miercuri, septembrie 28, 2011

Piei toamnă!

Toamna însemna struguri copți. Primele boabe de strugure dulci, nestropite, aurii, aromate, atât de aromate încât îmi venea să stau cu nasul în ciorchine câteva ore. Toamna însemna nuci verzi. La blocul bunicilor unu (odată ăla era și blocul meu) creștea Nucul, matur, semeț, verde, puțin arogant, căci trebuia sa stau cu ochii măriți și gura căscată, plină de apă, așteptând să mai arunce el vreo nucă. O găseam, o călcam sau aruncam un bolovan peste ea ca să pice coaja verde, mă murdăream de porcărie maronie pe mâini de mă certa mama, dar apoi ajungeam la miezul pe care îl decojeam cu nesaț. Moment în care mi se părea că niciun gust nu poate egala explozia de arome a miezului alb, crocant. Toamna însemna castane. La blocul bunicilor doi, în față, crescuse el, Castanul. La fel de semeț, la fel de arogant, aruncând când avea el chef cu castane în noi. O bucurie neînțeleasă răbufnea în mine când găseam castana, îi călcam coaja graosă, luam miezul de un maro perfect, atât de fin și frumos. Aveam și competitori. Ceilalți copii de la bloc. Ne mai certam, ne mai îmbrânceam, dar în final toți plecam cu pungile pline cu castane. Habar nu am ce făceam pe urmă cu ele. Era un trofeu pe care îl uitam undeva, în fundul lăzii cu jucării. Când castanele se închideau la culoare le abandonam definitiv, așteptând toamna următoare ca să reînceapă procesul inutil de strângere.
Toamna însemna școală. Nu stilouri, că din alea aveam pentru toată viața, nici creioane. Ci caiete, multe caiete, pe care le liniam cu creionul și rigla, pe care îmi scriam cât de caligrafic puteam numele și prenumele și clasa și materia. Așteptam atât de mult să înceapă ceva ce se dovedea a fi un calvar. Știam asta, dar dintr-un motiv necunoscut nimănui adoram prima zi de școală. Dimineață în care mă trezeam cu noaptea în cap, dimineață răcoroasă, care îmi înțepa genunchii și degetele de la mâini cu săgețelele ei reci.
Toamna însemna frunze căzute, strânse apoi și făcute grămezi, în care mă aruncam și mă tăvăleam și râdeam roșie la față și fericită. O fericire pură, inocentă, pe care cu greu o mai pot regăsi.
Toamna aducea lumina aia rece, roșiatică și amurguri nostalgice care mă ducea cu gândul la o lume pe care am pierdut-o undeva. E acolo, departe, după soarele ăla palid care se ascunde. Amurguri triste.
Toamna era mirosul de fum care intensifică nostalgia, dorul de lumea mea pierdută.

Acum nu văd grămezi de frunze, nu miros caiete proaspăt cumpărate (nici nu mai știu să scriu cu stiloul, de la cât bat tastatura), nu mănânc nuci verzi și nu am chef să strâng castane. Strugurii sunt prea dulci și mintea mi se duce nu la vii de struguri, nu mi se duce nicăieri. Nu simt miros de fum, ci de eșapament. A mai rămas lumina difuză, rece și roșiatică care se piede după blocuri și care-mi rupe inima.
Pe urmă mi-amintesc că trebuie să mă pregătesc de ploi.
Și îmi spun: Piei toamnă, piei!

duminică, septembrie 18, 2011

Coșmarul unui om cu dor de ducă


Cu mici excepții, în fiecare noapte visez că sunt într-un loc străin. Niciodată singură. Uneori locul are un nume: Istanbul, Viena, Țara de pe deal, Orașul cu bălți etc.
Rătăcesc pe străzi, fără hartă, după inimă, uitându-mă în dreapta și în stânga. Străzile sunt curate și străjuite de pomi verzi, înalți, uneori înfloriți. Sunt puțini oameni pe străzi și eu intru în hoteluri. Nu sunt cazată în vreunul, doar intru, cobor, urc scări, intru în săli de conferință, apoi mă furișez și mă întorc afară, fericită că am scăpat din spațiul ăla închis. Mereu simt ostilitate când intru înauntru, deși dau de ferestre mari, prin care năvălește lumină albă.
De multe ori ajung în zone înalte: pe acoperișul unei clădiri vechi, pe un deal, pe treptele unei scări înalte. Văd de sus, simt mirosul orașului nou, am un sentiment de bine amestecat cu teamă.
Am visat de două ori același loc. Teoretic, eram la turci, practic, spațiul proiectat era unul parizian.
Când sunt în locul nou în amurg, mi-e frică.

Azi-noapte nu am ajuns în locul meu necunoscut. Necunoscut impropriu spus, trebuia să zbor în Istanbul. În viața reală am fost fascinată de Istanbul, de pod, de mâncare, de bazar, de forfota și culoarea lui. În visul meu ar fi arătat altfel. Nu pot proiecta apă și porturi în orașele nopții.
Mă îndreptam spre aeroport. Eram în taxi, în față. În spate stătea o fată, habar nu am cine era. Aveam bagajele în portbagaj, banii și actele la mine. Când colo, îmi dau seama că pașaportul mi-a expirat din august. Și că nu mai aveam cum să plec. Eram în taxi, cu bagajele făcute, cu biletele gata luate, dar nu aveam pașaport. O deznădejde cumplită m-a cuprins. M-am întristat teribil pentru că nu am putut ajunge. În Istanbulul visurilor mele, cu aer parizian. Sau vienez. Rahat.

luni, septembrie 05, 2011

Spot viral: Cum vi se pare?

Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii Curtea de Arges. Iar material bun nu inseamna BCA. :)

sustin blogosfera feminina