să nu zâmbesc, să nu deschid gura. Dracu să vă ia, mă duc la un spectacol, nu trec granițe cu dopuri de cocaină în cur.

Urc la etajul trei. Mă așez în față. În primul rând. Eu cu cele trei prietene ale mele. Curioase, nerăbdătoare să fim zguduite de artă. În fața mea, se așează doi iubiți. Zic în fața mea pentru că erau puse pe jos saltele groase, pătrate, relativ mici, cam un metru pe un metru. Cât să încape amorezații. Un el și-un el.

Resurse umane (divertisment melancolic). Work in progress după un concept de Adriana Gheorge. Apare Adriana Gheorghe, tunsă scurt, blondă, micuță, cu o față de copil enervant. Apare apoi Alexandra Pirici, înaltă, zveltă, cu față într-adevăr frumoasă. Îmi plăcea. Multe saltele de un metru pe un metru, albe, așezate una peste alta în doua turnulețe, așa, nu foarte înalte. Se aude, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, o melodie. Mondo Cane - Il Cielo In Una Stanza. Ascult-o, dacă ai chef. Fata în păr scurt stă. Se uită cu o privire bolvană. Aia frumoasă și zveltă dansează anemic, nu are forță, nu exprimă nimic prin mișcările ei. Încep să bombăne amândouă, nu înțeleg ce spun, una intră într-o cutie de carton (aia tunsă scurt), dă din picioare. Amândouă sar pe turnurile din saltele, mai bolborosesc ceva, încerc să înțeleg: mă uit pe foaia pe care am primit-o la intrare. Citesc un fel de poveste. Da, e o poveste de iubire între două fete, multă poezie, sentimente frânte...Pricep. dar ceea ce e în fața mea nu expirmă nimic. Nimic. Repetitivitate. Se repetă nenorocitul ăla de Mondo Cane. Iar. Și iar. Și iar. Și iar. Și iar. Simt nervozitatea. Mă cuprinde. Inima începe să îmi bată mai repede. De draci. Parcă îmi picură cineva picătura chinezească. Îmi amorțește mâna, capul, mă ia atacul de panică. Respir, nu mă mai uit la fata aia cu părul scurt că vreau s-o iau la bătaie. Vreau să plec, să trântesc cu sistemul de sonorizare de pământ. Îmi zvâcnește o venă. Zvelta dansează același dans de căcat iar. Și iar. Aia mică stă și șoptește. Inspir, expir, mă uit la iubiții din fața mea. El și el. Stau amândoi pe o parte. Așa, de parcă ar face sex în poziția linguriță. Îi văd în pat, frământând cearceafurile. Mă uit la Dănuț. Se uită și ea la cei doi iubiți. Îmi vine să râd. Să izbucnesc într-un hohot nervos, sfidător, care să spună doar atât: Futu-i mama mă-si, asta nu e artă!

(anti) aging. Sanatoriu creativ. Spectacol creat de a fi reluat peste 30 de ani, când cele două personaje, Mădălina Dan și Mihaela Dancs (fostă stomatolog), vor fi având 60 și respectiv 67 de ani. Aici da, era o poveste. Apar femeile pe așa-zisa scenă, își rostesc discursul, încep să danseze un dans anapoda, se dezbracă, continuă să danseze, să se pieptene, să danseze, la fel de anapoda. Îmi plac nudurile de femei. Îmi place să le analizez atent, să observ fiecare fibră, cum pică părul pe umeri, cum sunt coapsele, și mai ales îmi place să privesc picioarele. Sânii nu contează. Nuditatea poate fi și frumoasă, ea în sine poate fi artă, folosită firesc, cu eleganță. Muzica mă enerva. Nu mai era repetitivitatea aia cretină, fără valoare, din spectacolul anterior. Repetitivitatea rareori devine ceva frumos (vezi Buffalo 66). Nu mi-a displăcut momentul celor două, nu mi-a mai pulsat o venă la cap de nervi și nici nu am simțit cum mă înhață atacul de panică. Dar nici nu am fost zguduită. A fost ok. Ș-atât.

duminică, octombrie 23, 2011

Rolele, gipsul și păianjenul


Pe moment nu știam ce am pățit. Stăteam în cur, pe marmura încălzită bine de soare, cu ciorapii mei mov si fustița de blugi, albastră, și încercam să mă ridic. Nu prea îmi reușea, așa încât mi-a întins o mână de ajutor Dănuț.
M-am așezat pe bancă, nedumerită, uitându-mă când la rolele din picioare, când la încheietura mâinii stângi care încet, dar sigur, se umflase. Dacă atingeam, mă durea teribil, și aveam senzația că apăs o pâinică moale și nicidecum mâna mea.
Am ajuns acasă cu greu, durută, târându-mă pe rolele albastre, cu roți nu din cauciuc, ci din plastic. Când m-a văzut mama, s-a întunecat la față și m-a certat. Am ținut comprese cu spirt, cu oțet, am dat cu Bangay puturos, poate poate s-o mai dezumfla încheietura mâinii stângi. Nimic. Mă durea mai rău, pulsa mai tare, îmi chinuia creierul.

Când am ajuns pe masa de la spital, cu asistentele alea deasupra mea și cu doctorul care vorbea vrute și nevrute, nu mai aveam emoții. Mâna îmi era fracturată, trebuia să port gips trei săptămâni, dar mă durea la bască: eram în vacanța de vară, era vorba de mâna stângă și oricum era o experiență nouă. Puteam primi semnături pe gips, puteam să-mi triplez abilitățile mâinii drepte, nu urma să fiu pusă la treburi gospodărești de tipul culege cireșele, udă florile sau piaptănă câinii. M-a cam durut înainte să îmi monteze gipsul, femeile alea asistente tot îmi pipăiau, strângeau, mângâiau încheietura. Le-am înjurat de câteva ori în gând, în timp ce-mi schimonoseam fața a suferință, încercând să impresionez.

Am o mare calitate: mă adaptez repede. Nu știu dacă ajută pe cineva acest lucru, dar cu siguranța îmi este de mare folos mie, ăsta fiind, în esență, singurul lucru care contează cu adevărat. Așa că, m-am obișnuit rapid cu gipsul. Aproape că nici nu-l simțeam, făceam aceleași lucruri ca și până atunci. Bine, mama nu m-a mai lăsat un timp cu rolele, cel puțin NU în piața de marmură, unde era musai să ai roți ca lumea din cauciuc, nu ce aveam eu, niște plasticuri obosite.

Trei săptămâni a trebuit să port gipsul. Nu m-a deranjat. Până într-o zi, zi frumoasă de august, cu soare impunător și cer albastru. Stăteam ca pașa pe șezlong, cu Dănuț, sub cireșul tânăr, care dădea cireșe negre, amare ca pelinul, ca antinevralgicul fiolă. La un moment dat, îmi pică în păr, din frunzișul cireșului, un păianjen mic și negru, cu picioare subțiri precum firul de păr. Dănuț mă anunță de pericol. Țip, dar nu din cauză că am fobie de păianjeni. Nu am avut niciodată și nu voi avea nicicând. Doar că nu suport vreo gânganie să îmi frământe cu piciorușele ei murdare părul. E o intimitate prea mare pe care nu vreau să o am cu o insectă. Deci țip, dau cu mâna dreaptă prin păr, după ce, desigur, m-am ridicat furtunos de pe șezlong, dând cu capul în crengile cireșului; nu-mi pasă, mai țip puțin, mai dau din mâna dreaptă și iată cum cade dihania. Fix pe brațul stâng. Mă uit la Dana, mă uit la Titi al meu care latră, mă uit iar la brațul stâng acoperit cu gips și ia păianjenul de unde nu-i.
Un gând mă înfioară: dihania a intrat sub gips. Este pe pielea mea, îmi atinge cu picioruțele scârboase pielea, firicelele de păr, poate să facă acolo orice, în acel spațiu dintre gips și mână. Acolo e necunoscutul, întunericul, poate aă danseze, să mă pipăie, să se cace, să mă muște, cu alte cuvinte, acolo e spațiul unde păianjenul își poate face de cap.
Simt cum mă gâdilă ceva. Mă uit la Dana cu ochi palizi. Iau o crenguță. Mă gâdilă mai tare sub gips. Începe să mă mănânce și capul, cred că a mai picat vreo dihanie din cireș. Ies de sub el. Simt cum mă mănâncă toată pielea. Vreau să mă scarpin. Pot doar cu o mână. Parcă sub gips s-au adunat toți păianjenii lumii, fremătând și complotând împotriva mea si a mâinii bolnave. Iau crenguța și o vâr între gips și mână. Intră puțin, mă scarpin, am impresia că fugăresc dihăniile de sub. Dar nu sunt sigură că am scăpat. Mâncărimea s-a diminuat, dar nu a trecut de tot.

Toată noaptea am visat păianjeni, viermi și șoareci.
sustin blogosfera feminina