luni, aprilie 16, 2012

(I) Natură moartă


Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului.

E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de nicun covor. Mereu se întreabă Sofia dacă asta îi deranjează pe vecinii de jos? O aud oare cum pășesc cu șlapii ei albi prin casă, o aud cum scapă dopul de la sticla cu apă pe jos sau cum calcă recipientul gol de plastic ca să-l pună în coșul special pentru bidoanele de plastic?

Dar acum nu mai contează acest lucru, nu-i pasă. S-a aruncat asupra sertarelor deja deschise, s-a uitat pe biroul pătrat, a analizat rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:

- Ceasul deșteptător;

- Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;

- Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;

- Aparatul foto;

- Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!

- A, și niște bani!

Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete.

Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă. Și cu toate acestea, în afară de momentul în care plânge de-i sare cămeșa de pe ea, gustul sărat nu o deranjează, nici când mânăncă ciorbă, nici când mănâncă salată cu bobițe mari de sare de mare printre ea, care-i crănțăne printre dinți, nici când roade porumb fiert cu multă sare pe el. În afara clipelor în care ea devine bocitoarea supremă, săratul e gustul cel mai bun și mai satisfăcător cu putință. Ce paradox!

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături.

„Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?”

„Mi-au furat lucrurile”.

„Și bani?”

„Și bani!”

„Mulți bani?”

„Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

Niciun comentariu: