duminică, decembrie 19, 2010

Fetiș - postarea doi

Stoian intră în dormitor, după ce închide ușa de la balcon. Este singur, camera e goală, e liniște, atâta liniște. Dar nu îl sperie acest lucru, ci îl face să răsufle ușurat. Se uită prin camera sa de parcă o vede pentru prima oară. Ar vrea să dea drumul la teveul Panasonic de pe măsuța sub formă de picior, din lut, pe care el cu mâinile sale mari, cu unghii boante, l-a făcut acum doi ani. Pe Teve stă telecomanda și o scrumieră sub formă de botină cu toc, pe care nu a folosit-o niciodată, scrumieră furată cu ceva timp în urmă de pe masa din fața unei crâșme din centru. Se trântește în patul cu lenjerie galbenă, pictată cu mici pantofi roșii, cumpărată de ziua lui, dintr-un exces de iubire, de Lucica. Credea că dacă îi astâmpără poftele de picioare, chiar și printr-un așternut de pat care a costat mai mult decât o țineau pe ea buzunarele, Stoian nu va avea pofte noi, nu va simți nevoia atât de acut să atingă, să miroase alte și alte picioare.
Stoian se trântește în pat. Își pune mâinile după cap și privește tavanul. Din tavan coboară nu o lustră sub formă de gheată, cum poate e de așteptat, ci un bec simplu agățat de un fir. Becul începe să pâlpâie, iar Stoian șuieră printre dinți un scurt Paștele mă-ti. Ar vrea să se ridice din pat, să se ducă la sertărelul din bucătărie și să ia un bec de 40 de volți, nou-nouț, să apuce tamburelul de la masă și să schimbe nenorocitul ăla de bec care pâlpâie și care devine chinuitor ca picătura chinezească. Ar vrea asta, dar nu se poate mișca din poziția sa inițială, fiindcă o toropeală nebănuită îl îmbrățișează mai ceva ca o ibovnică plină de dorință și patimă. Stoian cade într-o visare precoce, care îl cuprinde așa, cu ochii săi spălăciți deschiși, pironiți în tavan, cu privirea uitătă la becul pe cale să se ardă.
Visarea îl aruncă pe blondul Stoian într-o sală de bal, cu un candelabru mare coborând trufaș fix din mijlocul tavanului pictat cu chipuri de îngeri bălai. Sala este plină ochi de doamne subțirele care se mișcă delicat pe un cântec în surdină, un cântec domol care te invită să fumezi cu nesaț o țigaretă de foi pe un divan moale. Iar el, fetișistul, este un cățel mic la picioarele acestor doamne, un cățel cu limba scoasă, dând cu coada repede în dreapta și în stanga, apoi în stânga și în dreapta. Stă la picioarele lor, a acelor doamne elegante și distinse, și le miroase. Trece cu nasul umed pe lângă sandale cu barete fine și ștrasuri, unde se oprește asupra unghiilor lungi, fie roșii, fie French. Miroase călcâie fine, frecate riguros cu piatra ponce, adulmecă degete subțiriri și delicate, cu piele fină și mirosind a vanilie sau a petale de trandafir. Vede pantofi de toate culorile cu crăpătură delicată în față, numai cât să se vadă ispititor unghia roșie a degetului mare. Adulmecă botine din piele fină, cu șiret și toc înalt. Îi plac atât de mult botinele, pentru că dau farmec și mister piciorului. Vrea să îl vadă și nu poate, vrea să îi simtă mireasma și nu poate, totul ține de imaginație, piciorul ia forma pe care o vrea Stoian, pe care și-o dorește. Stoian cățelul se entuziasmează într-atât în fața perechei de botine din piele neagră, fină, încât tot corpul începe să-i tremure, dă din coadă rapid și nervos, ochii i se umezesc, ridică lăbuța din spate și un jet subțire de urină caldă țâșnește pe frumoasele ghetuțe ale cucoenei fără chip – căci fața nici nu mai contează. Dar cucoana simte, se enervează și, intrigată, dă un șut cățelului Stoian, cu atâta violență încât aceste zboară prin aer, fiind trântit de perete. Moment în care Stoian-omul se ridică din pat panicat. Clipește de câteva ori nedumerit, își scutură ușor capul, se freacă cu palmele lui mari pe chip, de parcă s-ar spăla pe față și își dă seama că are o poftă nebună de picioare. Trebuie să vadă, să simtă, să facă ceva căci altfel înnebunește. Se ridică brusc din pat, apucă haina din cuier și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

sâmbătă, decembrie 18, 2010

Fetiș - postarea unu

Stoian stă pe balcon, rezemat de balustradă, mestecând în colțul gurii o țigaretă Lucky Strike. A schimbat de curând țigările, are el impresia că așa pare mai bărbat, mai viril, că aduce cu acei cowboy vânjoși, curajoși, bruneți, nerași, cu zâmbet frumos, dintr-o reclamă de demult. Dar el nu seamănă cu personajele pe care și le imaginează din spotul publicitar făcut de fapt pentru Malboro. Stoian nu stă bine cu memoria, este mărunt, îndesat, cu ochii prea apropiați pentru chipul său fără vreun rid, cu nasul puțin borcănat și buzele groase. Este blond, cu sprâncene și gene blonde, până și părul din nas este galben. Își scoate țigarea din gură, o rotește între degetele sale groase, cu unghii boante, și o privește în timp ce oftează.
Se uită în spate, spre dormitorul sărăcăcios mobilat, și o urmărește pe Lucica cum își împachetează lucruri. ”Și măgar, și ciudat. Picioare, tălpi, degete, iar picioare, iar tălpi, iar unghii, am devenit un picior! Un picior! Nu vede cât de nurlie sunt, nu vede ce fripturi și negrese prepar, nu vede că numai eu fac cumpărăturile, nu vede câți bani aduc în casă, nu vede că vreau copil, nu vede când vin de la coafor! Nu, el vede că nu mi-am tăiat unghiile de la picioare așa că ce face? Ce face? Tânjește la degetele alteia! Nici măcar nu erau date cu ojă roșie, nici măcar atât! Ia, să iau și prosoapele astea, că eu le-am cumpărat. Da, iau și pasta de dinți, și ce dacă a cumpărat-o el? Și bureții de bucătărie. Da, și zacusca de la mama”.
Lucica e furioasă. Stoian e confuz. Pe de o parte, o pereche de tălpi, nu tocmai fine, ce este drept, vor dispărea din viața lui. Pe de altă parte, se pare că universul întreg al gleznelor fine, al pantofilor cu toc înalt și cu puțină platformă – nu contează culoarea – al mirosurilor de degete proaspăt spălate și al unghiilor proaspăt date cu ojă i se deschide în față. Nu va fi subjugat unei singrue perechi de picioare, ci el va subjuga lumea membrelor inferioare. El, Stoian! Gândind așa, parcă se mai destinde, parcă îi mai trece golul din stomac, începe să tragă puternic aer în piept. Aruncă mucul de țigaretă peste balustradă, pe mașina vecinului, nespălată de vreo două luni, moment care corespunde cu cel al ușii trântite de furioasa și nurlia Lucica.

duminică, decembrie 12, 2010

10 milioane de lei

Am ieșit de la doctor. Am avut și o zi lungă la birou, deși a fost vineri. Așa că, firesc, mă grăbeam să ajung acasă, in bârlogul meu și numai al meu, unde nu mai calcă de ceva vreme niciun picior de muiere care să îmi fută creierii cu frustrările și prostia ei.
Mă grăbeam, căci știam că am lăsat cam vraiște. Am atâtea haine și cu greu le țin în frâu. De obicei năvălesc pe pat și pe canapea și pe mașina de spălat și pe scaunul de la bucătărie și iar pe pat.
Afară era frig. Eu, deși strașnic îmbracată, simțeam cum frigul îmi pișcă nasul și fruntea și degetele îndesate bine în buzunar. Îmi place mirosul de iarnă. Pare mai curat.
Mă grăbeam. În fața mea au apărut doi copii. Doi țigănei de 7-8 ani, mici și cu voci pițigăiate. Erau îmbrăcați subțirel, cu poloverel și blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunar, destul de curăței, mergând repede și vorbind și mai repede.
M-am apropiat suficient de ei. Am început să aud clar ce discutau cu vocile lor pițigăiate.
- Ăhă! Eu fac o grămadă de bani.
- Da? Păi cât ai făcut cel mai mult?
- Hmmmm....Am făcut într-o zi și 10 milioane. Am cerut la unul zece mii, apoi la altul. Mi-a mers. 10 milioane într-o zi....

10 milioane într-o zi. Din cerșit. Doi copii care vorbeau de milioane cum vorbesc eu despre 10 portocale.

TE SPUN!

Ce face barbatul cand ii cade cu tronc o muiere????
Canta AL DRACU DE BINE!

După mult timp...

Revin. Nu am mai scris pe blog pentru că nu am mai vrut. Pentru că s-au schimbat atâtea în timp scurt. Și pentru că am fost copleșită.
Nu știu dacă mai vreau să scriu despre realitățile din viața mea. Cred că am să încep să scriu despre irealități. E mai simplu și mai funny. Și mă provoacă mai mult.

Cred că renunț la Virgil. Sau poate nu. Mai am câteva întâmplări prea savuroase pe care ar fi păcat să nu le pun. Dar scot alt proiect: un blog pentru proză scurtă. Tot marca Virgil. Trebuie să mă țin de el. Numai să îmi rezolv dracului problemele cu netul de la Teen Telecom. Oricum cablu n-am....Ce dracului am de făcut altceva?

Revin?

duminică, august 22, 2010

marea cutreierare

Nu sunt omul muntilor. Nu ca nu mi-ar placea, as sta vreme indelungata la munte sa privesc crestele, sa privesc padurile, sa ma plimb agale....dar nu am facut trasee prea multe, asa, cu sacul in spate, cu incaltari de escaladat, cu forta si pofta de cucerit varfuri. Nu, eu prefer promenadele pe carari molcume, ca eu sunt casca-gura, ma uit, meditez, admir, nu imi place sa merg contra-cronometru, nu imi place sa imi controlez pas cu pas respiratia ca de nu rotitele o iau razna la o panta abrupta si urasc sa nu ma pot uita nici in stanga, nici in dreapta de teama ca ametesc daca vad haul de langa mine.
Weekendul acesta a fost programat pentru catarare, pentru traseu pe bune, cu rucsac in spate, cu bocanci si cu ciucalata ca sa ma incarc de energie.
Eu, Mi, Ma, Le Martin, D. Ne-am facut 1000 de sandwish-uri, ne-am luat 1000 de batoane de ciucalata, apa, ceva gros si hai. La Gura Diham ne-am intalnit si cu C, ea bate muntii cum bat eu Lipscaniul. Adica mult si des.
De la inceput parca am primit un pumn in ficat sau o palma peste fata. Panta, tata, nu gluma. Stiam ca asa e, ca mai facusem candva traseul pana la Poiana Izvoarelor. Dar panta abrupta nu a tinut foarte foarte mult. La Poiana Izvoarelor ne-am oprit cat sa mancam o ciucalata si sa bem doua guri de apa. Vis pentru mine, puteam inghiti batonul dulce si consistent fara sa am remuscari ca, of, o sa se depuna pe cur, fir-ar al dracu.
Intelesesem ca tinta noastra era cabana Malaiesti, 1720 de metri. Ceasul arata aproximativ ora 12.00. Bine, da-i inainte. Ajungem pe carari inguste, de-o parte si de alta buruieni, ierburi ce ne napadeau prietenos as spune, ca nu m-a intepat nimic, nu mi-a intrat nimic in picioare, fund, dejte. Cerul senin, soarele de partea noastra, eram multumita de cum aranjase divinitatea treburile, mai ales ca am oroare de frig si de umezeala.
Cu cat inaintam, insa, lucrurile se complicau. Mai multe buruieni, care incepeau sa intepe, urcusuri si coborasuri, haul se casca in dreapta, cararea din ce in ce mai ingusta. Apareau stanci, pietre pe care trebuia sa calc cu grija, ca daca puneam piciorul gresit, haul ma mananca cu tot cu fulgi. La un moment dat trebuia sa trec peste un podulet stramt din lemn, care era pus peste o prapastie urata si adanca, iar lemnul ala parea ca in orice moment poate sa se rupa, sa ta trimita naibii in jos, in gol. Ca sa treci pe pod, apoi sa calci pe o carare pe care abia o vedeai de stramta ce era, dupa care sa cobori o scara care ma suprindea, intriga si oripila in acelasi timp, trebuia sa ma tin de lanturi infipte cu niste cuie imense in stanca. Imi tremurau un pic genunchii si sufletu, nu ma uitam nici in dreapta nici in stanga, nu respiram, ma ajuta si D, asa ca am trecut si podul, si pseudo-cararea si am coborat si scarita. Mi. e cam palid, pe el il cam ameteste si terifiaza inaltimea. Cu alte cuvinte, Mi are rau de inaltime si cam transpira.
Mergem pe langa hau, pe carare poti aluneca, o parte din grup o ia inainte, ma enervez ca ei merg prea repede, eu prea incet, incepe sa ma doara si degetul mic de la piciorul drept, il simt strangulat in bocanc. Coboram, sarim, mai trecem un pod, mai coboram o scarita, ne agatam de lanturi, Mi e mai palid, haul se tot casca, coborasul e tot mai abrupt, urcusul devine de-a dreptul serios, incep sa ma catar pe o portiune, sa ma prind de pietre si cioturi ca sa scap de zona aia de cacat. Ma tot intreb cum o sa cobor pe acolo la intoarcere. Sunt ingrozita la gandul ca va trebui sa cobor portiunea aia. Degetul mic, strangulat, de la piciorul drept imi da o sageata pana in mEzul sufletului, simt ca lesin.
Ajungem la cabana, mancam sandwish, ciucalata, bem apa, ne pisam (eu nu, ca la buda mirosul de panselute ma alunga cat ai spune CIOC), ne ia cu frig. O parte din grup vor sa mai urce putin, pe drumul spre Omu. Eu zic pas, eu si Ma, ca ne dor picioarele, si mintea, si sufletul si tot. Mai discutam ca fetele, mai mancam ceva, mai bem, mai povestim, ne ia cu frig. Tot mai tare. Ma uit la ceas. E cam patru. Adica cam tarziu. Sun pe ceilalti. Nu au semnal. Le dau mesaj. Ma anunta ca in 16 minute sunt jos. Intram in cabana, eu cu Ma, ca frigul ne cam da de furca, desi am pus cam toate hainele - pulover, hanoras, veste - pe noi. Unu de la o masa, ardelean care se pare ca vine des tare prin Bucegi, povesteste de ursi, de mistreti. Realizez ce entitate complexa e ursu: alearga, arunca cu pietre, se catara in copaci, simte omu de la 4 kilometri, de fapt e arma perfecta de ucis. Si femela de mistret, daca are pui, nu se lasa pana nu-ti face felul. Ma uit la Ma, ea la mine, e cam 5 fara 20, si astia nu au ajuns. 16 minute au trecut de ceva vreme si nici urma de ei. La cat incepem noi sa coboram? Daca ne prinde noaptea? Daca vine ursul complex si mistretul-femela cu pui?
Trimit mesaje disperate, vreau sa pornim o data in jos, sunt agitata, mi-e frig si mi-e si somn. Apar si oamenii nostri, fara sa mai stam pe ganduri o luam la vale. Pe alt drum, nu pe cel marcat cu rosu, ci pe cel marcat cu albastru. E mai simplu.
Coboram mult, prin padure, macar nu mergem pe marginea prapastiei. Dar panta e abrupta, mii de radacini ies amenintatoare din pamant si degetele de la picioare incep sa-mi dea de furca. Coboram, coboram. Ne mai oprim, mai bem apa. Iar o parte dintre noi o ia inainte. Ajungem la un semn: 15 minute de coborat, dupa care o ora de urcat pana la Cabana Diham. Hopa, o ora de urcat? O ora si 15 doar pana la cabana? Dupa care inca vreo ora de coborat pana la Gura Diham? Prin padure? Cam mult, ne pornim, bagam viteza. Cele 15 minute de coborat trec cum trec, degetela ma dor de mor. Incepe urcusul. Panta, neica, nu gluma. 5 minute de urcat trec ca 5 ore. Imi reglez eu, in felul meu, respiratia. Da cum dracu sa o reglez calumea, cand e plin de radacini, inima-mi bate de-mi sare din piept, ma uit si vad numa padure, abia daca se vede cerul. Urcam. Ne oprim. Urcam. Ne oprim. Vedem la un moment dat un capat de padure. Parca prind puteri, dar imi dau seama ca urmeaza inca o panta. Si mai inclinata. Drumul devine ingrozitor. Cred ca mai avem inca jumate de ora. Incep sa injur: muntele, padurea, drumul dracului, ala care a pus insemnele albastre. „Mi-o trebuit mie traseu, sa-mi incerc limitele, mi-as eu ceva pe ele limite”. Bodoganesc intruna. Nu stiu cum ma suporta baietii. Sunt mai mica si sunt domnisoara finuta care injura ca un birjar, nu au de ales decat sa ma suporte. Dupa o ora iesim din padure, ajungem la cabana, ceilalti trei ne asteapta. Ma uit urat la ei. Ma. a crezut si ea ca moare, mi-a spus in soapta. Acolo la popasul nostru este un camping: ma uit urat la copiii care se joaca, la omul care canta fericit la chitara si la muierile care duc tavele de mici la barbatii care fac focul de gratar. Practic ii urasc. Pornim mai departe.

Coboram in continuare. Parca am ace mii si mii care-mi intra-n dejtele de la picioare. Suntem prosti, nu suntem in stare sa fabricam incaltaminte comoda. Iar ne impartim in doua, nu-nteleg de ce (*&()_ calului nu stam cu totii la un loc. E 8 seara. Se cam intuneca, nu avem lanterne. La un moment dat, grupul din urma, adica eu, Ma, Mi si Le Martin ajungem la o rascruce de carari. Vedem semnul: Atentie, nu va abateti de la drum ca sare ursul sa va sfasie! Ma se face palida, eu imi umflu narile si deja vizualizez ursi. Uite unul in dreapta, nu, e o scorbura. Uite unul acolo, a, nu, e un mususoi mare. Le Martin cica are o scula speciala care, daca apesi pe za button, scoate ultrasunete care innebunesc ursul. Da daca e surd....hm,nu ajuta la nimic. Deci nu am incredere mare in za gadget.
La rascrucea de trei carari dispare si semnul. Care e drumul bun? Eu ma panichez teribil. Sun pe C si o cert ca de ce nu e marcat drumul si mai ales de ce a luat-o inainte, cand ea cunoaste bine zona? O luam pe o carare, se pare ca e aia buna, ca e plina de norori si transee, asa cum ar trebui sa fie cararea buna - dupa spusele lui C.
Eu sunt transpirata si panicata. Ma si ea are brobonele pe frunte si bolboroseste continuu ceva. Baietii sunt atat de calmi....dar simt ca in sufletul lor s-au pisat puternic pe ei de teama. E cam intuneric. Coboram cu pasi mari, nu mai vad mare lucru, degetele ma dor de imi vine sa urlu, iar padurea nu se termina. Ne intalnim si cu ceilalti doi. Se aude muzica in departare. Coboram, coboram. Padure, padure. Fir-ar al naibii de padure. Pana vara viitoare sa nu mai vad paduri.
In cele din urma iesim. Gata, ajungem la masini.
Padurea s-a terminat. Cutreierarea noastra prin munti a luat sfarsit.

Noaptea, cand m-am bagat in patul moale, am vazut numai padure de fiecare data cand am inchis ochii. Padure si carari si stanci. Fara ursi.

marți, august 10, 2010

Haiducii de ploaie

Dupa cum se stie, mare agitatie in targ cand au venit baietii de la Rammstein. Forfota, bere, tipete, aminitiri, tricouri negre (2-3 randuri), transpiratie, emotie, tigari fumate tremurat...Eu nu am avut aceste trairi. Pentru ca eu am fugit ca ursul la miere in Zone Arena: venise Massive Attack. Nu, nu, NU e doar o trupa, nu e doar trip-trop (eu nu stiu nici pana acuma ce dracu e aia, dar nici nu-mi pasa, in indolenta mea sunt de nemiscat), e MUZICA mea: pe care invatam in facultate, pe care ma uitam departe pe geam, pe care o ascultam cand mai scriam vreun articol, cand eram la dush, cand faceam curat sau inainte sa ma bag la somn. Doua cuvinte: MUZICA MEA. Asa ca am tresaltat cand am auzit ca vin baietanii, mai tare decat am suspinat acu`2 ani cand am aflat cu regret si lacrimi in coltul ochilor ca ceea ce ar fi trebuit sa fie concertul preferat pica fix in timpul excursiei mele si a gastii intregi la Praga.
A fost orgasmic. Am ascultat live cea mai mare parte dintre piesele mele preferate. Am tipat pana la raguseala, am scuturat din maini, am avut zambetul tamp pe toata durata evenimentului si am troncanit din picioare la bis pana am facut febra musculara.
Am plecat totalmente satisfacuta. Eu cu Flufur. Dupa care am pornit pe jos spre Herastrau. Plimbarea de seara. Pe drum vedeam pe fanii Rammstein cum vin. Puhoi. Asta insemna ca la un moment dat se intersectasera doua gasti: cea mare de la Rammstein si cea mai mica (dar si ea suficienta) de la Massive Attack. Rezultatul: multi oameni. Adica? Crize de taxiuri goale.
Sfinte Sisoe. Am inceput sa sun la firme de taxiuri. Telefonul meu imi dadea deja semne ca e pe cale sa moara. De tot. Dar eu sun. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. Toate muierile de la celalalt capat de fir aveau un singur text: „Nu am masina”. Bine, ce sa facem, ne punem la o masa la Baraka. Nu vreau sa beau nimic. Nu-mi trebuie. Nu vreau sa socializez. Mai schimb o vorba doua cu Flufur. Apoi ies din perimetrul unde muzica bubuia puternic pentru a relua sesiunea de telefoane catre muierile de la firmele de taxi. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. „Nu am masina”, spunea vocea obosita. Sa va scarpin in cerul gurii! Ma enervez. Sun mai agresiv. Ridic tonul. Telefonul imi da semnale nervoase ca se descraca. Nimic. La Flufur acelasi rezultat. La Luciana acelasi rezultat. Ma duc inapoi la masa de la Baraka. Incepe sa picure. Deasupra mesei noastre nu era nimic de protectie. Ma ploua. Ma uda. Injur. Ma supar. Ne mutam la bar.
Continui sa sun. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. „Nu am masina”! Nu ai pe dracu! Ploua de-a binelea. Nu am umbrela. Mi-e somn si mi-e frig. Toata excitatia si bucuria si implinirea de care am avut parte in timpul concertului s-au risipit.
Nu mai merge asa. Ies cu Flufur din parc, la intrarea in Herastrau. Suntem pe faza, vrem sa prindem taxiuri. Nu vrem sa scapam nicio masina galbena. Trebuie sa punem mana pe una. Opreste un Eurostil. A, da! Ce bine! „Unde vreti sa ajungeti?” „Pai acolo...”. ”80 de lei”. Cat? Cat? Iei de 4 ori mai mult? Ma aprind, mi se ridica bretonul, mi se aburesc ochelarii, ranjesc urat. „Te reclam!” Uratul pleaca. Aha, are indicativul 822. Si ce daca mi se descarca telefonul?
Inca nu sun. Mai asteptam. Mai trec masini galbene nepasatoare pe langa noi. Unele opresc dar sunt la comanda. Altele sunt conduse de gainari care cer de trei ori mai multi bani. Mie mi-e frig. Ploua marunt. Ii urasc pe cei care se urca in masina. Nu inteleg cum au reusit.
Mai opreste un Eurostil. Da! Ma reped spre el. 70 de lei vrea. Pentru o cursa de 18. Iar ma zbarlesc. „Pe tine chiar te reclam!”. Ma suparasem. Uite ca sun la Eurostil. Imi inchide cineva. Nu-i nimic. Sun iar. Imi raspunde o duduie. Ii reclam pe cei doi: 822 si 866. Asa, ca sa ma simt bine. Duduia imi promite ca cei doi soferi vor fi struniti bine a doua zi de dimineata. Sper! Incep sa am fantezii. Cum sunt certati cei doi (taxiurile continua sa zboare pe langa noi, fara sa ne bage soferii lor in seama) cum stau cu capetele aplecate, cum o entitate cu puteri depline zbiara la ei si le face din degetul aratator, cum ii ameninta ca le ia masina si ca le taie putza..... Apoi trec la alta fantezie (inca doua taxiuri opresc, suprapret, ranjet tampit, noi ii facem haiducii drecu): stau intr-un taxi cu sofer dragut, in spate, in partea dreapta, ascult la radio o melodie de la Alicia Keys, e cald si bine, iar masina merge ca vantul si ca gandul spre ACASA.
Apare cuplul care a stat cu noi la masa in Baraka. Dupa ei va veni cineva cu masina. Nu mai eu locuri si oricum merg in alta directie. Ii urasc. Fac din mana in continuare, unele taxiuri nu opresc, care opresc cer preturi diabolice. Partea masculina a cuplului oreste un taxi. Se duce spre sofer: „Auzi, auzi! Nu ai....un foc?”. Eu cu Flufur radem. Zgomotos. Taximetristul merge mai deprate injurand. Ne-a razbunat baiatul ala pentru tot ce-am indurat.
La un moment dat, din zare apare inca o masina galbena. Un sentiment straniu ma incearca. Ridic mana cu optimism si speranta. Opreste. Un baiat curatel, slabut, da geamul jos. Liber? Da, spune molcom baiatul curatel, slabut. Se transforma in inger. Vad ca are o aura nepamanteasca. Parca ceva nebanuit lumineaza masina si fata soferului, iar de nicaieri o melodie clara se aude: Aaaaleluia!
Ma urc in masina. In juma de ora am fost acasa.
Dupa doua ore de cautari.
Mama voastra de haiduci pe cai galbeni!

marți, august 03, 2010

dimineti mai bune

De astazi imi voi incepe ziua cu site-urile vesele: http://edition.cnn.com/2010/TECH/web/08/02/8.sites.brighten.day/index.html?iref=NS1#fbid=YNj2Cw3cglm.

Ca sa imi mearga bine toata ziua, asa!

luni, iulie 12, 2010

Ziua durerilor

Dis-de-dimineata. Telefonul meu rosu incepe sa urle. Poate v-ati astepta ca fata mea suava sa fie mangaiata gingas de raza dulce a soarelul blajin (desi e iulie). Nu. In camera mea e aproape intuneric. Jaluzelele trase pana la capat, draperiile si ele nu lasa nici un pic de lumina ratacita sa se strecoare. Nu vreau sa-mi disturbe nimic somnul de dimineata, nu tu lumina, nu tu pasari nu tu nimic. Ma enervez teribil cand diverse sunete sau mirosuri imi sugruma somnul. Nu ca ma enervez, aproape turbez.
Dar iata ca ceasul suna. E 7 jumate. Ar trebui sa ma trezesc fix acum dar dupa prostu-mi obicei, imi pun inca o data alarma sa sune la 8 fara un sfert. Apoi la 8 fix. La al doilea tiuit, imi iau telefonul de langa pat, ma gandesc cat de trist e ca eu CHIAR trebuie sa ma ridic din pat, privesc tinta la un punct de pe perete facand calcule. Mai stau 10 minute si da, o sa intarzii la servici doar daca nu mai mananc micul dejun. Da mi-e foame.....Vreau sa ma pun inapoi in pat dar POAC! cu capalaul de tablia lui. O nu, durere, un ”mi-as toate cele rasuna prin casa. Bine ca sunt doar eu, pot sa ma desfasor verbal in voie. Ma duc sa-mi pun gheata pe cucuiul care a aparut mandru, falnic si voios si care creste, creste. Cresti, Pastele ma-ti!

Ma imbrac. Sunt multumita de mine. De culori, de machiaj, de breton, de dinti si de inelul meu preferat primit in dar de la Fliufur. Imi iau noii sosoni galbeni in picioare. Sunt tare mandra de ei, EU i-am cumparat. La reduceri. Si din PELE, pe exterior. Si pe interior. Teribil. Mi-i pun in picioare. Da parca ma strang un pic. Pasesc. Parca ma si bat. Un pic. La calcaie. E de inteles, m-au batut ieri balerinii aia albastri-verzui (sau verzui-albastri) si acum na, efectele inca se resimt. Logic este sa imi iau alte incaltari. Comode. Muncite. Moi. Care nu presupun riscuri. Eu stiu ca asa e logic dar NU. Sosonii galbeni, din PELE, pe interior, pe exterior, trebuie purtati. Adica sunt comozi, stiu eu, asa am simtit cand i-am probat. Trebuie sa-mi dovedesc asta. Mie, si lumii intregi!

Si paseste Georgetă, cu spatele perfect drept, privirea inainte, mers tantos. In sinea mea: ÎHÎÎÎÎ, șoșonii, ma termina.... Iau plasturi. URGO. Mda, bine, si ce daca? Mi-au futut nervii noile mele incaltari. Nu mi-a convenit nimic azi: stai prea aproape de mine, stai prea departe, vorbesti prea tare, de ce nu te aud, nu-mi mai sufla in ceafa, nu mai vorbi cu mine, aha, nu vorbesti cu mine, ti-am facut ceva? Noroc de S ca m-a dus acasa cu masina, caci acum nu mai eram printre voi, ci in iadul sosonilor din PELE, pe interior si pe exterior.

Ajung acasa, cu picioarele terfelite. Ma arunc in pat putin. Ma simt molesita rau. I. nu ma lasa, ma suna ca hai in parc cu rolele. Da,da,da,da! Haidi! Eu nu sunt o talentata la mersul pe patine cu rotile (pe niciun fel de patina, ca sa fiu mai exacta). Dar ma straduiesc. Ei bine, I. face piruiete si cu spatele. Experienta, domne. Trebuie sa-mi arate ea un loc special amenajat pentru rolleri. Nu musai experimentati, ci si mai novice, asa ca biata de mine, dupa spusele ei. Pana la locul cu pricina, mergi pe asfalt prost. Cazi o tzara. Urca o panta mica, impiedica-te, evita si o noua cazatura, si un cuvant buruienos caci nepoata de 8 ani a lui I. nu trebuie sa auda...Ajungem la locul special amenajat. Fix atunci incepe sa picure. In zare se vad fulgere amenintatoare care mie mi se pare ca prevestesc boala si jale si ascund suflete prinse-n tenebre. Imi iau privirea de la fulgere si o duc pe spatiul special amenjat. E, acolo sunt bikeri si rolleri care fac scheme, unde sa ma duc eu, intru, cad, rup mana si plec. Asta e maxim ce pot face. I. se sperie si repeta obsesiv ca vine ploaia, uda asfaltul si devine periculos. Mai ceva ca in Speed. O luam inapoi spre iesirea parcului. Ma iau dupa I., care merge in fata mea. Eu nu mai sunt foarte atenta, merg din inertie. O vad doar pe I. in fata mea de mana cu nepoata-sa. Ajungem pe o alee. In panta. Eu patinez. O vad pe I. cum zboara in fata mea. Hopa, stai ca zbor si eu. Da zbor cam tare. Cum opresc? Oameni in fata! Si o bicicleta! A, si patru dihanii de caini! Tip: Nu ma pooot opriii!, incerc eu sa fac o schema care nu are cum sa iasa si poac! ma las pe spate si pic rau pe fund. Ei, nu mi s-au rupt pantalonii! Ca sa vezi. Da ma ustura curu rau. Pana sa ma ridic, unul dintre viteii de caini se indreapta fioros spre mine. Ma pierd. Am impesia ca o sa starneasca si celelate dihanii si ca o sa fiu sfasiata de 4 matahale baloase. Ia-l de aici, ia-l de aici! le strig panicato-poruncitor stapanilor. Nu-ti face nimic! Da, stiti voi? Ca nu stiti, asa in haita, cine stie ce fac? Ma ridic cu greu, ma sterg pe fund si imi iau adidasii in piciaore. M-am suparat. Trece si ploaia, curu mi-e julit, plange si nepoate lui I., eu vreau sa mai fac miscare ca sa elimin toata energia negativa....

Am ajuns intr-un final in casa. Dupa ce ma joc un pic (un Mario - asa, de dragu vremurilor cand eram eu tanara) ma duc sa-mi examinez buca stanga. Ma sperii, ditamai julitura. Am zambit, am picat ca atunci cand eram eu mica. Dau cu creme de galbenele si voila! tot cu buca julita sunt dar o sa treaca....

Azi e 13. Si marti. Doamne ajuta!

joi, iulie 08, 2010

parfum de muiere doi

Iata-ma ajunsa din Nisa in Grasse, desi eram pe punctu sa ratez mica excursie deoarece cuplul cu care trebuia sa plecam erau grabiti iar eu cu I. prea cacaite. Dupa plaja am o lene mai teribila ca un copil de 12 ani. In Grasse am mers de curiozitate, vroiam sa mai pun un nume de localitate pe listuta de orase vizitate. Duduia cu nume de hipermarket - cocoselul in cadrul cuplului pe care eu cu I. l-am insotit - vroia sa ajunga musai in acea zona ca sa cumpere parfumuri. O, da, pasiunea mea ascunsa, parfumurile. Dar fiind curioasa din fire, si vrand sa savarsesc procesul de cumparare a unui parfum de una singura, am zis ca...haide mai, ce naiba?
Parcam masina in parcare subterana, dupa ce ne invartim pe niste stradute stramte, curate, cochete si dupa ce ne luam dupa indicatiile nu prea bune a unei marocance. Primele doua ore de parcare sunt gratis, ceva incredibil avand in vedere ca pe unde am fost am platit cascaval gros pentru „abandonarea„ celor doi Panda galbeni.
Pornim pe una dintre stradute. Nu mergem 50 de metri si hop! butic de parfumuri. Intram. Cerem. Eu vreau ceva proaspat, cu aroma usoara de liliac. Doamna draguta si mignona toarna repede picaturi de parfum pe o panglica scurta roz. Narile imi sunt satisfacute. I. ma intriga cand ii explica „consultantei” in vanzari, intr-o engleza dubioasa, ca vrea potiunea potiunilor: sa aiba si lemn, si scortisoara, si piper, si simtul umorului, sa o bata si pe umar cand e trista, sa o asculte, sa o seduca etc. Consultanta ia alta sticluta (nu face pe loc nicio combinatie chimica strasnica din care sa rezulte lichidul fermecat si minunat mirositor)si toarna pe panglica. I. nu e pe deplin satisfacuta. In genere, pretul era de 40 de euro pentru 50 de ml.
Pornim mai departe. Pe jos eu observ multi cacacei de catel. Ma gandesc la contrastele olfactive. Ajungem la alt butic. Si cu bijuuri fantezie si cu parfumuri. Amestecarea asta de mere cu pere nu-mi...miroase a bine. Incep sa miros ce era in sticlutele insirate pe rafturi : niste arome puternice, agresive, care parca ma palmuiau direct peste fata cand scoteam dopul. Sfinte Sisoe!
Cuplul de olteni ramane acolo. Eu o iau sa gasesc altceva mai bun. Pe aceeasi strada inainte, pe partea stanga, un magazin cu intrare promitatoare si cu o firma mare: Lynne et Guy BOUCHARA. E cam gol, e cam mare si are mii de sticlute. Ma simt intimidata. O vanzatoare batraioara, blonda, cu mutra nu tocmai pretenoasa, apare ca din senin in fata mea. Schimb cateva vorbe si in engleza, incerc sa o dau putin si in franceza - ma incapatanez sa sperii frantuzii cu impleticirile mele de limba.
Ii zic cucoanei: ceva cu liliac. Imi da ceva pe la nas....nu-mi place. Altceva vreau, fresh, pentru o domnisoara...cum sa va spun eu dumneavoastra, rebela si splendida (clipesc des din gene). Imi da pe la nas ceva cu aroma de trandafir, dar nu e o mireasma prea greoaie. Parca imi place. Pe urma inca ceva. Imi place si asta. Uit ce arome are, erau atatea ca ma apuca nervii. Ies din magazin. Ma duc la buticul unde a ramas cuplul. Ei bat la cap pe o „consultanta” tunsa BOB, bruneta, draguta. Le convine pretul de 13,5 pe suta de ml.
Eu o tai inapoi la „consultanta” mea blonda. Am lasat-o cu I. Nu inteleg cum comunica ele, in limbi diferite. A gasit ceva frumos I - wood fragrance. Ea e incantata peste. Eu nu neaparat. Mai miros cele doua parfumuri. Parca as lua, as da 25 pe 50 de ml. Pai cum, sunt la frantuzi, tara parfumeriilor?! Si vad pe masuta si pipete, si un intrument care pare a fi folosit intens de vreun parfumier peste care vremea si supararile nu trec, orpite de plasa de arome, bine tesuta si neinchipuit de rezistenta. Vine cuplul. Au luat nu stiu cate sticlute de alea de 13,5, si pt mama, si pt tata si pt bunica si pt purcica. Ma ispitesc sa merg la buticul lor cu consultanta tunsa BOB, ca e mai ieftin si ca sunt parfumuri bune, rezistente, deosebite. Ma duc acolo. Dau cu parfum pe zeci de fasii din alea de carton. Incep sa miros. Si miros. Si miros. Si miros. Iar miros. Miroase si I. Ei nu-i place ce-mi place mie. De fapt nu stiu ce-mi place. Ce vreau? Hm, asta parca e ok. A, ba nu, asta e mai interesant. Stai stai, parca amndoua merg. Dar si al treilea....stai domne, ca de fapt toate sunt prea tari. Ma duc afara. Imi miros pelea, ca doamna BOB asa a spus, sa ne mirosim o portiune curata a pielii ca pe urma nasul oropsit si chinuit isi revine voinic. Intru in magazin, mai tzashpoiesc un fas pe banda de carton, iar o tai afara. Iau de la capat mirositul mostrelor. Asta da, asta da, asta nu. Vine I. Asta nu, asta nu, asta da. La dracu, iar ma duc in magazin, iar pulverizez, iar ies, iar miros palcul de mostre din mana.
Mi-a ramas gandul la parfumul ala din trandafir de la magazinul de mai incolo, de pe partea stanga. Ma duc la acel butic. Parca instrumentu de creat parfum imi da mai multe incredere. Iau mostre si pulverizez si acolo...si din sticluta asta, si din asta si din asta. Alt palc. Ma duc afara, iar bag sub nas cartoanele alea, asa, unul cate unul. Clipesc des, flutur mana cu mostrele, imi dau bretonu pe spate - nu stiu de ce - ma incrunt. Ce-mi place mie nu-i place lui I. Ma apuca dracii. Intru in magazin, ies, ma duc la buticul cuplului, revin la magazinul meu, hopa, il vad si pe parfumier, e ciudat, ii dau o mostra, nu recunoaste ce e.
Fir-ar, ma enervez si cumpar parfumul cu trandafiri. NA!

Dupa, pana a doua zi dimineata, mi-a crapat capul de durere. Prea multe parfumuri care au dus la o mini-indigestie. Doua zile nu am indraznit sa mai miros vreun parfum. Si evident, nici sa ma inmiresmez.

Nu-mi mai iau parfum prea curand, zîsei!

parfum de muiere unu

Urasc sa cumpar parfumuri. De asta eu nu imi cumpar singura mai niciodata potiunea magica care da stropul de farmec si mister unei dudui. Mi le cumpara altii si simt ca e ca la un joc de noroc: e sau nu mireasma „castigatoare”, ia sa vad, haide sapte, haide! Ah, ce-mi mai place strasnica mana a hazardului!
Asta se intampla in primul rand pentru ca nu am rabdare sa pulverizez picaturi parfumate pe banda subtire de carton sau ce dracu o fi ala...In al doilea rand cand sunt in fata unui raft cu zeci de parfumuri vreau sa le miros pe toate, sa le simt, sa le inteleg, sa calculez in mintea mea ecuatii care sa-mi dea rezultatul ce se muleaza perfect firii mele ciufute si alambicate. In al treilea rand, nu ma multumeste niciodata o mireasma pt ca stiu ca sigur, pe undeva pe acolo, e o alta care e mai buna, mai suava, mai, mai, mai....In al patrulea rand mi-amintesc mereu de incercarea mea de a-mi cumpara un parfum din duty free-ul de la tunisieni. Eu cu mama, o domnisoara si doamna ei (sau invers) cascand gurile si belind ochii la sticlute verzi, galbene, rosii, inate, scunde, in forma de trup de femeie nurlie si perversa sau in forma de ...para cu frunza. Deja ma durea mintea. Si ma ustura nasul. Parfum la incheietura dreapta, la cea stanga, pe palma, pe degetu mare, pe cot, sub cot....Iaca ca ajungem si la reftul frumos amenajat cu Chance. Citisem eu prin revistele de cucoane (care de altfel ma enerveaza teribil pentru ca pentru a fi femeia Elle sau Tabu sau dracu mai stie, trebuie sa ai geanta LV si papuci „Ciuchi Ciu” si rimel Dior si lungitor de gene si crema de maini YSL - ori stim si noi, nu e asa!) ca Chance era ultimu trend la potiuni mirific mirositoare. Bine domne, cum sa nu ne bagam noi nasul in asa ceva? Ma indrept cu pas saltaret spre „Sansa” zilei mele - de la DIOR - apuc sticla cu nerabdare, ii scot cu degete nervoase capacul si var sticluta sub narile pofticioase. Fir-ar al dracu....E ceva avantgardist! Miroase a OTET!
Apare si mama cu pas si mai saltaret curioasa rau de tot si nerabdatoare. O privesc cu ochi mirati. Intelege din privirile mele ca ceva putred e la mijloc. Ia sticluta. O vara sub nari. Verdictul: miros de otet. Concluzia noastra: ce parfum al dracu de nereusit!

Mai dam vreo doua ture prin magazin, intram in vorba cu vanzatoarea - eu in engleza, doamna mea in franceza. „Mostrele” nu erau mostre. Ci sticlute asezate doar asa, de design, sticlute umplute cu otet! Bine ca n-au pus pipi!

noua mea mica obsesie

vineri, iunie 18, 2010

Pe scaun....

Si iata ca primim noi, duduile, doua belete la Elton John. Sir Elton John. La VIP. Ajungem la 8 fara ceva, la 8 ar fi trebuit, oficial, sa inceapa. In fata scenei, cat vedeai cu ochii, numai scaune. Categoria A1, A2, ... , An, B1, B2,..... Eu ma uit ciudat. Nu inteleg: de ce se sta jos? Bine, neuronii mei intra in functiune si imi dau un raspuns la intrebarea: de ce nu se vinde si bere? Dar totusi, nu-si fac datoria si nu-mi transmit de ce cam toata lumea sta jos?
Elton John, pardon, Sir Elton John nu intarzie mult. Apare asa, mititel, in camasa albastra si frac negru cu un Elton mic pe spate, in gura deschisa a unui crocodil din multe multe paiete verzi. Sir-ul e blond, ciufulit si parca are fata de ucenic al lui Mos Craciun. Cu frac.
Toata lumea sta jos. Aplauze timide. Eu ma tot holbez, evident cu A, la cele doua dudui brunete aparute de nicaieri care s-au asezat cu aer imperial pe scaunele albe din plastic. Ele stau cu vreo doua randuri in fata noastra. Fir-ar! Una mesteca guma, si procesul de mestecare al gumei este realizat cu atata scarba incat am permanenta impresia ca va vomita. A doua e frumoasa, bronzata, parul lung ii sta perfect aranjat pe spate si are un ceas strasnic la mana - evident nu recunosc marca dar este de la Rolex in sus. E machiata discret la ochi, doar buzele ii sunt rosii, un rosu care nu e prea strident. Are aere cacalau (sau besini de strut cum zice un mare intelept, si anume tata) si nu schiteaza niciun gest. Mai schimba doua trei vorbe cu colega care mesteca/vomita guma. Colega zambeste la un moment dat. Imi atrage atentia zambetul, e placut, si contrasteaza puternic cu muianul fetei cand mesteca/vomita guma. Evident, fata cu ceas de la Rolex in sus (ma gandesc c-o fi Patek) nu aplauda cand intra Sir-ul, e ocupata sa scarpine BlackBerry-ul.
Elton cel ciufulit incepe sa cante. Da, are o voce mirifica care acopera toata Piata Constitutiei ciocninde-se probabil de masiva Casa a Poporului. E zi. Ma gandesc ca mai bine incepea sa cante pe inserat, era mai puternic efectul. Asa luminile din spate nu se vad bine.....e, detalii in care ma pierdem aiurea.
Tresar cu adevarat cand Sir-ul ajunge la Sacrifice. Ma uit pe cer, se inserase deja, cer senin cu stele multe. Pe melodia asta dansam candva, pe la vreo trei ani, la Olimp, la un fel de Disco Disco unde mergeau ai mei, inca tineri si indragostiti. Sacrifice si Another Day in Paradise arau piesele de rezistenta de la Olimp, iar eu cand le aud imi amintesc de mine mica, botz de mamaliga, cu frica de apa si de lift si cu un rau ingrozitor de masina.
Dar Sacrifice suna mirobolant. Live, pe vreme frumoasa. Eu, linistita, fara vreo grija reala. Un moment rar, cand am zambit sincer, multumita, fiindu-mi mila de fata cu Patek (cel putin) care inca freca telefonul neaplautand la sfaritul piesei.
Sir-ul a cantat apoi toate baladele lui pe care si eu le cunosteam. Pana cand a schimbat ritmul, trecand la piesele alerte. Cativa coiosi au facut ceea ce mi-as fi dorit sa fac de la inceput: s-au ridicat de pe scaune si s-au dus in fata scenei. Cativa neni de la Paza s-au panicat si au impus si ei o limita de apropiere.
Era cald, eu in fusta larga, vaporoasa cica, dar picuri de sudoare imi curgeau pe spate, pe picioare etc. M-am apropiat de scena si mi-am dat seama ca scena are ventilata. Elton si banda lui nu transpirau atat de mult pe cat credeam eu. Cand Sir-ul a dat drumul la I”m still standing, am intrat in transa. Desigur, am inceput sa ma zbantuiesc si, deci, sa transpir cu 30% mai mult. Nu aveam cum sa nu zambesc, melodia asta era una dintre cele din show-ul lui Benny Hill. O, si cat mai iubeam emisiunea aia pe vremea cand prindeam doar TVR1 si cateva canale prin satelite (prea putine de altfel). Stateam sambata pana la unu noaptea, cu ochii picandu-mi in gura, numai sa prind poantele si mutra lui Hill. Si evident, ca sa acult pesa lui Elton.
Am facut si poze. Cu telefonul ca de, eu mai niciodata nu iau aparatul foto cu mine. Ma enerveaza sa fac sau sa ma ”trag” in poze.
Cert este ca am avut momentul meu de fericire....veritabila, nealterata.
Jos palaria, Sir! Sau ochelarii :)

miercuri, martie 31, 2010

...Rujul....

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma-s, ceva mai mare, pe la 13. Chiulesc de la o ora, eu cu Dana, Dana cu mine. Facem de toate impreuna, prostii, compuneri la romana, si uneori chiar pipi. Avem incredibil de multe de vorbit. Exagerat de multe. Un sac de cuvinte fara fund in care bagam mana pana la cot si scoatem si scoatem si numai nu se mai termina dracu odata.

Chiulim de la ceva ora neinsemnata unde nu vrem sa stam. Mergem intr-o promenada. Desi nu este chiar cald afara, ci mohorat si frig. Intram in magazinul de pe aleea esentiala unde se plimba pustanii pentru a fi vazuti si a vedea....Cascam ochii, aruncam ocheade la unul si la altul, mai povestim si, trecand pe langa un magazin de targ micutz, ne hotaram sa intram sa vedem ce-o mai fi..... Ceva tzoale urate aduse dinj Dragonul Rosu si vandute la pret dublu, chiloti, sutiene, margele, genti, papuci. Si rujuri. Rujuri roz inchis, roz deschis, rosu aprins, rosu stins, mov etc. Ne uitam pe raftul ala si parca ne ispiteste mai rau ca un pustan de vasrta noastra frumos si fara cosuri. Ne uitam una la alta. Nu trebuie sa ne spunem nimic. Ne intelegem din priviri. Luam fiecare cate un ruj. Aceaasi nuanta. Un roz turbat, sidefat, care da o nuanta morbida buzelor. Si care in plus le si face mai subtiri.

Luam noi rujurile, ne dam cu ele inainte de a le plati. In strat relativ grosutz, ca sa se vada ca de, noi doua, eu si Dana, Dana si cu mine, ne-am cumparat PRIMUL nostru ruj. O emotie noua, incomparabila cu agitatia pe care o simteam cand mai furam din rujul sau oja mamii. Exaltare totala, doua minunate cu buze de moarte.

tabu

...Sutienu.....

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma pe la 12 ani, cu tzatze-nflorite, buze carnoase si picior marimea 37 spre 38.

Asta ce insemna? 12 ani, adicatelea prin clasa a sasea cam asa.

Zi de primavara. Dis de dimineata. Prin fereastra intra o blajina raza de soare, o pasarea imi canta de sub streasina si Titi mai scapa cate un ham cand vede cate o catea trecand vrednica prin fata portii. Ca si acum, la 20+++, si atunci imi lua mult sa ma dichisesc dimineata. Trebuia sa ma trezesc cam pe la 6 jumate asa ca sa ajung la 8 la scoala (in conditiile unui drum de 18 minute jumate pe jos). Cum nu sunt omul planurilor, ma decideam dimineata ce tzoale arunc pe mine. O fustita acolo, pantofii din lac si tricoul ala tricotat, cu gaurele. Iau ciorapii, trag fusta, pun tricoul. Ma uit in oglinda. Fusta sade bine, se asorteaza cu pantofii din lac (fara toc) dar iata ca ceva nu este in regula la bluzita roz cu gaurele. Ceva priveste obraznic, aproape siret de dupa ea. Hopa, iata-i pe ei, pseudo-sanii, muguri care stau sa infloreasca din moment in moment. Nu se cadea sa merg asa la scoala, ma simteam obscena, expusa, ma simteam rusinata pana in varful urechilor.

Dimineata insorita de primavara. Merg la scoala. Drum pe jos de 18 minute jumate. Fusta sta bine, pantofii de lac sunt comozi. Prin bluzita roz cu gauri se vede cremul discret al unui sutien fara burete, care aduna in cupa nu doar o pereche de tzatze tinere, ci frustrari, teama si dezamagire. M-am jucat atata de-a Femeia si cand jocul s-a facut realitate am simtit neputinta, dezamagire si rusine. Nu vroiam sa cresc.

luni, martie 29, 2010

Plastic Beach

Cam asa se numeste noul album Gorillaz. Si dupa cum se numeste, cam asa si suna: SHUI. Cred ca asta voi asculta saptamana asta intens.

duminică, martie 21, 2010

rasu' plansu'

Primavara asta a fost atipica oarecum, nu am purtat martisor, nu am cumparat nicio floare si nu mi-am ales Baba. Nu am vrut, mai ales cand am vazut ca martisorul pe care mi-l cumparasem pe 28 fusese asa de bine lipit incat i-a picat ciucurelul alb. Am scrasnit un baga-mi-as pula am aruncat martisorul la gunoi cu ciuda si m-am invelit cu nepasare sau cum imi place mie sa ii mai spun - miserupism.

Nu am mai citit, nu am mai scris, nu m-am tinut de franceza ,mi-a revenit starea de nervozitate si nu inteleg de ce soarele nu ma inveseleste. Probabil e astenia de primavara, astept sa treaca, sa-si faca meandrele dupa care stiu ca o sa ma umplu de energie pana la refuz si o sa rad toata ziua si o sa fiu un titrez stralucitor.

Pana una alta, am reusit sa ajung la cinema. La porcaria aia de Cityplex unde vroiam sa vad Alice in Tara Minunilor - 3D speram eu - dar am aflat in fata casei de luat bilete ca de fapt era un simplu desen animat fara nicio experienta tridimensionala. Injura iar, scarpina-te in cap cu ciuda, conformeaza-te si intra in sala.

Nu mi-a atins niciun punct sensibil filmul, nici macar Depp cu moaca lui colorata si shuie. Poate mi-ar fi placut daca finalul ar fi fost altul, dar sfarsitul ala anost si fara pic de sare si piper m-a iritat in asa hal ca m-am ridicat imediat de pe scaun si m-am indreptat spre iesire ca un robotel teleghidat. Un robotel care mai fusese calcat pe nervi si de doua mamici care sopteau (de fapt rosteau cu un timbru vocal aproape ridicat) textul plozilor incapabili inca sa citeasca.

Si iata-ma coborand scarile, chitita sa ajung o data la usa care ducea afara, intocmai ca un extraterestru pierdut in dimensiuni straine si care iata ca a gasit poarta spre lumea lui de care a fost rupt vreo doua ore. Oana langa mine, in timp ce coboram, ma intreaba mirata: de ce nu se ridica nimeni? Ma uit in stanga mea, lumea inca sta lipita de scaune, cu mainile pe maner, cu ochii la ecranu mare. Devin contrariata, devin incruntata, sunt de-a dreptul uimita caci gura mi se deschide asa, ca unui om tamp. Imi indrept privirea spre ecranul mare si vad doar un generic, o lista de nume care nu imi spun nimic si pe care nu as vrea nici in ruptul capului sa le descifrez. Cu gura deschisa, clipind des, incercand sa inteleg ce mai zice Oana, cobor in continuare scarile si vreau sa mai vad o data oamenii lipiti de scaune pe care la dracu! nu-i inteleg! De ce nu se ridica de acolo? S-A TERMINAT POVESTEA!

Cu gura deschisa, clipind des, inctruntata si cu un "Nu-nteleeeeeeg" proeminent in capatana mea, pasesc prost. Calc gresit pe scara, nu pun piciorul cum ar trebui pe treapta urmatoare. Si iata-ma, asa incruntata, clipind des, nelamurita, cu gura deschisa, picand ca un sac de barabule in genunchi, sprijinindu-ma in fata pe maini Am cazut intr-o pozitie pe care unii poate ar gasi-o indecenta. Am si fusta.

Ce sa fac? Sunt putini in sala, dar m-au vazut toti. Nu aud vreun raset. Imi vine sa plang. As putea plange puternic daca as face un efort minim. In schimb, izbucnesc in ras. Mai stau vreo 10 secunde pe jos, in pozitia indecenta, si rad. Vizializez totul si rasul se inteteste.

Am ras pana am ajuns acasa. Un ras sanatos, sincer, din sufletul sufletului. Desi tocul de la botinele abia luate s-a dizlocat. Desi ma doare genunchiul.

Am ras tot drumul pana acasa.

Pe 8 Virgil a implinit un an. Abia azi mi-am amintit.

miercuri, februarie 17, 2010

Obsesia mea...

Spaima Spaimelor

Frica poate deveni o boala? Un prieten? Un dusman? Habar nu am. Dar este cu mine in ultimul timp. Parca e un personaj. Mi-o si imaginez. Se tine de mine, parca merge in spatele meu tinand o mana pe umarul drept. Umarul Meu drept. O vad, are vreo 30 si ceva de ani, e trasa la fata tare, osoasa, are sprancenele ridicate si cute adanci pe frunte. E imbracata alandala, ca o nebuna care isi arunca puloverul albastru lalai pe ea, isi prinde un tricou portocaliu in jur si isi trage niste pantaloni verzi cu roz pe picioarele prea subtiri. Si e incaltata cu adidasi albi cu verde.
Nu stiu de cand a pornit frica. Ea. De nascut s-a nascut demult, da nu o vedeam, nu-i dadeam atentie, nu-mi pasa de moaca ei, nu-i vedeam combinatia groteasca de culori si materiale. Acum o vad, o simt, imi sufla in ceafa. Este cu mine.

Merg pe strada. Pe Dacia, spre Romana. Dinspre intersectia cu Victoriei. Pasesc pe partea stanga. Pe sub cladirile inalte. Ma uit in sus si parca vad turturi. Mari. Ascutiti. Ca niste colti gata sa cada si sa sfasie/crape. Merg pe trotuar pe o cararuie facuta in zapada. Pe marginea trotuarului sunt munti de zapada care se vor topi greu. E zapada murdara in schimb, patata de noroi, de pipi si cacat de caine, care ascunde mizerii, resturi ale omului care lasa prea multe dare in urma lui cand se taraste ca sarpele prin viata asta. Ma uit in sus. Turturi. Nu stiu daca exista acolo fizic sau doar ii imaginez ca fiind prezenti si amenintatori. Teama cu hainele ei de momaine isi pune mana pe umarul meu. Nu mai pot trece pe acolo. Nu mai vreau, trebuie sa traversez. Dar nu pot, pentru ca nu e nicio cararuie prin munti. Si nu pot sa trec de ei, sunt prea inalti ca sa ma cracanez atata. Daca pun piciorul acolo ma afund in zapada murdara si cine stie ce creaturi malefice acoperite de nametii deveniti negri o sa ma prinda de picior si o sa ma traga in tenebre. Respir. Merg mai repede inainte, cu capul in pamant. Imi pun gluga, ma gandesc ca amortizeaza impactul tutzurelui cu teasta. Frica incepe sa ma stranga de umar. Merg mai repede. Dar iata, vad o cararuie prin zapada, in sfarsit, uite cararuia. Trec muntele, trec strada si ajung pe partea cealalta. Nici o cladire ornata cu turturi. Imaginari sau reali, cine dracu mai stie?

Sunt in taxi. In spate, in partea dreapta. Mereu ma urc pe partea aia in taxi. Nu-mi place sa stau langa taximetrist ca sa nu creada ca am vreo intentie de a ma da la el sau de a ma lua drept curva. Barbatii sunt prosti, iar taximetristii sunt barbati. Asa ca ma postez in spate, in partea opusa locului soferului. Asa, il pot analiza mai bine pe taximetrist, der trebuie sa dau mereu capul intr-o parte sa vad taximetrul. Si cati bani imi cere. Uneori nu ma uit deloc, nu-mi pasa de bani. Uneori ma uit cand sunt in criza financiara sau cand am sa spunem o bancnota de 100 de lei, una de 10 lei si una de 5 lei. Nu trebuie sa depaseasca cei 15 lei, pentru ca daca depaseste tre sa dau suta de lei. De la care normal! taximetristul nu va avea cum sa-mi dea rest. Ceea ce presupune si mai normal! sa ma duc din non-stop in non-stop ca sa ma milogesc sa-mi schimbe cineva dracului banii mari in bani mici. Si frecatura asta are loc cu taximetrul pornit.
Sunt in taxi. In spate, partea dreapta. Ma uit pe geam. Sunt pe undeva. Nu recunosc. Inca stiu atat de putin locuri in Bucuresti. Poate din indolenta. Poate din nepasare. Ma intereseaza ceea ce-mi place si ceea ce e la indemana. Sunt comoda uneori. Extrem de comoda si nu am chef sa ma scoata nimic din comoditata mea. Asa ca o explorare a orasului e exclusa. Momentan. Taximetristul face o depasire. Depaseste. Si intra pe cealalta banda. Atunci imi imaginez. Vizualizez. Cum ar fi sa intre unul din fata in noi. Sau unul din dreapta sa intre in masina facandu-ma pe mine praf. Imi imaginez cum m-as lovi, cum m-as tranti cu fata de scaunul din fata, cum mi s-ar sparge nasul, cum s-ar crapa buza tasnind sange si cum mi-ar iesi doi dinti. Simt dintii cum ma dor. Parca se misca. Teama m-a luat de-a dreptul in brate. Jigodia! Ma ineaca cu mirosul greu de haine colorate, prea colorate, ponosite si roase de molii.

Sunt la Alex si Bita acasa ne adunam sa facem un pre pentru iesirea din seara asta. Va fi seara dansanta. Vom fi noi, prietenii, vom rade mult si vom dansa. Dansam ca nebunii, e o dezlantuire deplina mereu, iar fiecare miscare are atata ritm pentru ca sufletul nostru are atata mult ritm. Simtim notele, auzim fiecare instrument, stim versurile - ma rog, ceilalti stiu versurile, ei canta, si eu cant dar am alte cuvinte: "treispe paispe, treispe paispe". De la Hirina-i pontul.
La Alex toti au chef de ceva nebunesc. Vor sa bea shot-uri. In pahare de shot. Niste tequila. Dar nu oricum, ci, cu mainile la spate, luand paharul in gura si dandu-l peste cap in asa fel incat toata licoarea de nici nu stiu cate grade sa curga lin pe gat. Toti fac asta, unii cu mai multa dexteritate, altii cu mai putina. Mie mi se pare ciudat. Daca picatura rebela vine pe partea cealalta a gatlejului? Ma inec de atatea ori cu mancare si apa incat uneori am certitudinea ca asta va fi cazua mortii mele. Ma tem de inecuri. Cand cineva din alta camera tuseste prea tare, prea agresiv, ma duc sa verific. Ma tem ca s-a inecat. Ca moare. Asa ca atunci cand i-am vazut pe toti facand schema cu tequila, am zis ca ce naiba? as putea si eu. Desi mana bagaboandei de Frica era deja pusa usor pe umarul meu. Dar ma incumet. Vad ca nu pot sa iau paharul nici cu buzele. Nu pot incadra paharelul de shot in gura. Fac eu ceva pe acolo, incerc sa dau pe gat, dar simt parca cum lichidul ala e naravas. Imi vrea raul. Vrea s-o ia pe alta cale. Vrea sa ma sufoce....Teama ma strage iar puternic. Las paharelul. Ma duc si mai pun o data The Cure - Lullaby. Da-l naibii de paharel dat peste cap cu mainile la spate! Sunt multumita. Hm, nu vesela, doar multumita. Iubesc sa traiesc!

Anatomie

Azi, in timp ce veneam cu 381-ul acasa, m-a palit inspiratiunea. Brusc. Ca o palma de nicaieri data peste cap. Desi, ciudat, fiintele ce ma inconjurau numai muze nu se puteau numi. In fata mea doua momai, una mai acra ca cealalta. Bruneta, mai batrana, mesteca o guma cu atata greata si isi misca buzele cu asa o scarba, de parca suferea de o boala nepamanteasca. Blonda, buze stranse, ochii mare albastri, sprancenele subtiri si tinute in permanenta ridicate, de parca tot ce o inconjura nu merita altceva decat sictir si flegma-n crestet. Cu toate ca simteam cum imi tremura ochiul drept - nici macar pe geam nu ma puteam uita ca era aburit - mi-am amintit de liceu.
Mi-am aminitit de o duduie la fel de scarbita de viata - profesoara de biologie. Biologie in sensul larg, ne-a predat timp de patru ani genetica, ecosisteme, anatomie. Mama ma-si, uram materiile astea, nu stiu daca din cauza ei, a duduii respective sau din cauza mea, pentru ca nu aveam pur si simplu pasiune. Singurul moment cand am fost interesata de biologie in general a fost atunci cand mi-a atras atentia anatomia in particular. Si restrangand cercul - cand am invatat despre sistemul reproducator. Am privit indelung desenele din manual, am studiat atent aparatul reproducator barbatesc incercand sa-mi imaginez cum e sa ti se balangane talanga balanga un muschi cand bleg cand tare, am studiat atent aparatul reproducator femeiesc in timp ce intelegeam de ce e sange cand imi vine sau cum arata ovarele mele. Anatomic vorbind, sunt frumoase? Sanatoase? Apte?
Dar episodul acesta s-a intamplat mai tarziu, cand eram deja in liceu, probabil intr-a 12-a. Deja nu-mi mai pasa de pozele respective. In momentul ala eram focusata doar pe admiterea la facultate, devenisem flegmatica, aroganta prinsese radacini, iar indiferenta incepuse sa se imprieteneasca cu mine. Ce era in afara economiei si matematicii nu mai prezenta interes. Nici carti de beletristica, nici chimie, nici franceza si nici biologia doamnei V. Duduii. O cucuoana de vreo 50 si, cu paru permanent, gusa proeminenta si maini patate de puncte maronii. Poate probleme cu ficatul. Cica era domnisoara. Nu ne era simpatica, pentru ca ne exaspera cu teoria ei. Pentru ca nu se putea apropia de noi. Pentru ca nu putea vorbi pe limba noastra. Profesorii nostri sunt incapabili de a face asta. Si mai ales pentru ca isi cam batea joc de inteligenta noastra. Ne spunea: "Fiecare rinichi este asezat in loja renala". Apoi continua imediat. "Deci, unde este asezat fiecare rinichi??". Noi taceam. Ni se parea o gluma. Ne credea debili. Ea continua: "In loja renala! Doar acum am spus asta!!!!".......
V....frustrata, dornica sa ne prinda cu lectia neinvatata, gata sa ne corecteze caietul unde ne luam notitele, ca sa vada daca lipseste vreun desen. Nu lipsea? Nu-i nimic, corecta ce gasea. Cu rosu! Cu cel mai rosu pix pe care il avea la indemana. Cu cea mai mustratoare privire daca vedea o sageata pusa invers.
Detaliile astea de cacat. Mereu le-am urat.
Ajunsesem la lectia "Excretia". Ca sa vezi, tocmai pe mine se gasise sa ma asculte. M-a frecat cu intrebarile o ora intreaga. Stai sus, stai jos, zi aia, bine, nu-i bine, stai jos! Nu a fost multumita pentru ca noi, a 12-a A, nu am raspuns suficient. Mie mi-a dat doar un 8. Nesatisfacator pt mine, imi futea media. Da, eram genul de eleva silitoare. Profesorii ma apreciau. Fetita cuminte.
V nu era multumita de cum ne-am manifestat la lectie. La lectia "Excretia". Se uita la clasa, la toti parca, pe rand, se gandi putin si spuse: Pentru data viitoare, va rog sa va puneti excretia la punct.
Aceea a fost fraza. Imaginea a aparut. 27 de oameni stand la buda, langa buda, pe buda, scremandu-se, cu sudori pe frunte, concentrati, punandu-si excretia la punct. Nu stiu de ce, am vizualizat pe cativa si cu supozitoare in mana. Gata, ingredientul declansator a fost gasit. Am inceput sa rad. La inceput incet. Pe urma ma tot gandeam la imaginea din cap. Scap pixul sub banca. Ma aplec sa-l iau, sa nu-mi vada dintisorii beliti si fata rosie. Ma ridic, aparent mi-am revenit. Ma uit la randul de banci din dreapta. Imi vad colegii din fata. Cei doi colegi de banca din diagonala mea, cu nume parca predestinate: Zimbru si Jucan. Stateau cu fata intoarsa spre mine si cu chipurile desfigurate de ras. Si-au imaginat aceeasi poza. 27 de oameni pe buda, sub buda, langa buda....punandu-si excretia...la punct.
Acela a fost momentul. Nu am mai putut tine raul in mine. Am izbucnit intr-un ras isteric. Vroiam sa-l opresc. Nu-mi pun niciodata mainile la gura cand rad. Nu-mi acopar podoaba. N-am facut asta nici atunci. Poate ar fi trebuit sa o fac. Incercam sa gasesc ceva care sa opreasca. Ma uitam la scrilejiturile de pe banca, la curul de fata desenta de mine, la intrebarea scrisa cu pixul apasat pe lemn: Ce se va intampla? Am scris asta acum 2 ani, sau 3....intre timp s-au intamplat...multe, nevrute, nedorite, nebanuite. Dar nici un gand trist nu se putea lipi de mine.
Rasul meu era isteric, animalic, sicer, pur, venit din strafundul strafundului. Prin rasul ala am dat afara lacrimi iar prin lacrimi ultimii stropi de energie negativa. Rasul imi scurgea tot raul. Cum dracu sa stopez asa ceva?
V era in dreptul meu. Se uita cu ochii holbati la mine. "Domnisoara, ce este cu tine?". Nimic. "Domnisoara, controleaza-te!". Nimic. Nu ii venea sa creada. Fetita silitoare, aparent cu minte si cuminte o persifla. Era batjocoritoare. O batjocura nefortata, ci doar instinctuala. Cum e mai rau. "Nu iti dai seama ca ma faci sa ma simt prost? Razi de mine?" Am scremut printre rasete si lacrimi si gemete un "Scuzati-ma, nu pot....". Doar de atata am fost in stare.
A fost izbanda mea asupra ei. A fost criza de ras suprema. Sfidatoare, umilitoare, purificatoare. Am ras pana nu am mai putut.
Mi-e sete de un asa ras. Mi-e foame de un asa ras.

vineri, februarie 05, 2010

Premiu pentru corectitudine....cine? EU?


MarmotzeluL mi-a dat un premiu. Pentru cuvinte scrise corect. Desi trebuie sa recunosc ca la cat de grabita, distrata, nerabdatoare sunt mananc litere si o mai dau in bara cu timpurile verbelor. Da asta e, eu iau premiul, tac malc si il pun aici. :) Merge mai departe la Tanti Jeni, ca face mancaruri luate dupa retete scrise corect!

luni, februarie 01, 2010

Ragusitul din Piata Virgiliu

Saptamana asta pe lista am adaugat restaurantul Carre. Prima parte - ca acu ni-e cam somn si tre sa-mi si vina deci cam gata cu inspiratiunea - o puteti citi aici. Gurmanzilor, lectura placuta!

Somnul meu. Care somn?

Scriu aceasta postare in timp ce imi este foarte somn. Si cu cat tastez mai mult cu atat mi se incetoseaza mai tare privirea. La Teveu e sinteza anului cu Gadea. Nu ma inspira nicicum emisiunea asta dar parca nici nu pot sa schimb. O forta paranormala, dincolo de dimensiunea noastra, ma opreste sa dau pe alt program. Cred ca mi-e prea somn.
Somn, somn, somn....Asta a devenit un cuvant problematic pentru mine. Il folosesc din ce in ce mai des si ma gandesc tot mai mult la experientele nocturne. Pentru ca da, au inceput sa fie experiente in toata regula, actiuni, trairi, emotii, mama ma-si, numa somn nu mai este.
Sunt trei posibilitati:
1. Ma prinde somnul. Nu foarte rau. Doar asa, da semne ca intr-o ora maxim ar cam trebui sa-mi afund bretonu-n perna. Iau o carte. Incerc sa o termin si sa nu o mai las neterminata cum s-a intamplat in ultimul timp. E frustrant pentru mine, gradul de plictiseala ia proportii din ce in ce mai mari. Daca nu e totul cat mai divers, cat mai variat, cad in depresie. Cauzata de plictiseala. Asta e boala mea poate. Bun, deci ma pun in pat. Imi pun pernoiul la perete si imi aprind lampa din dreapta patului. E o lampa cu un picior lung, inalt, foarte frumoasa. Nu da prea multa lumina, da ma descurc. Citesc. Intru acolo in actiune. Vad locuri, simt emotii. Pana cand incepe sa imi bata in ureche un ham!ham!ham!ham!....fara sfarsit. E ca picatura chinezeasca. Si termopanul marca caca maca nu e termopan de ala autentic, strashnic, antifonic, nu! Asa ca hamaitul ala imi vine direct in brate. Picatura chinezeasca, chin, suspin. Mor. Simt ca ma sufoc. Ma ridic din pat, ma duc la geam si incep sa tip in noapte: Mars! Mars javra! Tace. A tacut. Doua secunde, trei...Ham!Ham!Ham!Ham! Imi crapa vena, mi se zbate tampla, intr in fibrilatii. Taci futu-ti mortii ma-ti! Tip in noapte, de la etajul 5, ca o doamna, in intuneric. Cat mister cred ca se degaja de la fereastra mea. Tace. Doua secunde, trei, patru....A tacut! Cand adorm, javra o ia de la capat. Uneori mai deschid geamul, mai azvarl cate un Taci, Mori, Mars, cu sau fara efect. Somnul e compromis, franjurat in mii de ite.

2. Uneori ma ia un somn de-mi pica capul. La propriu imi pica, se desprinde de gat si se rostogoleste pe pat si acolo ramane. De oboseala, de pofta de vise. Si ma duc asa cu o pofta la culcare, inchid ochii cu o asa satisfactie majora, si am un zambet tamp si imi plescaiesc limba de placere. Si adorm. Jumate de ora. Dupa care ma trezesc. Speriata. Fara motiv. Sau cu motiv nebanuit de nimeni. Si aici sunt trei variante.
2.1. deschid ochii. ma ridic in fund. ma gandesc ca e un cosmar. simt ca inima bate tare. da nu e nimic, asa e de la cosmaruri. imi afund iar bretonu-n perna si adorm.
2.2. deschid ochii. ma ridic in fund. simt cum imi bate inima. ma ridic din pat pentru ca ma sperie cand aud cat de tare imi bate inima. asa ca ea incepe sa o ia la galop. ma duc la fereastra. ma gandesc la camp cu flori. sau la un baiet frumos cu par bogat si maini dibace. poate aprind televizorul. poate nu. ma arunc in pat, ma pun pe burta si imi impun sa adorm.
2.3. deschid chii. ma ridic din pat. ies din camera. merg la dreapta si deschid usa de la camera Cristinei. de precizat: nu o deschid usor, ca si cum ar fi cazu unui om care doarme adanc. nu. o deschid agresiv, apas cu putere pe clanta, poac poac. noroc ca ea sta bine cu inima, si nu prea se pierde sau sperie. intru in camera, scancesc un Cristiiinaaaaaa si ma bag langa ea in pat. ea ma mangaie buhaita de somn pe umar. ca sa ma calmez. asa adorm mai repede.

3. Alteori dorm bine. Nu latra belitii aia de caini - sau cel putin nu-i aud eu, nu exista niciun impuls dubios care sa ma trezeasca brusc....conditiile sunt optime pentru un somn strashnic, cu bale si cap afundat la maxim in perna mare. Si dorm bine mersi....dar se poate intampla sa fi uitat geanta pe hol. Si in geanta sunt aruncate doua telefoane. Care nu au fost date pe Silent. Se poate intampla ca la ora 10.00 AM sa sune unul dintre telefoane. Asta in weekend. 10.00 AM este mai mult decat devreme in weekend. Este nepermis, obscen de devreme....Din motive necunoscute mie, datorita unor pitici tembeli din capul meu, eu cand aud sonerie de telefon trebuie musai sa raspund. Orice as face in momentul ala. Asa ca daca telefonul suna iar eu visez ca sunt in Istanbul si pierd avionul spre Bucuresti, ma rup brutal de visul meu si intr-o clipita sunt langa geanta. Deschide geanta, cauta telefonul buimaca, vezi ca nu-l gasesti, vezi in buzunaru interior, nu asta domne! celalalt. Vad ca suna tata, dau sa raspund, tocmai a inchis. De precizat ca geanta e pe hol....Ma duc inapoi in dormitor, ma bag in pat, dau sa sun inapoi, hopa, e ocupat. Incepe sa sune celalat telefon. Din geanta. Geanta e pe hol. Chizda ma-si de viata! Du-te pe hol desculta, si mai buimaca, aproape ametita, deschide geanta, cauta telefonul numaru 2, in buzunaru interior, nu in primul, in al doilea, tu-i marea ma-si! Vad ca e tot tata, dau sa raspund, fix atunci inchide.........

Si cand ma gandesc ca acum cateva luni ma laudam ca somn ca al meu nimeni nu are...

sâmbătă, ianuarie 30, 2010

La Cina

Azi, 30 ianuarie ora 13.44, am pornit un al doilea blog: SearaLaCina. Virgil si Flufur - ca e proiect de grup, chiar daca e grup mic, de doua individe - vor prezenta saptamana de saptamana diverse restaurante din Bucuresti. Din punctul lor de vedere. Nu sunt niste cunoascatoare fine ale domeniului culinar, nici pe departe, da va vor povesti in detaliu fiecare experienta. Buna, rea.....

marți, ianuarie 26, 2010

French Bakery de Romania

Eu si ea, respectiv Virgil si Flufur, suntem doua domnisoare care se respecta, in esenta lor. Asa ca, de fiecare data cand avem pofte care ne usuca fiinta, ne bagam picioarele si ni le satisfacem. Pe ele, poftele.
Asa ca joi - sau poate era miercuri - ne-am intalnit frumusel la French Bakery din Amzei. Eu am tulit-o de la munca mai devreme, caci foamea imi cuprinsese atat de tare stomacul incat daca mai stateam mult as fi pornit sa-mi infing ghearele in gaturile colegilor si sa-i devorez. Pe rand. Nu suport foamea, parca e mai rea ca frigul.... Flufur ma astepta ca o floare, la o masa de doua persoane, cu parul ei frumos revarsandu-se si cu zambetul drag mie. Eu, infofolita, cu bretonul stand ciudat, ma dezbarc repede si ma asez. Stiam ce vrem: salata chevre. In spatele lui Flufur oglinzi mari, asa ca eu tot dadeam capu-n dreapta, in stanga, il ridicam in sus, il dadeam in jos. "Asa rau imi sta parul", ii spun eu lu Flufur. Concluzia, tre sa-mi tund bretonul altfel. In timp ce eram atat de preocupata sa imi analizez mufardul in toate pozitiile, iar Flufur se uita atenta la bretonul meu gandindu-se: ce e de facut, in restaurant - care era gol cand am ajuns - se rostogoleste asa, brutal, ceva verbal agresiv: baga-mi-as pula-n ma-sa. Ne uitam in spate, dupa "tejghae", unde o duduie blonda,ospatarita, mai precis, sta la taclale cu colegii....."Aha, draga mea Flufur, asta a fost aperitivul. Sa vedem ce digestiv primim".
Aici am venit cu un scop de fapt. Nu doar pentru ca salata aia e a dracu de buna, dar vroiam sa vedem ce fac baietanii aia ospatari. Nu de alta, dar ceva era putred la mijloc: Flufur a mers de nenumarate ori la French Bakery din Romana - care intre timp s-a inchis, pesemne din cauza? cui? a crizei evident! Acolo daca comandai primeai aperitiv, paine cu niste unt, masline. Ma rog, aperitiv. Care nu era taxat in nota de plata. Cand s-a inchis cel din Romana, Flufur a inceput sa mearga la FB din Amzei. Aceeasi chestie. Aperitive care nu erau taxate. Cand am mers eu, acu cateva saptamani, aperitivul mi-a fost taxat. I-am povestit lui Flufur, a sarit cu gura, cum mai, nu ar trebui! Bine, atunci ne gandim noi sa facem experimentul....
Experimentul nostru a inceput cu o injuratura strashnica de la ospatarita fara prea mult creier. Cerem salata noastra preferata. Intre timp continuam discutia, barfim un pic, radem, mai vorbim de sex, de ne...sex. Vine ospatarasul cu ciufu ridicat si fata de fotbalist aducandu-ne aperitivele. Flufur zice: noi nu am comandat asta. Imi face cu ochiul. "Asa se face la noi", zice fotbalistu.
Savuram aperitivul, savuram salata. Branza e delicioasa. Mestecam incet, suav, ca sa prindem fiecare gust in parte. Si eu si Flufur suntem genul ala de individe care da, da, iubim mancarea buna. Mai mult decat orice placere. Da, da, mai mult decat ORICE placere. Salata cu branza de capra ne da un fel de orgasm culinar. Ne dam ochii peste cap, avem un zambet tamp dupa, respiram mai greu, totul se misca mai incet si mai cu folos. Da.....
Cerem nota! Hopa, ca sa vezi, aperitivul este taxat!
Brusc ma simt trasa pe sfoara. Ma simt furata si fututa-n cur in acelasi timp. Un sentiment aiurea....Ma uit la Flufur, dupa privire este incercata de aceleasi trairi psihice si fizice.
Da, da, i-am atras atentia ospatarasului cu moaca de fotbalist. I-am explicat ca stim ca suntem trase pe sfoara si futute-n cur in acelasi timp. I-am explicat ca nu se poate ca intr-un restaurant sa taxeze un aperitiv, iar in altul nu. Din acelasi lant. Politica e aceeasi pentru toti. I-am explicat ca nu bagi un aperitiv pe gat nimanui. Ca de aia i-am atras la inceput atentia ca noi nu am vrut "the snack". Ca noi am venit pentru branza de capra nu pentru paste de masline. Ca nu injuri ca o birjarita epileptica intr-un restaurant care se vrea cu pretentii.
Si-au cerut scuzele de rigoare. Un alt ospataras, grasun, cu fata de prost arogant mi-a explicat ca asta e politica restaurantului.
I-am zambit in zeflemea. Deja salata aia imi venea pe gat si vroiam sa i-o scuip intre ochi.
Va recomand in schimb bucataria turceasca. E un restaurant micutz pe Dr. Felix. E non-stop, mancare buna, fete amabile, ceai negru, aromat, din plin. Si nimeni nu se mai atinge de anusul tau. Metaforic vorbind, desigur....

Intrebare

De ce dracu cand am mai multa treaba, atunci ma paste o inspiratiune e fara seaman?

joi, ianuarie 14, 2010

turbinca muierii

Una dintre cele mai mari belele de pe capul meu este geanta. De obicei, geanta mea este mare spre uriasa. Incape China in ea. Si, bineinteles, nu am doar O geanta, am genti. Destul de multe. Multe spre foarte multe. De toate culorile. Si printre ele sunt si cateva micute, micute spre foarte mici de fapt. Trebuie sa fac eforturi substantiale pentru a introduce si portofelul, si telefonu, si cheile.
Si materialele sunt diferite. Imi place pielea, dar am avut si genti din material textil. Una dintre ele, dintre turbincile mele, era imensa si albastra. Ca sa nu para goala - indesam acolo portofel, chei, telefoane, carti, cursuri, acte, si tot parea ca nu e nimic in ea - imi tranteam un iepure din plus in 5 culori de 30 sm inaltime. Urechea dreapta era mov, urechea stanga verde. Obrazul drept era rosu, cel stang - galben. Piciorul drept era albastru, cel stang - portocaliu. Puta nu avea, dar daca ar fi fost si aia, tare ma intreb ce culoare ar fi avut. Luam de multe ori turbinca albastra la facultate. Intr-o zi nu imi gaseam un curs, foarte important de altfel. Goleste geanta. Scoate sapca, scoate telefonu, scoate iepuroiul si pune-l pe masa. M-am simtit atintita deodata de perechi multe de ochi. Colegii ma fixau cu privirea cand pe mine, cand iepuroiul colorat.
Marea belea care se abate asupra mea e atunci cand nu gasesc, fie in geanta mica, fie in geanta mare, ceea ce caut la un moment dat. Vreau sa vad daca m-a sunat cineva (de obicei imi tin telefoanele pe silent, nu stiu de ce, ca sa nu ma sperie soneria, poate) si vreau sa apuc telefonul pus in buzunarul interior de pe partea dreapta. Bag mana in buzunar, opa! nu e niciun telefon! Incepe sa-mi bata inima tare, fac urgent rediografia activitatilor mele recente si deja creez scenariul in care mi-am uitat telefonul pe masa/banca. Proasta! proasta, l-ai prapadit! Trag aer in piept, clipesc de cateva ori, si incep sa scotocesc prin celelalte buzunare si compartimente. Unde gasesc telefonul, nevatamat....Suier ca o serpoaica o injuratura zdravama (Chizda ma-ti de gentoi) si merg mai departe.
Azi ma intorceam acasa. In 381. Ma despartisem de Flufur, dupa cina noastra aventuroasa (urmeaza o postare separata si pe tema cinei). M-am asezat pe un scaun. Ca de obicei, merg fara bilet. Am strategie. Seara se intampla sa ajung in Romana sau Victoriei. Inapoi, dupa orele 20.00, nu mai iau metroul, ci autobuzul. Ma lasa direct in fata portii. Nu aveam abonament. Niciodata nu am bilet, dar ma sui pentru ca nu prind control la ore din astea. Si chiar daca prind control, casele s-au inchis, de unde sa scot bilet, ce, sunt Mafalda? Puneti naibii automate de bilete si atunci gata, puteti sa ma si arestati pentru ca ma prindeti cu limba-n gura si mainile in buzunar! (Tind sa cred ca am in mine un puternic omulet verde pe nume EscrocMare care iese la suprafata negresit cand vine vorba de RATB).
Asezandu-ma eu pe scaun, am zis, ce sa fac acuma? Hai sa verific rapid mailul. Imi scot telefonul, e in buzunarul in care l-am pus. Vad ca nu mi-a scris nimeni nimic, fir-ar al naibii sunt totalmente nebagata in seama in noaptea asta, pun telefonul la loc, si incep sa ma uit pe geam. Cand incep sa ma uit pe geam, gata, s-a terminat. Poti sa-mi vorbesti, sa-mi canti, sa imi pui limba in ureche, nu te bag in seama, sunt eu cu gandurile mele, ce ai tu cu mine, de ce ma deranjezi, nu vezi ca meditez profund? Ei bine, dar o voce se aude. Cineva indrazneste sa se vare in tumultul ideilor si trairilor mele interne. "Domnisoara, v-a cazut ceva!" Hm, prima oara ma gandesc ca au cazut bani din portofel sau mi-a alunecat telefonul pe scaunul gol de langa mine. Imi arunc brutal privirea pe scaun si ce sa vezi? Mic, roz, vesel, un Always cu aripioare frumusel impachetat in invelisul roz. Cu patru picaturi. SoDamnSoft Edition. Si miros de iasomie, asa, ca sa miroasa Adela a camp verde in mijloc de primavara. Ma inrosesc toata, mormai acolo un "scuze", iau in mana chestia roz, o strang in pumn si discret o var in geanta. In turbinca mea blagoslovita de vreun scaraotzchi.

miercuri, ianuarie 13, 2010

Zboara, Virgile, zboara!

miros de muzica

Din punct de vedere muzical, am fost un copil norocos. Tata fiind un mare calator, reusea sa aduca acasa diverse diamante pentru simturi - diamante cu ghilimele de rigoare. Aici pot enumera: cataloage cu de toate, marca OTTO, care aveau pe coperta intai o poza cu femei satene sau brunete, zambitoare si frumoase ca actritele din Dallas; filme inregistrate pe casete video cu Jean Claude Van Damme sau Segal sau Stalone; si, cel mai frumos, casete video pline numai cu videoclipuri, dar si casete audio cu: Madonna, Queen, Julio Iglesias (iac), Cher si fel de fel de mixuri strasnice cu pese beton.
Desigur, am rasfoit revistele OTTO inca din fasa pana mi s-au tocit degetele si s-au dus culorile din coltul foii. Mai ales la categoria rochite pentru fetite, ma uitam fermecata. Desi, sincera sa fiu, mai mult imi placeau tinutele de doamne, ca aveau tzatze - ele, doamnele - ca aveau tocuri si unghii rosii.
Apoi am vazut filmele cu eroii musculosi de n ori, nu scapam nicio scena de sex fierbinte, patimas. Desi nu erau multe parti incinse. Cred ca am vazut de cele mai multe ori Pasarea pe sarma cu Gibson si Hudson si Africa, copii - aici nu stiu exact cine juca, dar oricum, la final reuseam sa pish un pic ochii, de fiecare data, fara exceptie.
Dar cele mai bune stari mi le dadeau casetele alea cu videoclipuri. Fiecare piesa imi provoca o stare diferita, pe fiecare cantec ma zbantuiam altfel, o melodie insemna ganduri care nu aveau nimic in comun cu gandurile aduse de cantecul urmator. Deveneam nervoasa cand vedeam clipul ala alb-negru de la INXS, pentru ca ma indispuneau fatza lui si pocnitul din degete (Need You Tonight, mai precis). Ma gandeam la cum o sa arat eu cand o sa fiu domnisoara cand priveam videoclipul ala jucaus al Madonnei (True Blue), in care ea e sprintena ca o caprioara, cu tenul perfect si cu esarfa strengareste pusa la gat. Mi se parea atat de feminin cand isi arunca ea esarfa usor in aer incat faceam si eu figura over and over again. Bietele baticuri ale mamei, mult au mai sters ele covoarele din casa.
Mare impact asupra plodului cu codite il avu clipul cu omul-vultur....Stiti ce spun? Pink Floyd, Learning To Fly? Cand ieseam in parculet sa ma joc, tot ce faceam era sa caut pene de porumbel, si sa mi le prind cumva la mana. Incercam sa fac figura, fugeam cat fugeam pe urma inchideam ochii si-mi imagineam ca zbor. De fiecare data asteptam sa se intample o minune si sa ma ridic macar oleak asa de la sol, da nu, nu se intampla asta, asa ca eram un pic dezamagita in mezul sufletului meu.
Pe urma, cand incepeam sa ascult casetele audio....e, ce dansuri, ce invarteli, cate talente. Stiu ca ascultam cap-coada caseta Queen si caseta Madonna.....Miscari complexe, piruiete, acompaniate de marea dorinta de a ma face acrtita, cantareata si totodata dansatoare cand voi creste mare. Ce stiti voi? Mai aveam si un pat mare in dormitor, unde stateam si saream si ma uitam in oglinda - ca pe peretele unde era lipit patul, deasupra lui, aveam ditamai oglinda pentru a-mi admira mufardul (in traducere, chip angelic). Si in acele pauze in care ma plictiseam de Queen si de Madonna, ascultam ceea ce se numea: compilatia Virgil cel mic, mic, mic. Adica o serie de sunete, poezii si cantecele pe care mama ma forta sa le spun pentru a ma putea auzi pe caseta cum recit si ma dau in stamba, ca un copil cu potential de copil-minune inca nedescoperit. Bineinteles ca spuneam cu greu o poezie de la a la z, ma plictiseam, incepeam sa ma stramb, sa ma schimonosesc. Se auzea pe fundal un sunet nedeslusit, ca si cum cineva trantea ceva de birou. Era mama care imi dadea palme la fund. In cele din urma, dupa eforturi neomenesti, recitam nenorocita aia de poezie, na! Dar mai era ceva pe caseta: episodul: "Virgil are acum 9 luni si 4 zile". Asta spunea vocea mamei, atat de calda si atat de plina de iubire, incat mai tarziu, cand ascultam caseta, nu o recunosteam. Da, aveam 9 luni si 4 zile si ma auzeam cum spuneam Va va va, va va va. Pe urma radeam, cantam acelasi vers simplu,va,va, va, va, va, va, dupa care plangeam. Dupa toata compilatia Muc cel mic, urma I am a Woman In Love. Nu stiti cine canta? Cautati si voi, ar trebui sa stiti pana la varsta asta! Eram nostalgica cand ascultam melodia, meditam, luam pozitia lotus si da-i cu gandurile curgande. Ma intrista pentru ca inregistrarea cu mine era gata, si pentr ca urma...o, NUUUU, vreo 6-7 cantece gemute si planse de Julio Iglesias. Era mult prea mult pentru mine.
Cand aud oricare dintre melodiile de pe casetele alea - si erau destul de multe, piese care acum intra in categoria Oldies - ma topesc, si un miros aparte imi intra in nari, in minte, chiar si in haine. Un miros de carti vechi din biblioteca, de rochite noi de papusi Barbie, de haine spalate la mana, de mobila proaspat stearsa cu o carpa stropita cu spirt.
Da doar cu mirosul am ramas, caci casetele....s-au prapadit toate. Inclusiv caseta Virgil are noua luni si patru zile...

melodie pentru sufletu lui Virgiliu

miercuri, ianuarie 06, 2010

Drumul spre casa

Si iaca-ta-ma ca am ramas singura in F. Cam toti prietenii au plecat spre scolile/joburile lor. Ceea ce inseamna ca nu prea mai am cu cine iesi la mers pe jos - eu nu ma pot plimba, e prea lent, eu doar merg pe jos - sau la o tuica fiarta. Asa ca trebuie sa-mi gasesc diverse activitati precum vizitarea oamenilor pe care nu i-am vazut demult, mersul pe la cele 3 magazine din oras, inventarea diverselor obiecte de care as avea nevoie, pentru a merge pe la Billa sa fac cumparaturi etc. Da, da, in Falticeni avem Billa, in Humor nu e, SAC!
Asa ca azi am luat-o prin targ si am vizitat pe unul dintre oamenii care vroiau sa ma vada, dar la care nu puteam ajunge din lipsa de timp sau din alte motive bine intemeiate desigur. Dupa care am venit spre casa direct, desi vroiam sa mai merg pe jos prin oras, dar mi-am luat cizmele neimblanite asa ca mi s-a facut prea rece la picioare pentru a putea strabate linistita Falticeniul dintr-un capat in altul.
Intamplarea a facut ca drumul inapoi spre casa sa-l fac in jur de ora 13.oo. Si tot intamplarea a facut ca individul pe care l-am vizitat sa aiba locuinta aproape de liceul unde mi-am zdrelit si eu coatele ani de-a randul. Si fara sa vreau, avand in dreapta mea doua-trei fetite ce au iesit in sfarsit de la scoala, mi-am amintit de scolarita Virgil. Care mereu iesea flamanda de pe poarta liceului, cu o gramada de teme mai mult sau mai putin inutile pentru a doua zi, rupta de somn, cu colegele care vorbeau intruna si nu mai taceau, si, da, da....indragostita. Eu dintr-a 6-a am fost in permanenta indragostita. In permanenta pana intr-a 11-a, pentru ca pe urma nu m-au mai interesat o perioada atat de mult chestiunile amoroase.
Asadar, fara sa vreau, am devenit iar scolarita de odinioara, dar fara ghiozdan in spate, urmandu-si drumul spre casa. Am resimtit greutatea pe suflet pe care mi-o dadeau temele multe si oboseala. Greutatea pe suflet crestea exponential cand aveam: test sau teza la fizica; eseu la romana - pentru ca stiam ca va trebui sa ma sfortez puternic si sa depun eforturi nepamantesti pentru a intelege fizica sau pentru a face o lucrare demna de ochii miopi ai lui St...
Pe strazi lumea forfotea. Copii, parinti, ghiorlani etc. Zapada incepea sa se fleoshcaiasca. La naiba, urasc zapada fleoshcaita! Ajung la biserica, la sensul giratoriu, urc in sus spre muzeu, trec prin fata blocului Danutzei, ajung apoi la spital, trec de spital, si uite ca am ajuns la intersectia dintre Mihai Eminscu si Dragoslav. INTERSECTIA! Acolo pierdeam clipe importante in drumul meu spre casa cu D. Pentru ca acolo ne opream si incepeam sa stam la taclale, ca oricum in clasa nu aveam timp de povesti. Si vorbeam, pe langa teme, profi, colege proaste, de iubirile noastre. Semi-ascunse, ca eu, gura mare, povesteam oricui cand ma indragosteam, mai putin la ai mei. Mi se parea ca nu se cade.
In perioada clasa a 6-a - clasa a 7-a iubirile noastre au fost Pepe (nume de cod pentru al meu) respectiv Sisi (nume de cod pentru al lui D).
In perioada clasa a 7-a - clasa a 10-a iubirile noastre s-au schimbat: Tutu - nume de cod pentru al meu), Sisi, nume de cod pentru al lui D. Desi numele de cod coincide cu precedentul, este vorba despre doua iubiri diferite. Repet: doua iubiri diferite!!!
Interesant este ca discutiile pe marginea iubirilor puteau dura mereu. Nu exista un sfarsit al ideilor, experientelor dorite dar netraite - ca de, vorbesc de amoruri platonice. Asa ca sederea mea si a Danutzei la Intersectie putea dura intre 10 minute si 2 ore. Asta pentru ca vorbeam intruna si ne conduceam una pe alta, ba ne intorceam pana la spital, dar nu ne desparteam, si atunci reluam condusu pana la Dragoslav-Mihai Eminescu. Tot acest du-te-vino avea si un motiv: Tutu (numele de cod al iubirii mele) statea prin zona si se nimerea - deseori! - sa treaca pe acolo.
O! Si in acel moment, cate palpitatii, o strageam de mana pe Danutza, mi se umezeau ochii, mi se dilatau pupilele, imi tremurau buzele. Ce emotie, ce traire intensa, cat oftat!....
Dupa care mai stateam zece minute sa dezvolt cu Danutza observatiunile asupra reactiilor baietului: s-a uitat? Nu? Da? Daca da, cate secunde? A facut ochii mari? Si-a ridicat spranceana? Cat de sus?
Apoi o luam la picior spre casa. Imi continuam drumul. Urca bre dealul! Cu ditamai ghiozdanul in spate, cu gandurile la iubire, dar si la teme, cu matzele chioraind si cu o mama enervata asteptand copchilul sa vina odata!

Am ajuns si eu acasa, fata de 23, neindragostita, fara teme la fizica, plictisita si pesimista, desi am mers pe acelasi drum candva pavat cu emotii beton!