duminică, august 22, 2010

marea cutreierare

Nu sunt omul muntilor. Nu ca nu mi-ar placea, as sta vreme indelungata la munte sa privesc crestele, sa privesc padurile, sa ma plimb agale....dar nu am facut trasee prea multe, asa, cu sacul in spate, cu incaltari de escaladat, cu forta si pofta de cucerit varfuri. Nu, eu prefer promenadele pe carari molcume, ca eu sunt casca-gura, ma uit, meditez, admir, nu imi place sa merg contra-cronometru, nu imi place sa imi controlez pas cu pas respiratia ca de nu rotitele o iau razna la o panta abrupta si urasc sa nu ma pot uita nici in stanga, nici in dreapta de teama ca ametesc daca vad haul de langa mine.
Weekendul acesta a fost programat pentru catarare, pentru traseu pe bune, cu rucsac in spate, cu bocanci si cu ciucalata ca sa ma incarc de energie.
Eu, Mi, Ma, Le Martin, D. Ne-am facut 1000 de sandwish-uri, ne-am luat 1000 de batoane de ciucalata, apa, ceva gros si hai. La Gura Diham ne-am intalnit si cu C, ea bate muntii cum bat eu Lipscaniul. Adica mult si des.
De la inceput parca am primit un pumn in ficat sau o palma peste fata. Panta, tata, nu gluma. Stiam ca asa e, ca mai facusem candva traseul pana la Poiana Izvoarelor. Dar panta abrupta nu a tinut foarte foarte mult. La Poiana Izvoarelor ne-am oprit cat sa mancam o ciucalata si sa bem doua guri de apa. Vis pentru mine, puteam inghiti batonul dulce si consistent fara sa am remuscari ca, of, o sa se depuna pe cur, fir-ar al dracu.
Intelesesem ca tinta noastra era cabana Malaiesti, 1720 de metri. Ceasul arata aproximativ ora 12.00. Bine, da-i inainte. Ajungem pe carari inguste, de-o parte si de alta buruieni, ierburi ce ne napadeau prietenos as spune, ca nu m-a intepat nimic, nu mi-a intrat nimic in picioare, fund, dejte. Cerul senin, soarele de partea noastra, eram multumita de cum aranjase divinitatea treburile, mai ales ca am oroare de frig si de umezeala.
Cu cat inaintam, insa, lucrurile se complicau. Mai multe buruieni, care incepeau sa intepe, urcusuri si coborasuri, haul se casca in dreapta, cararea din ce in ce mai ingusta. Apareau stanci, pietre pe care trebuia sa calc cu grija, ca daca puneam piciorul gresit, haul ma mananca cu tot cu fulgi. La un moment dat trebuia sa trec peste un podulet stramt din lemn, care era pus peste o prapastie urata si adanca, iar lemnul ala parea ca in orice moment poate sa se rupa, sa ta trimita naibii in jos, in gol. Ca sa treci pe pod, apoi sa calci pe o carare pe care abia o vedeai de stramta ce era, dupa care sa cobori o scara care ma suprindea, intriga si oripila in acelasi timp, trebuia sa ma tin de lanturi infipte cu niste cuie imense in stanca. Imi tremurau un pic genunchii si sufletu, nu ma uitam nici in dreapta nici in stanga, nu respiram, ma ajuta si D, asa ca am trecut si podul, si pseudo-cararea si am coborat si scarita. Mi. e cam palid, pe el il cam ameteste si terifiaza inaltimea. Cu alte cuvinte, Mi are rau de inaltime si cam transpira.
Mergem pe langa hau, pe carare poti aluneca, o parte din grup o ia inainte, ma enervez ca ei merg prea repede, eu prea incet, incepe sa ma doara si degetul mic de la piciorul drept, il simt strangulat in bocanc. Coboram, sarim, mai trecem un pod, mai coboram o scarita, ne agatam de lanturi, Mi e mai palid, haul se tot casca, coborasul e tot mai abrupt, urcusul devine de-a dreptul serios, incep sa ma catar pe o portiune, sa ma prind de pietre si cioturi ca sa scap de zona aia de cacat. Ma tot intreb cum o sa cobor pe acolo la intoarcere. Sunt ingrozita la gandul ca va trebui sa cobor portiunea aia. Degetul mic, strangulat, de la piciorul drept imi da o sageata pana in mEzul sufletului, simt ca lesin.
Ajungem la cabana, mancam sandwish, ciucalata, bem apa, ne pisam (eu nu, ca la buda mirosul de panselute ma alunga cat ai spune CIOC), ne ia cu frig. O parte din grup vor sa mai urce putin, pe drumul spre Omu. Eu zic pas, eu si Ma, ca ne dor picioarele, si mintea, si sufletul si tot. Mai discutam ca fetele, mai mancam ceva, mai bem, mai povestim, ne ia cu frig. Tot mai tare. Ma uit la ceas. E cam patru. Adica cam tarziu. Sun pe ceilalti. Nu au semnal. Le dau mesaj. Ma anunta ca in 16 minute sunt jos. Intram in cabana, eu cu Ma, ca frigul ne cam da de furca, desi am pus cam toate hainele - pulover, hanoras, veste - pe noi. Unu de la o masa, ardelean care se pare ca vine des tare prin Bucegi, povesteste de ursi, de mistreti. Realizez ce entitate complexa e ursu: alearga, arunca cu pietre, se catara in copaci, simte omu de la 4 kilometri, de fapt e arma perfecta de ucis. Si femela de mistret, daca are pui, nu se lasa pana nu-ti face felul. Ma uit la Ma, ea la mine, e cam 5 fara 20, si astia nu au ajuns. 16 minute au trecut de ceva vreme si nici urma de ei. La cat incepem noi sa coboram? Daca ne prinde noaptea? Daca vine ursul complex si mistretul-femela cu pui?
Trimit mesaje disperate, vreau sa pornim o data in jos, sunt agitata, mi-e frig si mi-e si somn. Apar si oamenii nostri, fara sa mai stam pe ganduri o luam la vale. Pe alt drum, nu pe cel marcat cu rosu, ci pe cel marcat cu albastru. E mai simplu.
Coboram mult, prin padure, macar nu mergem pe marginea prapastiei. Dar panta e abrupta, mii de radacini ies amenintatoare din pamant si degetele de la picioare incep sa-mi dea de furca. Coboram, coboram. Ne mai oprim, mai bem apa. Iar o parte dintre noi o ia inainte. Ajungem la un semn: 15 minute de coborat, dupa care o ora de urcat pana la Cabana Diham. Hopa, o ora de urcat? O ora si 15 doar pana la cabana? Dupa care inca vreo ora de coborat pana la Gura Diham? Prin padure? Cam mult, ne pornim, bagam viteza. Cele 15 minute de coborat trec cum trec, degetela ma dor de mor. Incepe urcusul. Panta, neica, nu gluma. 5 minute de urcat trec ca 5 ore. Imi reglez eu, in felul meu, respiratia. Da cum dracu sa o reglez calumea, cand e plin de radacini, inima-mi bate de-mi sare din piept, ma uit si vad numa padure, abia daca se vede cerul. Urcam. Ne oprim. Urcam. Ne oprim. Vedem la un moment dat un capat de padure. Parca prind puteri, dar imi dau seama ca urmeaza inca o panta. Si mai inclinata. Drumul devine ingrozitor. Cred ca mai avem inca jumate de ora. Incep sa injur: muntele, padurea, drumul dracului, ala care a pus insemnele albastre. „Mi-o trebuit mie traseu, sa-mi incerc limitele, mi-as eu ceva pe ele limite”. Bodoganesc intruna. Nu stiu cum ma suporta baietii. Sunt mai mica si sunt domnisoara finuta care injura ca un birjar, nu au de ales decat sa ma suporte. Dupa o ora iesim din padure, ajungem la cabana, ceilalti trei ne asteapta. Ma uit urat la ei. Ma. a crezut si ea ca moare, mi-a spus in soapta. Acolo la popasul nostru este un camping: ma uit urat la copiii care se joaca, la omul care canta fericit la chitara si la muierile care duc tavele de mici la barbatii care fac focul de gratar. Practic ii urasc. Pornim mai departe.

Coboram in continuare. Parca am ace mii si mii care-mi intra-n dejtele de la picioare. Suntem prosti, nu suntem in stare sa fabricam incaltaminte comoda. Iar ne impartim in doua, nu-nteleg de ce (*&()_ calului nu stam cu totii la un loc. E 8 seara. Se cam intuneca, nu avem lanterne. La un moment dat, grupul din urma, adica eu, Ma, Mi si Le Martin ajungem la o rascruce de carari. Vedem semnul: Atentie, nu va abateti de la drum ca sare ursul sa va sfasie! Ma se face palida, eu imi umflu narile si deja vizualizez ursi. Uite unul in dreapta, nu, e o scorbura. Uite unul acolo, a, nu, e un mususoi mare. Le Martin cica are o scula speciala care, daca apesi pe za button, scoate ultrasunete care innebunesc ursul. Da daca e surd....hm,nu ajuta la nimic. Deci nu am incredere mare in za gadget.
La rascrucea de trei carari dispare si semnul. Care e drumul bun? Eu ma panichez teribil. Sun pe C si o cert ca de ce nu e marcat drumul si mai ales de ce a luat-o inainte, cand ea cunoaste bine zona? O luam pe o carare, se pare ca e aia buna, ca e plina de norori si transee, asa cum ar trebui sa fie cararea buna - dupa spusele lui C.
Eu sunt transpirata si panicata. Ma si ea are brobonele pe frunte si bolboroseste continuu ceva. Baietii sunt atat de calmi....dar simt ca in sufletul lor s-au pisat puternic pe ei de teama. E cam intuneric. Coboram cu pasi mari, nu mai vad mare lucru, degetele ma dor de imi vine sa urlu, iar padurea nu se termina. Ne intalnim si cu ceilalti doi. Se aude muzica in departare. Coboram, coboram. Padure, padure. Fir-ar al naibii de padure. Pana vara viitoare sa nu mai vad paduri.
In cele din urma iesim. Gata, ajungem la masini.
Padurea s-a terminat. Cutreierarea noastra prin munti a luat sfarsit.

Noaptea, cand m-am bagat in patul moale, am vazut numai padure de fiecare data cand am inchis ochii. Padure si carari si stanci. Fara ursi.

3 comentarii:

hirina spunea...

foarte tare:)) auzisem si de la ma povestea live, dar cum ai scris-o aici e belea :))

Anonim spunea...

la mine a fost mai simplu: ne-am urcat 4 bucati intru-un Pajero cu tractiune integrala, aer conditionat, CD-player etc si am luat muntii din jurul Maliniului la rand. Am oprit la stana, am mancat bine si sanatos, am baut apa de la izvor si am si dormit o ora pe paturi, la soare. Putea sa vina super ursu lexcitat si cu super scroafa neprihanita cu toti purceii ca nu ne prindeau.si au scapat si degetele mici...

marmotzel spunea...

Dar peisajul a meritat tot efortul asta, asa-i ?