miercuri, septembrie 28, 2011

Piei toamnă!

Toamna însemna struguri copți. Primele boabe de strugure dulci, nestropite, aurii, aromate, atât de aromate încât îmi venea să stau cu nasul în ciorchine câteva ore. Toamna însemna nuci verzi. La blocul bunicilor unu (odată ăla era și blocul meu) creștea Nucul, matur, semeț, verde, puțin arogant, căci trebuia sa stau cu ochii măriți și gura căscată, plină de apă, așteptând să mai arunce el vreo nucă. O găseam, o călcam sau aruncam un bolovan peste ea ca să pice coaja verde, mă murdăream de porcărie maronie pe mâini de mă certa mama, dar apoi ajungeam la miezul pe care îl decojeam cu nesaț. Moment în care mi se părea că niciun gust nu poate egala explozia de arome a miezului alb, crocant. Toamna însemna castane. La blocul bunicilor doi, în față, crescuse el, Castanul. La fel de semeț, la fel de arogant, aruncând când avea el chef cu castane în noi. O bucurie neînțeleasă răbufnea în mine când găseam castana, îi călcam coaja graosă, luam miezul de un maro perfect, atât de fin și frumos. Aveam și competitori. Ceilalți copii de la bloc. Ne mai certam, ne mai îmbrânceam, dar în final toți plecam cu pungile pline cu castane. Habar nu am ce făceam pe urmă cu ele. Era un trofeu pe care îl uitam undeva, în fundul lăzii cu jucării. Când castanele se închideau la culoare le abandonam definitiv, așteptând toamna următoare ca să reînceapă procesul inutil de strângere.
Toamna însemna școală. Nu stilouri, că din alea aveam pentru toată viața, nici creioane. Ci caiete, multe caiete, pe care le liniam cu creionul și rigla, pe care îmi scriam cât de caligrafic puteam numele și prenumele și clasa și materia. Așteptam atât de mult să înceapă ceva ce se dovedea a fi un calvar. Știam asta, dar dintr-un motiv necunoscut nimănui adoram prima zi de școală. Dimineață în care mă trezeam cu noaptea în cap, dimineață răcoroasă, care îmi înțepa genunchii și degetele de la mâini cu săgețelele ei reci.
Toamna însemna frunze căzute, strânse apoi și făcute grămezi, în care mă aruncam și mă tăvăleam și râdeam roșie la față și fericită. O fericire pură, inocentă, pe care cu greu o mai pot regăsi.
Toamna aducea lumina aia rece, roșiatică și amurguri nostalgice care mă ducea cu gândul la o lume pe care am pierdut-o undeva. E acolo, departe, după soarele ăla palid care se ascunde. Amurguri triste.
Toamna era mirosul de fum care intensifică nostalgia, dorul de lumea mea pierdută.

Acum nu văd grămezi de frunze, nu miros caiete proaspăt cumpărate (nici nu mai știu să scriu cu stiloul, de la cât bat tastatura), nu mănânc nuci verzi și nu am chef să strâng castane. Strugurii sunt prea dulci și mintea mi se duce nu la vii de struguri, nu mi se duce nicăieri. Nu simt miros de fum, ci de eșapament. A mai rămas lumina difuză, rece și roșiatică care se piede după blocuri și care-mi rupe inima.
Pe urmă mi-amintesc că trebuie să mă pregătesc de ploi.
Și îmi spun: Piei toamnă, piei!

4 comentarii:

andrisoi anisoara spunea...

Bravo dragalasa ,sa stii ca ai trezit nostalgii si altora mai in varsta,si mai cred ca poti sa te arunci in gramezile de frunze uscate sau macar sa-ti plimbi picioarele prin ele,iar nucile sunt un deliciu acum, asa ca ,retraieste-ti amintirile facand ce faceai.......imi place cum "cochetezi" cu scrisulsi poate ii mai dai un branci si" coanei" Ionela sa mai scrie ca tare bine o face.O admiratoare....adica mama celei mai de jos mentionata.

virgil spunea...

Multumesc frumos ca mai treceti pe aici! O sa-i mai dau bobarnace Ionelei :)

aA spunea...

mi-ai desteptat amintiri cu frunze, adunam gramezi imenswe si inotam, saream, plonjam in ele. era atat de incitant si acum mai simt mirosul amarui de frunze de plop. mi-ai dat ideea de un post, multumesc! :)

virgil spunea...

Buna, Redsky! Mersi ca ai trecut pe aici si ma bucur ca postarea mea starneste emotii si ca mai si inspira :) Ti-am vazut si eu blogul, e foarte interesant, asa, pe gustul meu. Cand mai ai timp si chef, sa mai treci pe aici. Numai bine!