miercuri, septembrie 19, 2012

Banca scrijelită II


Azi mă plictisesc. Nu mi-e somn, mațele nu o iau la fugă, strechea este sub control. Doar mă plictisesc, aș vrea să fiu altundeva, să calc cu picioarele goale pe o pajiște verde, însorită, cu pământ călduț, astfel încât să nu răcesc la ovare. Pe pajiște nu sunt căpușe sau alte lighioane care să distrugă integritatea tălpilor mele. Dar nu, sunt tot în cub, ascult teorii și pajiștea e departe, la mama dracului. Timpul trebuie să treacă mai repede. Îmi reiau rolul de Demiurg, te pot controla, timpule, crezi tu că nu, dar pot să fac ceea ce vreau eu cu tine.

Iau pixul albastru și încep să scrijelesc banca. Simt nevoie de ceva senzual, de nuditate, de forme rotunde, de pantofi cu toc înalt, de picioare care se deschid obraznic, fără nicio urmă de pudoare. Iau pixul și mâna începe să scrijelească: uite un spate de fată, uite capul ei cu păr tuns bob, uite gâtul prelung, aproape indecent și umerii goi, rotunzi, fermi. E dezbrăcată, cobor cu pixul și iată tot spatele gol și linia ușor trasată pe mijlocul lui, care se pierde în noada dezgolită. Când vreau să o desenez de la mijloc în jos, îmi dau seama ce va fi fata mea. O curvă care stă pe scaun invers, cu spătarul în față, de care îți ține mâinile relaxată. E cu picioarele larg desfăcute și pozată din spate. Are sandale cu toc înalt. Nu așteaptă pe nimeni și nimic, stă pe scaun ca pe un iubit, știe că e frumoasă. Mereu când îmi imaginez femei, ele sunt deștepte. Poate fi o măturătoare de stradă, o curvă, o contabilă, o manichiuristă. Femeile gândite de mine sunt inteligente. Ceea ce nu se încadrează aici devine, simplu, nefemeie.

E aproape gata conturul curvei. Dar liniile sunt timide, pasta aia de pix se poate șterge prea ușor. Așa că zăbovesc asupra creației mele. Încep să apăs mult vârful pixului în lemn, rănindu-l, lăsând urme adânci care să nu se vindece niciodată. Apăs mult și cu putere, mai adaug culoare și cu pixul roșu. Îngroș cât pot liniile, silueta fetei e puternic conturată, și, o dată cu conturul mai gros, parcă prinde viață și personajul meu. Nu mai este doar o scrijelitură, este ea, partea mea parșivă, care nu mai e doar așa, o caracteristică pe care o țin bine în frâie, ci s-a transformat în ceva concret, are propriul simbol, pe care îl mai vreau și veșnic pe deasupra. Dar mă opresc. M-am plictisit de ea și de reprezentarea grafică a unor gânduri obscure, neortodoxe.

Trec de la o stare la alta. Brusc mă frământă un gând. Ce se va întâmpla cu băiatul de care sunt eu îndrăgostită? Când îmi va vorbi? Când mă va lua de mână? Ne vom fute? Nu? Da? Vom trece unul pe lângă celălalt în viață fără a ne intersecta în vreun fel, ca două linii paralele pe care omul de la catedră le face pe tabla neagră? O, da neagră mai e. Apoi mă gândesc la mine, mă uit la mine. Mă gândesc la mama, la taică-miu, la curtea cu meri și peri și gutui, la florile multe care mă colorează. La vară, la diminețile cu chiciură, la mâinile mele feminine, la unghiile ei lungi și mereu date cu ojă. La pisoii care îmi torc în brațe iarna, în timp ce mănânc o portocală sau beau un compot călduț. La mirosul de lemn, la neonul de pe birou, la balconul închis, la mucii pe care îi lipesc sub birou.

Sunt copleșită de imagini. Sunt bine cu ceea ce am. Dar deodată mă năpădesc întrebări, sute, mii, când mor florile, când se usucă pomii, vor fugi mâțele, se va arde neonul, va prinde biroul carii? Nu am răspunsuri. Nu am niciun răspuns de fapt. E totul negru în față, nu văd nimic, nu se întrezărește nimic, e ca tabla aia din fața noastră, care stă acum zilnic acolo ca să-mi amintească de cât de tare mă sperie negrul: negrul e doliu, negru e totul înainte să încep să știu de mine, negre sunt visele. Mă panichez, iar se agită mațele și inima.

Iau pixul negru în mână, și sub scaunul pe care stă curva mea scriu repede o întrebare, tâmpită, aproape. „Ce se va întâmpla?” Îmi zvâcnește vena. Nici măcar nu sună melodios, sună ca dracu. Fără pic de profunzime. „Ce se va întâmpla?” O scrijelesc cu furie, adânc în lemn, cu pixul negru, așa, ca să nu se mai șteargă niciodată. Cea mai profundă rană făcută băncii.

Niciun comentariu: