Imi dau seama ca acum cativa ani eram cu adevarat pasionata. O pasiune pe care din pacate nu am mai simtit-o. Am primit un joc nintendo de la tata, probabil cand aveam noua ani, cam asa. Un joc japonez evident, cu multe dialoguri si personaje. Am inceput eu sa joc, sa-l incerc, dar nu m-a prins initial Inca-i preferam pe clasicii Mario si Luigi, si stateam cu mama in fata tv-ului ore intregi ca sa mai cucerim o harta.
Pe la 9 ani asa am dscoperit-o pe Dana. Intamplator, la niste rude. O fata blonda, creatza de tot, cu tot felul de brizbrizuri prin par, care iubea cainii si vorbea ore in sir cu ei - in fata blocului adunase vreo 10, le dadea de mancare si le punea tot felul de nume care de care mai ciudate.
Avea si ea niste afinitati pe care le-am gasit dubioase la inceput. Juca mortal combat si biliard, se uita la filme cu extraterestri si draci, nu pierdea niciun episod din Dosarele X. Visa ciudat, vampiri si pe scaraoski, care de fapt avea fata lu bunica-sa, si ca sa spape de rau Dana trebuia sa sara pe geam. Asa se trezea din cosmar. M-a fascinat, era altfel si imi placea lumea ei.
Am redescoperit cu ea jocul nintendo pe care tata mi-l cumparase. Se numea Chrono Trigger.
Poate ca e plictisitor sa citesti despre un joc, care mai are si un nume dubios ca asta. Dar pur si simplu a devenit o parte din viata mea. Personaje frumoase, din vremuri diferite, calatorii in timp, puteri magice, tinuturi pierdute si mai ales o coloana sonora exceptionala. Visam ca eu eram Marle, printesa blonda si finutza,care arunca apa si gheata, iar Dana visa ca era Ayla, preistorica semidezbracata cu tzatze mari si puteri fizice fenomenale. Stateam ore in sir impreuna jucand...si jucand....si jucand. Uitasem de Mario si Luigi.
Adevarul e ca fantezia ne-o luase de-a dreptul razna. Incercam sa gasim semne din joc, vedeam personajele negative transpuse in realitate, cei care ne enervau deveneau brusc transfigurari ale maleficului. Cautam explicatii pentru orie rau - canceru lu bunicu a fost de fapt provocat de Magus, personajul negativ din joc. In 2000 urma sa vina Lavos, marele distrugator, sa faca tandari lumea. Anii treceau, noi continuam jocul, inaintam, si in loc sa ne temperam, deveneam mai prinse, mai obsedate, mai convinse de realitatea unei irealitati. Visele erau semne clare, dracii incepusera sa-mi apara si mie si ca sa scap de ei trebuia sa sar pe geam. In orice vedeam un semn - habar n-aveam ce semnificatie avea dar cu sigurana nu era de bine. Doua bete puse in X pe asfalt, o umbra a unei pisici, un scartait de mobila.
La un moment dat am terminat jocul. Am reusit. Le-am facut felul. Nu am inteles care a fost scopul acelei lupte de patru ani. Nu am obtinut nimic din victorie, nici eu nici personajele mele.
Nu am mai reluat epopeea. Ne venisera ciclul si mintile la cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu