joi, iunie 30, 2011

Încearcă jocul ăsta: dai o tură?



Ce este mai sus, vă întrebați? Și de ce Virgil aduce joculețe în scenă?
Pentru că mie îmi place Blogal Initiative. E un prilej în plus pentru bloggeri să facă lucruri utile pentru blogosfera noastră, să se implice în campanii, să își pună mintea la contribuție pentru a scrie posturi din ce în ce mai bune, mai relevante. Cu alte cuvinte, Blogal Initiative nu permite neuronilor de bloggeri să lenevească, eliminând astfel riscul latenței psihice care poate apărea o dată cu înainterea în vârstă :)

Mobil 1 a creat un joculeț pentru vitezomani denumit Blogal Challenge în cinstea Blogal Initiative. Am jucat și eu oleak și mi-a confirmat că sunt o mare vitezomană în online - că în real fug de condus ca de dracu.

Vă invit să vă destindeți și voi un pic creierii încinși cu o fuga strașnică pe șosea.

miercuri, iunie 29, 2011

D'ale lui Mitică


Dom' profesor Mitică, profesor de matematică, era un tip simpatic. Zâmbea mai mereu, scria toate demosntrațiile pe tablă după care își băga mâinile murdare de cretă în buzunare, făcea mișto de golanii din A (adică de noi). Când se enerva scotea pe unul la tablă, îi dădea o problemă cu grad de dificultate în funcție de capacitatea de înțelegere a victimei. Victima nu putea rezolva niciodată problema și primea trei (sau chiar doi) direct în catalog. Nu era un simplu trei (sau doi, după starea de spirit a lui Mitică), ci era ditamai cifra scrisă pe jumătate de catalog, o bubă sfidătoare, purulentă și deranjantă chiar și pentru cel mai nepăsător și impertinent dintre noi.
Dar cu Mitică râdeam. Râdeam mult. Și cred că și el râdea cu noi, deși nu înțelegea mereu de unde venea amuzamentul nostru debordant. Ne spunea „Scriți”/„Și scrim” de fiecare dată cand dicta vreo teoremă sau axiomă. Când nu înțelegeam, căscând ochii mari sau gurile de somn, zicea apăsat: „Ma-npușc”. Când unul scria vreo prostie îi spunea râzând ”Vai di minea! Poți să fi împușcat pentru asta”, iar când ne scărpinam în cap pentru că habar nu aveam să găsim rezolvarea aia nenorocită la scârba aia de exercițiu, ne-o trântea teribil: „Vă uitați la funcție ca oaia la berbec”.

Fiind acum în era FB, ne-am reunit virtual cei din A, de la Nicu Gane. Colegiu Național, nu liceu, nu grup școlar. Colegul CristE a postat, spre deliciul celor reuniți virtual, dumele lui Mitică, una mai savuroasă ca alta. Am răs zgomotos, am dat Like, am comentat, am râs încă o dată, am dezbătut. Chiar dacă nimeni în afară de noi, cei de la A, nu poate înțelege cu adevărat ce ne amuză așa de tare când le citim, iată că postez ... d'ale lui Mitică.

Aceşti termeni îi iau foarte mare distanţa.
Scriţi!
Ma-npuşc!
Obecte
Negatif...
Ma gândesc
Trebuie tratat separat de vazut...
Şi scrim...
Nu ştii să pui creta in mână...
Vezi mintea ta sau manualul...
Să ştiţi şi voi pentru ştiinţa voastră...
Şi unul bolnav ştie asta...
Du-te la cules bureţi măcar...
Până la cât vreţi tu...
Uite unde scrie ăsta ....în pod...
Ai pus +....eşti de la Arghira...?!?..
Corectaţi corect!!!...
Bea cu paiul gheaţă...
Ăştia care lipsesc s-o dus să rezerveze bilete pentru revelion....
Nu ştii nimic....da să vezi pe la discotecă ce scheme faci...!!
Vă rog fii atent!!!...
Astea sunt unu...
O găsim şirul...
Până o termini tu...trece un kilometru...
Nu avea atitudine de golan!!!...
Parcă începi sa prinzi broaşte...
Te temi să bagi mâna-n apă...
Ce faci tu străine...??
Nu scrie!!!...poţi să fii arestat pentru aşa ceva....
Domnişoară ieşi afară...vezi că este o crăpătura la usă...ieşi pe acolo...
De unde ştiu eu funcţia?!?...m-am uitat în buruiene..??
Dacă ştii sa faci asta...îmi tai degetele...
Probleme stufoase...cu un kilometru de enunţ....
Daţivă-n cap înainte...şi după aia vă certaţi...
Ai descoperit Everestul...
Vai di-minea...
Te uiţi la limite cum se uită oaia la berbec...
Luni vă treziţi cu o lucrare neanunţată...
Şi ce dacă te doare unghia de la picioare...îmi pasă mie..?!?!
Au minte de raţă...
Ai tras cu urechea din carte...
Asta-i zonă minată...
Detailat..
Rezultatul rezultă...
Le-am ordonat în ordine...
Domnişoară...du-te si dă-te cu capu’ de perete...
Îţi permite religia să bei?!?
Hai mai repede domnişoară...nici trenul de la Dolhasca nu-l mai prinzi...
Eşti solidar cu prostia...
Am crezut că-i şi fix...
Care-i treaba acolo??...Ţi-ai pierdut pantoful sau ce...?
Şi fetele aveţi atitudine de huligani...
Scrie în buletin dacă n-ai caiet...
Ci-s cu voi?!?
Tu crezi că voi credeţi că...???
Scrie aici....cartof...nu elipsă...
Te învârţi in jurul axei...şi zici că eşti bolnav...
Să se discuţe!!
Tu eşti drogat măi..
Mama e verde...tata e padure!!!
Ţi-am zis că te-o muşcat un şobolan...
Indiciile care indică...
Această scriere ne perminte să scriem...
Ce expresie frumos aşa o dat...
Se constată identic că dă acelaşi lucru...
Doamne fereşte păţeşti ceva...şi te trezeşti mort... (criză de râs toată clasa)
Fac din nou incă odata...
Ai memorie de peşte...
O să constăie...
Ce putem observaţii face aici..?!?
Cum se scrie corect ’’ e ’’ sau ’’ este ’’???
Soluţii care nici cu trenul nu le vedeai...
Vii şi la scoală într-un picior??
Să putem va da temă!!
Vă rog ia şi lucraţi!!!
Iolai!!!
De tipul ăsta o să găsim mai multe tipuri...
Să-ţi crească ţie ceva in urechi...
Scrii pe tablă parcă croşetezi...
Taci..că-ţi tai barba...


M-am întâlnit de curând cu Mitică. Neschimbat, nu tu fire albe-n plus, nu tu riduri. M-a binedispus. Ce știi tu, străine?

joi, iunie 23, 2011

Frica de ieri...


Prima oară mi-a fost frică de piranha. Aveam vro doi ani și ai mei mă scăpaseră în fața televizorului unde se derula în voia sa o casetă video. Filmul se numea, desigur, Piranha. Am reușit să văd cum un nene gras, cu burta perfect rotundă, obraznică, nebunatică, a picat bâldâbâc! într-o apă. Deodată, jde pești înguști, dințoși, ai dracu s-au năpustit asupra bietului gras și l-au apucat zdravăn de pântecul generos. Sânge, bucăți de carne, suferința omului care se zvârcolea și se îneca și era înfulecat bucățică cu bucățică. Probabil că am început să plâng pentru că mai țin minte cum capete se înghesuiau în jurul meu, încercând să mă împace punându-mi-l în brațe pe clovnul Titi (jucăria mea preferată, de altfel).
Prima oară am mers la mare când aveam trei ani, la Olimp, era lux pe vremea aia. După o cășătorie interminabil noaptea, timp în care am vomat tot drumul pentru că, din nu știu ce motive neînțelese, aveam un rău cumplit de mașină (mama: iar a deocheat-o vreo babă cu ochi spurcați), am ajuns în stațiune.
Niciodată nu i-am făcut mai mult de râs pe ai mei decât atunci. Nici măcar când mergeam la rude, apărea străbunica X și eu mă uitam la mama și strigam: Uite baba, uite baba! Nici măcar când de față cu o tanti Lola mă uitam la tata și spuneam: Uite, uite! Lola merge ca o rață!!
La mare, în prima mea experiență litorală, i-am terminat pe ai mei părinți.
Restaurant: La restaurant nu mâncam mai nimic, eram un sclifosit de copil căruia imediat i se schimonosea fața când mama îi ducea lingura cu supă aurie la gură. Scoteam acel zgomot de greață (un fel de bleah venit sincer din străfundul ființei), provocând, la rândul meu, greață simandicoșilor din jur care vroiau să-și soarbă liniștiți zeama de zarzavat din bol. Ăia își dădeau coate, comentau, mama roșie de rușine, eu le scoteam limba.
Plajă: Nu-mi plăcea să stau la plajă. Mă încălzeam, începeam să mă agit șă să dau din picioare. Mă enervam. Mă certau. Mă duceau în apă. Intram în mare nu mai mult de genunchi. În momentul în care depășeam limita impusă de subconștientul meu, îmi apărea grasul cu pântec larg, deliciu pentru creaturile dracului cu dinții ascuțiți. PIRANHA. Mă cuprindea frica, ticăloasa. Tata a făcut greșeala să mă pună cu fundul pe colac și să mă tragă în apă. Unde marea devenea mai adâncă decât trebuia. Unde depășea nivelul genunchilor mei. Frica. Iar călare pe mine. Piranha. Gras. Dinți. Ascuțiți. Și iată-mă pe mine, țănc de trei ani, începând să urlu din toți rărunchii mei: piranha, Piranha, PIRRANHAAA!!! Și iar! Și iar! Plaja, ca și acum, era mică la Olimp, iar vocea mea era foarte cristalină. Tata se înroșește, ochi ațintiți asupra noastră, mulți, sute, eu țipam în continuare. Frica mai tare mă strângea, mama roșie de rușine, iar! Scoate odată copchilul ăla din apă!
Hotel: Îmi plăcea mirosul de hotel. Îmi plăcea să văd atâția oameni. Și alți copii pe care îi întrebam de ce nu au limbă (adică de ce dracu nu vorbesc cu mine?) Seara coboram jos cu ai mei la un fel de club al vremii respective. Elton John cânta Sacrifice și Phil Collins - Another Day in Paradise. Ai mei dansau ca „gagicul și gagica” iau eu dădeam târcoale unui băiat blond, creț și muult mai scund decât mine. Era pitic, avea doi ani jumate. Ce știa el? În unul dintre momentele în care coboram din camera de la etajul patru la club, cu liftul, ceva s-a întâmplat. Ușile liftului mi-au prins piciorul - habar nu am cum, s-au închis prea repede, probabil. Dramă! Copchilul a început șă ține. Iar. Din toți rărunchii, cu vocea enervant de cristalină: lifta, lifta, LIFTAAAA! Tata panicat, mama - iar! - roșie de rușine. De ce naiba spuneam lifta? Cine poate ști? Au mai încercat părinții să mă ia în lift și în următoarele zile. Lifta-n sus, lifta-n jos....S-au lăsat păgubași.

Spaima de lift(a), de pești nebuni, psihopați, devoratori de pântece groase, scârba de mâncare ... mi-au trecut. Dar au venit altele: teama de BOB din Twin Peaks (filmul), teama de urechelnițe care îmi intrau în ureche gata-gata să-mi mânănce încet, dar sigur, timpanul (am stat mult timp cu vată în urechi), teama de vecinul de la etajul 3 care certa mereu copii, teama de râie, teama de SIDA (am aflat că Freddie Mercury a murit pentru că a făcut o injecție cu un ac infectat, că de, nu putea mama să-mi zică că a luat boala de la prea multă iubire)...

La tăți ne era frică.

Din categoria Strașnic Chick: Stevie Nicks (Fleetwood Mac)

Melodia a fost scrisa de un Strașnic Dude: PRINCE

luni, iunie 20, 2011

Fratele lui Virgil: PR Anonim

Deoarece simt nevoia să mă exprim și...profesional, am creat Pr-ul Anonim.
Inițial am vrut sa fie blog...anonim, evident, dar mi-am dat seama că nu are rost. Dacă spun vreo prostie, e bine sa fiu criticată, corectată (dar nu scuipată pentru că atac). Numele a rămas Pr Anonim pentru că la urma urmei nu contează cum te cheamă, unde acționezi, cu cine duci lupte, cu cine prEtenii. Important e ce transmiți și că faci efortul să împărtășești ceva ce unora le-ar putea fi util.

Cinstesc pentru noul meu proiecțel și sper să nu MĂ dezamagesc.

duminică, iunie 19, 2011

Dezamagirea din noaptea lunga a filmelor scurte

Din păcate scriu încă o postare cu caracter critic. Vroiam să evit acest lucru, să vorbesc cu mulțumire despre oameni, despre fapte și locuri. Dar uite că...socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am așteptat nerăbdătoare Noaptea lungă a filmelor scurte. Sâmbăta mea a fost rezervată doar pentru acest eveniment. Am vorbit cu încă vreo zece prieteni să mergem să căscăm ochii și mințile la scurt-metraje. Unul s-a răzgândit între timp, dar restul am rămas convinși și fermi pe poziție. Eu cu I. am ajuns mai târziu la MNAC, în jur de 21.30. Dar cu cât mă apropiam mai mult de locul unde se vedeau proiecțiile de filme, cu atât mai dezamăgită deveneam.
1. Nu știam că e în aer liber. Când am citit pe flyer că va avea loc la Muzeul Național de Artă Contemporană, am crezut că va fi înăuntru, cu acces pe terasa aia minunată. Greșeala organizatorilor: nu au precizat de la început că evenimentul va avea loc în curtea MNAC, nu LA MNAC. E o mare diferență. Precizez că pe pagina de FB au subliniat acest mic aspect prin poze și alte postări. Ei, mie mi s-a fâlfâit de comunicarea lor de pe FB, nu m-a interesat să intru, nu am avut timp, am luat de bună informația de pe flyerul care îmi picase în mână.
2. Nu știam că sunt locuri limitate. De ce? Pentru că băieții au spus așa: de pe eventim se cumpără înaintea evenimentului bilete cu 30 de lei, DAR ȘI DE LA INTRARE, CU 35 DE LEI. Nimeni nu a zis nimic de locuri limitate. Când am ajuns acolo, am aflat că nu mai erau scaune libere și că trebuia să mă înghesuiesc pe scări sau să mă trântesc pe iarbă. Adică timp de vreo cel puțin 6 ore, eu trebuia să stau cu curul pe iarbă sau pe piatră și să răcesc la dragele și prețioasele mele ovare. Nu, nu mi-am luat cu mine păturica de picnic. Cu alte cuvinte, trebuia să plătesc 35 de lei pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Gândiți-vă: festivalul dura de pe la 21.00 până la 6.00. Pentru atâtea ore, un om trebuie să-și amplaseze comod curul și spatele, pentru a nu pleca amorțit, blestemând și ocărând după nici două ore. Principiul ia bilet mai scump de la intrare se aplică concertelor. Alea durează două ore, lumea stă în picioare și organizatorii nu mai vând la intrare nimic, le iei doar pe sub mână. Întreb, astfel, organizatorii: de ce au vândut bilete mai scump la intrare pentru o mie de locuri dacă ei nu mai aveau scaune și condiții ok pentru oameni? De ce nu au zis nimic de o limită de locuri și m-au lăsat să stau ca fraiera, relaxată, spunându-mi: cumpăr de la intrare, nu-i bai?
Acum, trebuie să dezvolt ceea ce am spus mai sus. Nu sunt o calică penibilă care nu plătește o sumă de bani pentru filme de scurt-metraj care nu sunt disponibile pe net, care sunt de calitate și care chiar te pot inspira. Dar nu pot plăti nici măcar 50 de bani pentru a-mi crea prilej de nervi, frustrare, semne de întrebare cu privire la capacitatea intelectuală a organizatorilor de a face un lucru bine.
3. Mai aveam dubii: hai măi, să plec, să stau? Încă cum sunt un om al clarificărilor, al comunicării neaoșe, m-am îndreptat către cei care stăteau la casa de bilete. Bine, casă de bilete este impropriu spus, era de fapt o măsuță cu doi oameni stând la ea. O fată creață și un băiat hipșter gay (folosesc sensul propriu al cuvântului, nu este o metaforă care să ofenseze această comunitate). Îi întreb: Nu mai sunt locuri, nu? Ea și el: Nu! Eu: Păi și atunci eu plătesc pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Și plătesc mai multe parale pentru un loc incomod, față de cei care au plătit mai puțin, pentru un scaun. Ea: Nu sunteți obligată să plătiți. El: Puteți să plecați dacă nu vă convine. Eu: am zâmbit ironic, l-am imitat răutacios pe el, care m-a scos de altfel din pepeni cu gesturile și modul de a vorbi. Nu tu ne pare rău, nu tu încercare de a convinge omul să rămână spunând că: vedeți, locurile se vor mai elibera pe parcurs. Nu tu nimic.
O aroganță de doi lei, o lipsă masivă de bun-simț. Încă un gest de nesimțire a celor care oferă niște servicii față de cei care chiar vor să dea bani pentru serviciile respective.
A, și fraierii ar trebui să știe că la un astfel de eveniment cu multă lume trebuie să existe o ambulanță. Pentru că...vezi tu, niciodată nu se știe. Verdict: lipsă de profeseionalism, nepăsare, nesimțire. Și unii au plătit pentru asta, probabil pentru că e cool, boem, e un act de profunzime și cultură. Bravo!

Până una alta, am găsit acest scurt-metraj care a rulat aseară. Enjoy!

joi, iunie 16, 2011

Spune-mi cum conduci ca să-ți spun cine ești

M-am enervat de curând teribil. Pășesc zglobie spre serviciu și, la o trecere de pietoni destul de îngustă, un nene cu o Dacie Logan de culoare albastru închis mai-mai că nu oprește. Pune frână destul de târziu și iată mașina atât de aproape de picioarele mele încât m-am speriat. L-am făcut bou, el m-a claxonat nervos (pe trecerea de pietoni), l-am trimis apoi în marții lui (asta mai mult în gând că oricum nu mă auzea nimeni) iar el a plecat mai departe bodogănind și aruncând săgeți drept în inima mea. Ce m-a suprins este faptul că a comis măgăria având un copil în spate.

Acum câteva zile citeam îngrozită, revoltată, dornică de dreptate, cum un „interlop” din Oradea a trecut cu 160 de km/h într-o intersecție, a intrat din plin în ceva Matiz sau Tico. O fată-jumate a murit (adică una s-a stins, cealaltă, sor-sa, a intrat în comă). A treia a avut norocul să scape. Criminalul cocalar, ascultător de manele din 1998 și spărgător de semințe a fost eliberat până la începerea procesului.

Trebuie să recunosc. Nu-mi plac șoferii. De pe drum, din lumea în care kilometrii îi faci pe jos/role sau cu metroul, șoferii sunt din tabăra inamică. Niște periculoși, niște nebuni, pe care de cele mai multe ori îi urăsc. Desigur, doar o parte sunt bovine în trafic, dar dau zilnic de atâția monștri care rânjesc din spatele volanului, făcând tot felul de porcării, încât da: șoferii sunt pentru mine o specie aparte, pe care aproape o detest și pe care deseori îmi imaginez, mai ceva ca o fantezie sexi, cum arunc cu ouă împuțite în parbriz, cum îmi scot din gentuța mică un baston fermecat care, ca sula din Povestea poveștilor, începe singur să le croiască, la o vorbă fermecată, spatele de dihănii fără creier.

Deja când întâlnesc șoferi calmi, care mai dau prioritate, care nu te înjură de mamă dacă treci prea încet pe trecere, care zâmbesc, care își văd de treaba lor, îmi saltă inima de bucurie. Și îmi spun: Ăsta trebuie să fie un om de treabă!

Modul în care cineva conduce o mașină spune atât de multe despre un omul respectiv. Și nu mă bazez pe ceea ce am observat și analizat la necunoscuții de tip șoferi-maimuțe poaste și puturoase, ci pe experiența cu amici, cunoscuți, prieteni. Și trebuie s-o spun: dacă vrei să testezi caracterul unui om, ia-l la o plimbare cu mașina. Obligatoriu el trebuie să conducă.

Dacă nu oprește când urmează o trecere de pietoni, dacă face slalon de pe o bandă pe alta, dacă crede că toată șoseaua e a lui/ei, dacă vrea mereu să depășească, dacă depășește aproape inconștient, dacă merge cu viteză prea mare (asta e clișeu deja), dacă nu-și recunoaște greșelile evidente pe care le face la volan....trebuie să te mai gândești o dată la ce persoană ai în viața ta. Și nu trebuie să bifeze tot cea ce am înșiruit eu mai sus. Din cauza unui arogant la volan care mergea pe principiile conduc cu viteză pentru că sunt atât de mișto, cool și valoros, depășesc ca boul pentru că sunt inconștient și IQ-ul și EQ-ul tind spre zero, nu suport să mi se atragă atenția de către ceilalți trei oameni din mașină, deci, din cauza unui astfel de individ, mi s-au declanșat atacuri de panică. În mașină rareori urc la drum lung și dacă cineva depășeste suta la oră încep să îl urăsc.

După întâmplarea cu interlopul din Oradea, eu aș înăspri legea. La trecut pe roșu, nu îi iei doar carnetul, primește și două șuturi în fund plus bonus două bastoane pe spinare. Pentru depășire de viteză cu nesimțire și aroganță de interlop, două bastoane pe spinare plus cap spart (nu foarte rău, pentru că deja creierul nu funcționează bine), pentru conducere în stare avansată de ebrietate: două șuturi în fund, două bastoane pe spinare, un pumn în ficat plus două palme peste față.

Repet, respect șoferii care conduc cu grijă. Grijă și pentru ei, dar mai ales pentru cei din jur pe care nu se pișă din spatele geamurilor fumurii.

marți, iunie 14, 2011

Motive de pauză

M-am uitat la data la care am urcat ultimul video pe blog: începutul lui februarie. Acum suntem în iunie. Adică Virgil a luat o pauză de aproape jumate de an. Mult. Foarte mult. Am verificat si Google Analytics, mai mult din sadism, ca să văd cât de jos s-a dus. E, da, s-a dus rău, sub nivelul mării. Atât de jos că m-au iritat teribil ignoranța, lenea, nepăsarea, nesimțirea care - am crezut eu - m-au copleșit așa deodată.
Am stat și m-am gândit între timp. La ce înseamnă să fii online. Ca blogger, ca om care dă minim opt tweet-uri de impact pe zi, care răsfoiește zilnic câte 30 de bloguri și care reușește să posteze constant! pe propriul blog. Ia mult timp. Trebuie multă atenție în crearea unei agende pe care s-o respecți întru totul. Așa făceam când eram mică, cu colega mea de bancă. Ca să avem timp de toate - și de sărit coarda, și de teme, și de somn, și se jucat cu câinii - ne programam totul la sânge. Până și când mergeam la budă sau când făceam baie.
Mi-am dat seama că mi-e greu să revin la agenduța mea magică și dureros de strictă. Nu am chef. Nu vreau asta încă. Îmi place haosul.
Îmi place online-ul. Aș sta 10 ore în fața calculatorului să mă manifest virtual. Dar nu am aceste 10 ore. Am o grămadă de alte lucruri de făcut. Și la naiba! îmi place să fiu și offline. Să mă plimb, să citesc cărți sau reviste nu electronice, ci pe print. Îmi place să mangâi pagini, să le miros, să le îndoi, să le notez, să le citesc. Îmi place teribil. Îmi place să vorbesc cu prietenii mei stând cu ei față în față. Pe chat de obicei nu îmi dau seama de tonalitate, de vibrația vocii, nu văd priviri, mă enervez, interpretez greșit, dau buzz, înjur, mă îmbufnez.
În plus, mă termină uneori cantitatea de informații. E ca atunci când mi-ai scoate ochelarii, m-ai învârti de zece ori și m-ai lăsa să merg așa, în miopia și amețeala mea.
Și mă mai dor și ochii. Și cred că oarecum prea mult calculator îmi influențează sănătatea prost. Foarte prost. Bine, eu sunt și ușor ipohondră așa că nu știu cât ar trebui luat în considerare ceea ce spun eu aici.
Bine, bine, cu toate astea am realizat un lucru. Nici timpul, nici ochii slăbiți, nici starea mea ipohondră nu m-au împiedicat să scriu aproape șase luni pe Virgil. O postare îmi ia puțin timp, mă relaxează și mă umple de o stare bună.
Nu. Marea problema este că nu am fost relaxată. Deloc. O stare de agitație (pe care acum o înțeleg, știu de unde a venit și de ce a dispărut) mi-a futut creierii și acea pace interioară de care am mare nevoie ca să pun cuvinte pe „hârtie”. Timpul ți-l poți organiza. Pentru ochi îți schimbi lentilele. Ipohondria nu știu cât trece, dar să fiu sinceră, nu e așa o mare problemă. Dar acea pace interioară nu prea poate fi controlată. Dacă ești străpuns de mii de săgeți perturbatoare îl dai dracului pe Virgil, îl dai naibii de scris și te apuci de altele. Pentru că pentru mine, scrisul - chiar și la nivelul lui Virgil - e un proces care nu poate fi făcut orișicum. Starea psihică bună și o cantitate suficientă de liniște și mulțumire este mai mult decât necesară.
So.....acum am iar chef. Și condiții prielnice.
Așa că...profit cât pot.