Mi s-a părut mereu o fată deșteaptă, Sofia asta. Se îmbracă bine, vorbește bine, are o privire de intelectuală. Dar am simțit-o cumva....altfel. Încă de la început.
O auzeam mereu cum vorbește în casă, chiar și atunci când era singură. Pereții sunt subțiri, și de aia, aud și când se pișă vecinul de deasupra.
Mai multe semne de întrebare mi-am ridicat în seara aia, când i-au spart hoții casa. Adevărul este că...paguba nu a fost foarte mare. Câteva lucruri fără valoare însemnată, nici măcar televizoul nu i l-au luat, ceea ce, într-un fel, nu e de mirare căci era cam dificil pentru hoți să-l scoată discret din imobil. I-au găsit și ceva bani, chiria pe vreo trei luni, dar nu este chiar un capăt de țară, să fim serioși...
Cu toate acestea, starea ei a fost din ce în ce mai rea din seara aia. Se comporta de parcă a pierdut pe cineva foarte drag, am zărit o sfârșeală reală, nesimulată în ochii ei.
Am mai trecut pe la ea, fie să îi duc un sufleu de brânză, fie un tokai alb, demisec. Palidă, cu obrajii trași, ochii lăsați în jos, roșii, de parcă plânsese. Mi-a luat ceva până să înțeleg. Dar cum sunt femeie perspicace, care a rezolvat multe puzzle-uri și a jucat mult sudokku la viața ei, nu mi-a fost greu să pun piesele cap la cap. Niște plastic și metal doboară o fată deșteaptă ca Sofia? Ba bine că nu.
Acum o săptămână vremea a fost blândă cu noi, ploaia a încetat, vântul s-a potolit ca un copil obraznic care și-a făcut meandrele până a obosit și s-a dus la somn. Afară aer curat, parfumat și un soare blajin pe care îți era milă să-l vezi din spatele unui geam, din spatele unor pereți reci ca un mort.
Am dat năvală peste Sofia, am tras jaluzelele ca să dea buzna lumina în camera albă ca cea a unui spital, am deshis ușa de la balcon ca să intre aer proapsăt. „Miroase a pârțuri aici, mai Sofico!” Biata fată, ce să mai spună la așa o obrăznicie, a tăcut mâlc, a căscat ochii, tot încercând să zică ceva dar, pentru că uneori știu să intimidez, cuvintele i s-au înecat în gâtlej. I-am deschis șifonierul, am luat o pereche de blugi, un tricou și i le-am aruncat pe pat. „Te îmbraci repede și mergem la plimbare. Nu te mai las să stai așa ca mumia în criptă întunecată. Nu vreau să aud nimic, se cade, nu se cade, te iau la plimbare!”
Prea tristă, suptă de puteri, plictisită, a lăsat capul jos, nu a zis prea multe, s-a îmbrăcat, încet, ca un om bolnav, m-a luat de braț și am pornit spre hazard. Nu, nu am dus-o în parc, nu am dus-o la muzee, nu i-am vorbit de cât de frumos este afară, nu i-am vorbit de efectele benefice ale razelui de soare și ale sportului în parc.
Am făcut o plimbare agale până pe Dinicu Golescu, unde nepotul meu are o mini-galerie de artă. Într-o cameră de 4 pe 4 găsești nu doar tablouri și sculpturi, ci telefoane vechi, veselă de acum 200 de ani, bijuuri, lămpi, măsuțe, mese, scaune, scăunele, borcane, genți, pălării, dar Doamne, câte nu găsești! I l-am prezentat Sofiei pe el, pe nepotul meu, iar el, nepotul meu, o cunoștea deja din poveștile mele bine ticluite. Am lăsat-o acolo, m-am învârtit pe călcâiul drept și m-am făcut nevăzută.
Nu am văzut-o de o săptămână pe Sofica, poate s-a îndrăgostit de nepotă-miu, poate de marea de lucruri din camera 4 pe 4. O cameră plină cu natură moartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu