duminică, martie 29, 2009

bucati de smoala

Si acum tin minte momentul in care am simtit cea mai sfasietoare mila pentru un om. Nu mai stiu exact cati ani aveam, oricum pana in 9, cam asa. Ma jucam in fata blocului in care locuia bunicul meu, era vara, soare, iarba verde, bumbisori in iarba verde. Sau poate ca nu era vara cu bumbisorii ei, ca il vizualizez pe bunicu cu o basca pe cap si sacou. Oricum, soare era cu siguratnta. De undeva, de nicaieri, a aparut un mos. Un mos mic, pricajit, cu zdrente pe el, un pic adus de spate. Avea parul alb, barba mare alba, si niste ochi albastri, atat de sinceri, atat de blanzi, atat de tristi. Un om sarman, care nu cersea, ci cauta bucati de smoala uscata. Le cara singur, multe bucati mari de smoala uscata, in spatele lui slab, cu ochii lui albastri, blanzi, tristi. Le cara la o casa, poate lua si el acolo un banutz pentru smoala aia, dar abia se micsa din cauza acelui sac din spatele lui, facut din carpe mari, murdare. Bunicul meu l-a ajutat.
Am inceput sa-l visez pe mos. Cand ma fortam sa plang in fata mamei ca sa o impresionez dupa ce faceam vreo pozna ceva ma gandeam la mos. Visam ca o sa ajung mare si bogata si voi fi mamica ranitilor si mosilor saraci precum mosul meu care cara smoala.
As mai scrie ceva, dar nu mai am inspiratie.

Niciun comentariu: