luni, aprilie 20, 2009

visul unor nopti de vara

Tanjesc.
Dupa locul meu de suflet, pierdut si probabil de negasit. Un sat, un catun uitat aproape de lume, cu oameni simpli, cu Ioni care inca se lupta in tribunale zeci de ani pentru un petic de pamant. Cu paduri verzi, atat de verzi ca ti se imprima in creier, in sange, in suflet. Cu miros de balega proaspata, de bumbisori, de imas intins, de copilarie, de lemn putin mucegait, de friganele. Cu miros de fericire.
Acolo imi petreceam o parte din vara. La tara. Vara la tara. Ce cliseu. Cliseu pe dracu! Alerg acuma dupa vacante exotice cand de fapt ar trebui sa iau masina si sa plec de nebuna, fara vreun motiv, in satul ala pierdut de lume, sa ma duc in padure sa ma trantesc jos si sa ascult rasuflarea lumii. Iubeam padurea aia, aveam atatea fantezii, cream povesti. Da mi-e frica sa iau masina aia, sa apas acceleratia si s-o iau din loc. Nu doar pentru ca sunt o soferita al naibii de proasta, ci pentru ca tare ma tem ca nu o sa mai gasesc ce caut: copiii au crescut, imasul e plin de case, mosii au murit, padurea e mai rara, fantanile mai seci.
Vreau sa raman cu amintirea unei trairi 100% inocente. Pentru ca asta nu voi mai gasi in vecii vecilor amin: inocenta veritabila. Nu vreau nici o pata sa mi-o intineze. M-ar apuca pandaliile.
Friganele, plaja in tzatzucile de fetita de 12 ani in curtea verde, mers pe imas la curu vacii cu copii murdari si zambitori, cartofi si porumb furati si copti in jar, mancarica de ciuperci proaspat culese, Dana care venea cu mine cateva saptaman si ne certam de nu ne mai suportam una pe alta, Toate Panzele Sus, fantani, Georgica, Ancuta, visine furate, alergat pe valea noroioasa fugariti de tanti de la care furam visinele, adidasi noroiosi spalati in troaca vacilor, bancuta din fata portii, o stea cazatoare, dorinta de a merge la schitul la care nu am ajuns niciodata, privata, tei, berze, un cocos turbat care m-a atacat furios, baba surda de 100 de ani care avea cocosul, fulgere privite de pe runc, certuri ca de ce nu am vent acasa cand a inceput sa fulgere, straturi de mac, cochilii de mac golite de tot, nopti de vara pline de aroma, cu cartofi fierti si iaurt.
Si acum mai visez noaptea. Si ma-ntreb: sa pornesc sau nu masina?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Hmm, Ena mi-ai adus aminte de multe.. Eu am pornit masina, am plecat spre acel loc, dar nu am gasit decat priviri rautacioase,pline de invidie, campul dezgolit, caii nu mai erau acolo la izvor, nu ma mai asteptau :( Curtea era altfel, si dealurile parca pareau altfel , sa nu mai zic ca in partea cealalta, in Ardeal totul e lipsit de viata ?
E o vorba: Unele lucruri sunt frumoase de pastra numai in amintiri..

Unknown spunea...

viata de zi-cu-zi poate e mai plictisitoare acum, decat era acum 15 ani dar traim cu totii, si acum, momente fantastice de care ne vom reaminti cu drag mai tarziu. poate cautam experiente mai exotice, mai complexe, dar locuri de visat, peisaje de poveste, oameni zambareti si fericiti intalnim si acum... Trebuie totusi observate aceste momente. trebuie traite, deoarece nu se repeta, nu mai pot fi retraite, nu te potzi intoarce la ele mai tarziu.
se resimte pesimism si nemultumire in scrierea ta si asta nu e bine.
un pahar de apa poate fi vazut in mai multe feluri: pe jumatate deja gol, sau pe jumatate plin inca.

sustin blogosfera feminina