miercuri, septembrie 19, 2012

Banca scrijelită I


A doua bancă din rândul de pe mijloc, locul din stânga. Poate mă simt prea aproape uneori de linia inamică, dar în general e o poziție bună, sunt mai aproape de fereastră decât colega din dreapta, care periodic mi se tot schimbă, asta e, nu sunt consecventă, nu multe rezistă lângă mine cum nici eu nu le rezist lor. Aud bine ceea ce se predă și văd aproape perfect tot ceea ce se scrie pe tabla neagră, impersonală, care cerșește mereu să fie curățată de creta albă ca de o boală de piele care trebuie rapid îndepărtată.

Mă plictisesc, stau câte 6 sau 7 ore pe zi cu curul în a doua bancă de pe rândul din mijloc, văd aceleași fețe în fața mea, spunând de multe ori lucruri care trec pe lângă mine ca fire de nisip purtate de vânt care nu reușesc să îmi intre în urechi. Mă plictisesc mai ales dimineața, când nu funcționez deloc. Mi-e somn, simt o stare de autosaturație deplină, parcă trebuie să ies din mine și să o iau la fugă, repede, fără să îmi pese de cine mă lovesc, de ziduri, oameni, câini. Uneori doar mi-e somn și vreau să pun capul pe masă, să nu mai aud nimic, să nu fiu nevoită să mă concentrez ca să dau un răspuns de care să fie mulțumit omul din fața mea de la catedră, zeul suprem care stă cu catalogul în mâini ca Moise care ține tăblița de piatră cu cele zece porunci. Alteori simt o agitație internă, de parcă toate mațele și inima s-au pus într-o mișcare haotică, mă apucă strechea, mă panichez pentru că stau prea mult într-un loc, ca Iisus țintuit pe cruce. De fapt e doar o bancă. Dar tot din lemn.

Iar alteori, ca să îmi calmez toate pornirile de a o zbughi, plictiseala, somnul, căscatul, scărpinatul în cap, dorința de a vorbi cât mai mult în loc de a tăcea 50 de minute, iau pixul, carioca, creionul, ce apuc, și încep să o scrijelesc sau să o mâzgălesc pe ea – banca.

De cele mai multe ori bag mina creionului sau vârful pixului adânc în lemn, ca scrijelitura mea să rămână întru eternitate pe biata bancă, indiferent de soluțiile care ar putea șterge pastă de pix sau mină de creion sau cariocă albastră, roșie, verde. Devin călăul băncii, o zgârii cu o plăcere sadică, crescândă, aproape așteptând să văd cum țâșnește sânge din lemn. Nu văd însă niciun lichid vâscos și roș, dar pot să bag mâna în foc că aud un suspin, banca suferă, o încarc cu simboluri, cu nume, cu diferite cuvinte alandala. Banca se transformă în mine, ia asupra ei ființa mea, lemnul e mâncat ca de carii, cu fiecare minut care trece.
Banca scrijelită sunt eu.

***

Sunt îndrăgostită, toată lumea o știe, mai puțin mama; sunt prea proastă ca să țin pentru mine un lucru atât de personal precum nutrirea unor sentimente pure, deocamdată, pentru un băiat cu trei ani mai mare decât mine, blond, cu ochi albaștri, limpezi, olimpic la matematică. Stau în banca mea scrijelită, mă uit la omul de la catedră, îi observ mișcarea buzelor, linia lor, limba care se agită umedă în cavitatea bucală mare, amenințătoare, din care ies funcții și icși și igreci. Mă pierd în gânduri, îl văd pe băiatul meu, mă gândesc dacă azi m-a observat sau nu, da, posibil, parcă am remarcat o privire aruncată așa, pe furiș. Sau mi s-o fi părut? Mă plictisesc să fixez cu ochii mei miopi gura spurcată a omului de la catedră, așă că îmi așez capul pe brațul stâng, îndoit pe marginea băncii. Nu mai aud și nu mai văd matematici. Încep să analizez suprafața băncii. Mă analizez pe mine.

Am câteva motive pe care le repet obsesiv: un ochi, un pantof cu toc și silueta de femeie. Sunt peste tot, în jumătatea mea de bancă. Unele se regăsesc și pe cealaltă jumătate, pe care o mai folosesc abuziv când e colega neatentă, când vreau mai mult spațiu sau când, din anumite motive, mai facem schimb de locuri. Pe banca mea mai apar, dar rar: cheia sol, fulgere, doi sori, un cadran de ceas (rotund, automatic, cu cronograf și faza lunii) și diferite nume. Numele, în mod paradoxal, nu semnifică nimic. Le scriu automat, când sunt prea cufundată în gânduri sau când ascult ceva cu atenție: Stoian, Lenuța, Cristoph, Marle.

Cu scrijelitul ăsta pe bancă mă închid într-un vid, sunt doar eu cu emoțiile și gândurile mele, mă transpun așa repede din cubul în care stăm aliniați pe trei coloane câte doi. Devin Demiurgul unui microcosmos, iau un soare, două luni, cinci stele, mai arunc niște meteoriți, niște lumină difuză și fac din nimic ceea ce vreau eu, Demiurgul. Mă rup naibii de tot și mă bucur că pot. Alteori, însă, oamenii de la catedră reușesc să îmi atragă atenția. Nu sunt chiar toți atât de bătuți în cap încât să mă sufoce mereu cu teoria lor de căcat din cărți, pe care nu sunt în stare să o prelucreze, să o ia și să o transforme măcar un pic în studii de caz sau, cum le zic eu, în minute de viață. Auzul nu mai e suficient pentru a prinde tot ceea ce spune interesant omul de la catedră, vreau să nu scap nimic, vreau să prind cuvintele și să le revărs asupra mea. De aia nu mă uit la omul de la catedră, îi evit fața, cu gura prea jucăușă și limba uscată de la prea multă vorbă, nu mă uit la mâini, că observ pete sau ojă sau negru sub unghie, nu mă uit la haine că îmi sar în ochi pete și cute și culori. Omul de la catedră nu mai este o prezență fizică, e doar voce și spirit care comunică cu mine și doar cu mine. Îmi las capul în jos. Și privirea pe bancă. Mă uit la mine. Ca să mă pot concentra mai bine, scrijelesc.

Nu mai gândesc, sunt în transă, sunt prinsă de ceea ce aud, iar mâna mea, automat, scrie nume. Un Ion sau un Dumitru sau Filipa sau Codru. Nu contează, nu știu de unde vin, nu știu de ce le scriu, de ce mintea mea e atât de lucidă când fac asta. Nu trebuie să deschid vreun caiet, vreo carte, nu trebuie să văd fețe, doar suprafața lucioasă cândva, dar deja prea chinuită a băncii.

Niciun comentariu: