miercuri, iulie 10, 2013

Sunt minunată! Ăăă, oare??

Într-o zi oarecare, întorcându-mă de la piață, pe caniculă mare, cu vreo trei sacoșe grele în mână, asudând și bodogănind de cald, mă oprește un tânăr. Acum nu pot estima exact cam care era etatea tânărului, poate 30, poate mai puțin, poate mai mult. Avea ochelari de soare, era slab, blond și cu un zâmbet aproape plăcut. Mai întâi mă întreabă cam care este estimativ prețul zonei la garsoniere, zic și eu un preț mediu pe care îl bănuiesc așa la prima sforțare de neuroni. Îmi mai spune una, alta despre faptul că intenționează să se mute, eu dau din cap aprobându-i intențiile și ridicând puțin uimită sprâncenele. Dude, chiar nu-mi pasă, îmi trece un gând răutăcios prin minte. Hai că sunt rea, hai să-l ascult, la o adică e chiar simpatic. De la imobiliare, tânărul trece brusc la nu știu ce brand japonez de produse casnice. Nu vreau vreun săpun, detergent, pămătuf? Îi răspund zâmbind cu gura până la urechi (când nu mă simt confortabil am obiceiul să bag un zâmbet larg și tâmp) că nu. Am de toate. Știu că japonezii sunt meseriași, dar mă rezum la ceea ce am. Înțelege, nu mai insistă mult, mă întorc și plec. Urc în lift, îmi spun „ciudat băiet”. Mai stau puțin și mă gândesc: „Dar sigur l-am fermecat cu zâmbetul meu”. Mă trece așa un rece pe șira spinării ca o prevestire rea. Mă întorc ca să mă uit în oglinda liftului. Zâmbesc larg. Un sâmburoi de căpșună trona între cei doi dinți ai mei, mari și albi, din față. Sămânța mare cât casa. Înainte să plec la piața mâncasem dulceață de căpșune. Eram „curățică”. M-am înroșit, am băgat un „E, asta-i viața” și am intrat în casă. Grele mai erau sacoșele alea!

Mi-am luat ruj roș. Cred că ăsta ar putea fi încă un punct la articolele de genul „30 de semne care îți spun că te apropii de 30 de ani”: femeile trec de la rujuri pale, gloss-uri natiurel la rujuri roșii ca focul. Partea bună e că îmi stă bine, sunt mai drăguță cu 35,2%, conform cercetătorilor. Partea proastă este că eu nu prea știu să mă dau. Trebuie să am grijă la contur, să nu îl depășesc și să par ca Oana Zăvoreanu. Pe urmă trebuie să pup o bucată de șervețel de două ori ca să se mai atenueze roșul turbat. După care pot ieși și eu în lume. Într-una dintre zile, după birou, mă rujez, atentă foc să nu stric conturul, pupând șervețelul, zâmbind să văd dacă nu am roșu pe dinți. Ok. Plec. Merg. Vorbesc la telefon. Mi-e cald, mai dau cu mâna pe la gură, mă scarpin în cap, îmi fac aer, mai dau cu mâna pe la gură. La un moment dat, văd că multe priviri se opresc asupra feței mele bine încadrate de breton și frizura bob. Dar multe. În gândul meu, ia uite, rujul ăsta face minuni. He, he! M-am fâțâit prin oraș vreo două ore. Nu am avut în plan să mă văd cu prieteni și nici nu m-am întâlnit cu vreun cunoscut. Ajunsă acasă, am constatat că barba mea era roșie. Atât am dat cu mâna pe la gură că mi s-a întins rujul. Fata cu barba roșie a atras cu siguranță priviri. Dar nu de admirație....

Sursa foto: http://bit.ly/11DfZI8

Un comentariu:

coco spunea...

:)))
se intampla si la case mari !