sâmbătă, aprilie 18, 2009

muierea si firul ei de par

Cand eram mica, probabil ca in primara asa, am citit volumul Povestea vorbei a lui Anton Pann. Mi-a ramas clar in cap o poveste: dracul vine pe pamant, ingamfat, arogant, spunand ca orice sarcina i s-ar da ar duce-o la cel mai bun sfarsit. O muiere, insa, enervata de drac, isi smulge de subbrat un fir de par, gros si cretz. Ia, drace, indreapta firul asta. Dracul ia firul, il inmoaie in gura pana nu mai are saliva, il rasuceste cu degetele, il descanta, iar il inmoaie in gura, iar il rasuceste. Firul tot mai cretz. Tot mai obraznic. Dracul a crapat de nervi.
Mi-am amintit de povestea asta in fata oglnzii. Tocmai ma trezisem. Era ora 9 dimineata. Noaptea precedenta m-am spalat pe cap, m-am uscat, dupa care m-am dus la somn. In ultimul timp am redescoperit placerea de a dormi pe burta, cu capalaul adanc bagat in perna, cu gura inredeschisa din care mai pica cate o bala. De la obseala domne. In plus, in casa aia am un pat grozav. Somnul e minunat de adanc.
Dupa un astfel de somn, cu capul bagat adanc in perna, nu e de mirare cand strig de nemltumire in baie ca bretonul imi sta ridicat. Imi sta ca dracu ala din poveste.In sus. Groaznic. Arat ca un fel de Johnny Bravo prost desenat.
De obicei nu am timp sa-mi aranjez parul, sa il intind sau sa-l dau cu fixative, spuma, geluri. Nu. Il pieptan, imi scutur de doua ori capul si plec. De obicei multumita ca am un par drept, care se aranjeaza usor, invidiat de fetele cu par ondulat, care trebuie sa foloseasca placa. Ironic, avand in vedere ca jumate din tinereta mea am suferit ca am parul atat de drept, fara niciun carliont, nimic.
De obicei nu stau sa mi aranjez paru ca nu am timp. Pentru par am rezervate doar 2 minute. In dimineata aia cele doua minute au devenit....nici nu mai stiu, 2 ore. Dau cu apa pe palma, sa indreapt bretonu. Nimic. Dau cu scuipat pe palma, nici asa nu merge. Dau cu pieptanul de 1000 de ori, il rasucesc, mai bag niste apa, bretonul meu arata groaznic, ridicat in sus, parca am multe multe antene. Gasesc niste clame, imi ridic bretonul, si il prind. Fruntea imi ramane libera, respira, e insa o frizura asa de copil labil psihic, dar cat de cat sunt multumuita si ies din casa.
Trec la un moment dat pe langa o masina parcata, ma uit - vechi obicei de al meu, prost, de altfel - in geam. Ma opresc. Din bretonul meu prinns cu clame au rasarit doua fire de par care stau tepene in sus. Arat ca un greiere cu antenele alea sculate.Ma proptesc in fata geamului, ma plec incruntata si reincep: scuipat pe degete, rasucit de fire, doua injuraturi de mama nu stiu cui scuipate printre dinti. Nu are rost. Firele nu vor disparea, nu se vor culca, ci tot ca doua antene vor sta. Ma resemnez si plec mai departe.

Niciun comentariu: