luni, iulie 04, 2011

Vioară și parfum


Tereza stă în fața Ateneului. Are broboane pe frunte, îi transpiră palmele, probabil că și tălpile sunt în aceeași situație. Respiră greu, parcă îi amorțește mâna dreaptă și falca stângă. Își duce mână la gât ca să-și simtă pulsul și se teme să nu facă naibii un atac de cord.
E primul ei concert. Mai sunt 15 minute și va apărea ea, acolo, micuța fată blondă, nurlie, cu ochii negri și gene lungi. Ea și cu vioara ei, cântând ca niciodată Sonata pentru vioară nr.1, solo în G minor, de Bach. Ea și vioara ei și muzica lui Bach, și nimic altceva. Bine, doar căteva sute de ochi ațintiți spre ea curioși, sfredelitori, buze țuguiate, urechi nerăbdătoare să perceapă muzica perfectă. Fără nici cea mai mică eroare, fără niciun dezacord, fără vreo vibrație care să alunece aiurea. Pe Tereza o apucă din nou furnicăturile, îi apar iar broboanele pe frunte și simte că amețește. Nu va putea urca acolo. E prea mare presiunea. Are un talent uriaș, dar oamenii o sperie. Așteptările lor și răutatea lor.

-Mai sunt 14 minute și intri.

Tereza aude vocea de undeva, din spate. Se întoarce și o vede. O femeie înaltă, cu părul negru, prins lejer în coadă, cu ochii verzi mari și buze roșii. O simplă rochie albă, vaporoasă îi îmbracă trupul zvelt. Nu poartă inele, nu poartă brățări sau cercei și nici tocuri. Încățările îi sunt lejere, o pereche de sandale cu bretele subțiri, aurii, în stil roman.
Tereza o privește în ochi pe femeia înaltă și frumoasă, iar verdele ălă o învăluie straniu, o liniștește și îi dă încredere. Arome de coacăz negru, iasomie și portocală, parcă și de lemn de cedru și santal o cuprind pe Tereza, îi amintesc de vremuri de demult, când era mică, liberă și scutită de chinul vreunei temeri. „Este C-THRU Golden Touch”, recunoaște fata blondă și nurlie, moment în care notele ariei pe care trebuie să o cânte în curând îi alunecă prin minte, îi alunecă în urechi, iar din urechi se preling pe tot trupul ei, îmbrățișând-o mai ceva ca un ibovnic.

-Mai sunt 5 minute. Du-te, că-ți trece momentul, îi spune cu o voce blândă, dar pătrunzătoare, femeie înaltă.

Tereza își privește ceasul. Simte mai departe cum răsună melodia în capul ei, cum notele îi cuprind, bizar, toate simțurile. Le vede în fața ei, le vede cum curg în valuri, în timp ce muzica se derulează în capul ei.
Ajunge la scenă. În acel moment aplauze izbucnesc, toți o așteaptă pe ea, toți sunt acolo ca să o vadă cum transformă emoțiile în note. Terezei nu-i mai este teamă. Simte parfumul în nări, parfum care îi devine muză. Își fixează vioara bine sub bărbie, închide ochii, mai inspiră o dată puternic ca să-și unple ființa de savoarea revelatoare și trece ușor arcușul peste coarde. Mâna îi este ușoară, creierul limpede, simte de două ori mai intens fiecare vibrație, fiecare freamăt al viorii. Mâna îi aleargă mai repede, dar mai precis, Tereza respiră din ce în ce mai rapid, inima îi bate accelerat, iar de undeva din străfundul ființei ei inmugurește fericirea. Devine boboc, înflorește încet și explodează în cel mai frumos trandafir. Fericirea o cuprinde totalmente, e aici, o simte, arcușul aleargă, iar finalul vine trimfător, în apluze violente.
Tereza deschide ochii. E îmbătată de propria reușită, de starea de beatitudine pe care niciodată nu a mai simțit-o. Vede alunecând printre rânduri pe femeia înaltă, elegantă, aproape ireală.

Terezei nu i-a mai fost niciodată teamă la concertele ei. Nu a mai zărit-o pe străina în alb. Dar de fiecare dată, în timpul spectacolelor ei, cascada de arome o cuprinde cu aceeași intensitate. Coacăz negru și portocale, iasomie, cedru și santal.

Niciun comentariu: