cu capu-n jos

Cand merg pe strada, si sunt singura, sunt pur si simplu coplesita de ganduri. Puzderie. CACALAU. Si cand incep sa ma gandesc la gandurile mele, si sa le analizez si sa disec firul de nisip, stau cu capu-n jos. Adica nu am acel mers de femeie fatala, cu fruntea-n sus si tzatza-nainte, cu nasul in vant si un zambet palid dar evident datorita unei note profunde de aroganta. Nu. Eu merg cu capul in jos, sunt incruntata, chiar daca e soare, chiar daca e innourat. Rareori am acel pas de femeie fatala, dupa o noapte de sex sau cand simt eu ca are de ce sa creasca orzu-n mine ca am realizat o chestiune importanta la care nu m-as fi gandit. Dar repet: rareori.
Care sunt avantajele faptului ca merg cu capul in jos?
1. nu ma-mpiedic.
2. nu calc in cacatzi de caini
3. nici in flegme verzi aruncate pe jos ca un semn de suprema sfidare a existentei tuturor pietonilor.
Care sunt dezavantajele:
1. nu sunt sexi
2. nu vad lumea; daca trece un cunoscut pe langa mine, sa-i dea Dumnezeu sanatatate. Poate sa strige isteric, sa faca din mana, sa sara ca o minge de ping pong. Nu vad. Nu sunt aroganta, doar privesc pe jos fiecare crapatura si smoc de iarba.
3. si fiecare cacat de caine.
Urasc cacatzii de caine. Ii urasc pentru ca mi se par atat de firesti incat nu mi-e scarba nici cand vad unul intins ca untul pe paine pentru ca vreun aiurit a calcat in el si l-a frecat bine pe ciment. Am vazut atatea sortimente si atatea culori, incat am inceput sa vizualizez catelul sau cateaua care l-a scremut in fata stapanului care ii spune gales in timp ce se caca in fata lui: hai Azorel, asa mama. A, ala e mic si uscat, sigur e vreun Bichon cu fundita, constipat pentru ca "mamica" nu i-a mai dat lapte in ultimul timp. A, asta tre sa fie un Shnautzar pitic (nu stiu cum se scrie, oricum am invatat numele rasei asteia intr-o zi intreaga). Asta e dalmatian, ciobanesc mioritic, maidanez, maidanez, a, ia uite si-un pittbul.
Azi am trecut din nou pe langa spatiile alea verzi din zona Arcului de Triumf. Am vazut o chestie ca nici nu stiu cum naiba s-o numesc, ca o tablita cu fata unui caine cu o privire aproape inteligenta pe ea. In tablita respectiva sunt pungi negre. Vii cu cainele, se caca, iei rezultatul unui scremut scurt al animalului si arunci la gunoi.
Deci in zona Arcului de Triumf privirea mea va cuprinde un spatiu cu 70% mai putina culoare.
Atat.
In rest, forme noi si culori inedite imi vor tulbura gandurile in continuare.