miercuri, septembrie 19, 2012

Banca scrijelită III


„Ce se va întâmpla?” De unde să știu că mai bine lăsam întrebarea asta, care sună și prost, doar în mintea mea, ca să o înlocuiesc mai apoi cu alte gânduri, mai bune? Așa, eu, Demiurgul, i-am dat timp. A devenit una cu banca, cât va exista banca asta de lemn, va exista și întrebarea. Câte generații și câți ochi o vor vedea?

De unde naiba să știu că voi privi cu furie banca, cu teamă, că îmi voi pironi privirea pe blestemata aia de întrebare, venindu-mi să urlu și să izbucnesc cu furie în lacrimi? Îmbrăcată în negru, mai trasă la față, furioasă pe ceea ce numim noi Tatăl, Domnul, m-am rugat să fie bine, a fost un căcat. Sunt îmbrăcată în negru, iar acasă miroase a moarte. O simt în porii mei, o simt când mă pun în pat, când mă dau jos din pat, când cobor scările, când ating pereții. O simt când merg pe stradă, când mă uit la lună, când mă uit la soare. O simt când intru în cub, când mă îmi văd colegii, când intră omul de la catedră. Iar întrebarea aia scrijelită mă plesnește peste față, îmi amintește că, atunci când am desenat curva, apoi am scris înlănțuirea aia de cuvinte într-un moment de plictiseală, habar nu aveam ce povară îmi va aduce.

Mă uit la întrebarea scrijelită și sunt îmbrăcată în negru. Privesc în spate, banca a patra pe rândul din dreapta. Locul din stânga al băncii e gol. Până acum ceva timp nu era pustiu. Moartea nu e doar acasă, e și aici. Mă uit iar pe lemnul din fața mea, întrebarea asta mă chinuie. Și spatele curvei a devenit simbolul acestui „Ce se va întâmpla?” Iar eu îmi amintesc de mine, cea de acum doi ani, care a fost curioasă. Acum îi pot răspunde. Lumea e cu susul în jos, fir-ar al dracului. Oameni mor, lucruri dispar, locuri se schimbă. Oamenii mor că li se crapă o venă în cap în timp ce taie iarba. Li se crapă vena, îți spun că nu văd, se întind pe canapea, li se simte teama, ei știu că e un atac cerebral, că pot fi ultimele clipe. După care mor, după o comă de o oră și 23 de minute. Da, lumea e cu susul în jos, căci tineri o sfeclesc la bâlciul plin de zâmbete de copil, după ce șoferul unui camion uriaș care cară călușei și parașute pierde controlul namilei de mașină, iar ea vine peste oameni. Uite-așa.

***

Azi am adus șmirghel. O bucată mică, cu care vreau să șterg pentru totdeauna întrebarea. Mă roade, mă chinuie, mă înnebunește. Zilele trecute am încercat cu radiera. Am frecat lemnul, am apăsat, am insistat cam jumătate de oră, cât să consum jumătate din radiera albă, puțin aspră, care poate șterge chiar și cerneala de pe foaie. Dar s-a dus prea puțin din pasta de pix, întrebarea a rămas în continuare bine conturată pe lemnul băncii. Am încercat să mai șterg și din fata goală, cu picioare desfăcute, pe care am desenat-o în albastru și roșu. S-a dus puțin din culoare, dar am scrijelit bine lemnul, așa că radiera aproape că n-a avut efect.

Iau șmirghelul în mână. Încep să frec, tare, cât mai tare. Dispari, fată dragă, vreau să uit de tine și de acest „Ce se va întâmpla?” nenorocit, un tatuaj lipsit de originalitate pentru bancă, un tatuaj făcut prematur mie însămi. Frec apăsat, strângând din dinți, apoi mușcându-mi buza, simt cum o picătură de transpirație îmi curge pe frunte, mă dor brațele de la mișcarea din care nu mă opresc, frec închizând ochii, strâng din ei, îi deschid, scrisul și curva nu dispar de tot, îmi vine să urlu, închid ochii iar, mișc brațele cu mai multă putere, izbucnesc în plâns. Mă dor capul și maxilarele, am strâns prea puternic din ele.

Simt o mână care mi se pune pe umăr, ferm, dar fără a se lăsa greoi pe mine. Omul de la catedră e aproape, mă privește fără milă, dar duios, are în mână o bucată de cretă, iar cu cealaltă îmi ia șmirghelul pe care îl țin strâns cu degetele mele drepte, cu unghii potrivite, nici prea mari, nici prea mici. Ridic fața, mă uit la chipul omului, apoi îmi cobor privirea pe bancă. Se mai văd urme. Mai zăresc o parte din spatele fetei, umărul stâng și pantoful drept. Întrebarea nu mai este atât de vizibilă, dar a rămas acolo. Rana lemnului e prea adâncă ca să nu rămână cicatrici.

***

Am 28 de ani. Simt miros de lac și de toamnă, sau de toamnă și de lac, nici nu mai contează. Mi-ar fi plăcut să fiu aici dimineața, ar fi fost la fel ca acum 12 ani. Fiecare perioadă are pentru mine un miros specific. Amintirile nu sunt formate din imagini, ci din înlănțuiri de arome. Fum... clor... frunze uscate... var. Toamnă, școală, adolescență.

Mă așez în banca a două, rândul din mijloc, locul dinspre geam. Suntem mai puțini, unii au venit, alții nu, sunt plecați, vreo doi au murit, câțiva sunt rău de tot, alții prea bine. Mă uit pe bancă, văd urme ale fetei care stă crăcănată pe scaun și câteva litere ale acelei „Ce se va întâmpla?” S-au petrecut multe. Nu mai sunt emotivă, curva nu mă mai sperie, iar întrebarea care îmi era călău odinioară mă lasă rece. Mă uit la bancă, zgâriată, cu desene noi, cu culori noi, murdară, frecată, apăsată, scuipată. Eu nu mai sunt ea.

O văd pe curva adolescenței mele. Privirea mea zăbovește asupra scurtei întrebări. Sub ea nu mai e lemnul lucios, e lemn scrijelit, căci întrebarea a primit răspunsuri:

„Vine vara”.

„Mă fac avocat”.

„Să mori tu?”

„Voi pleca în Londra”.

„Bine că ești tu deștept”.

„Tare-s tristă, tare-s tristă, mi-a intrat nisip în ....ochi”.

Zâmbesc. La urma urmei, sunt doar mâzgâleli pe-o bucată de lemn. Atât au fost și atât au rămas.

Niciun comentariu: