miercuri, ianuarie 06, 2010

Drumul spre casa

Si iaca-ta-ma ca am ramas singura in F. Cam toti prietenii au plecat spre scolile/joburile lor. Ceea ce inseamna ca nu prea mai am cu cine iesi la mers pe jos - eu nu ma pot plimba, e prea lent, eu doar merg pe jos - sau la o tuica fiarta. Asa ca trebuie sa-mi gasesc diverse activitati precum vizitarea oamenilor pe care nu i-am vazut demult, mersul pe la cele 3 magazine din oras, inventarea diverselor obiecte de care as avea nevoie, pentru a merge pe la Billa sa fac cumparaturi etc. Da, da, in Falticeni avem Billa, in Humor nu e, SAC!
Asa ca azi am luat-o prin targ si am vizitat pe unul dintre oamenii care vroiau sa ma vada, dar la care nu puteam ajunge din lipsa de timp sau din alte motive bine intemeiate desigur. Dupa care am venit spre casa direct, desi vroiam sa mai merg pe jos prin oras, dar mi-am luat cizmele neimblanite asa ca mi s-a facut prea rece la picioare pentru a putea strabate linistita Falticeniul dintr-un capat in altul.
Intamplarea a facut ca drumul inapoi spre casa sa-l fac in jur de ora 13.oo. Si tot intamplarea a facut ca individul pe care l-am vizitat sa aiba locuinta aproape de liceul unde mi-am zdrelit si eu coatele ani de-a randul. Si fara sa vreau, avand in dreapta mea doua-trei fetite ce au iesit in sfarsit de la scoala, mi-am amintit de scolarita Virgil. Care mereu iesea flamanda de pe poarta liceului, cu o gramada de teme mai mult sau mai putin inutile pentru a doua zi, rupta de somn, cu colegele care vorbeau intruna si nu mai taceau, si, da, da....indragostita. Eu dintr-a 6-a am fost in permanenta indragostita. In permanenta pana intr-a 11-a, pentru ca pe urma nu m-au mai interesat o perioada atat de mult chestiunile amoroase.
Asadar, fara sa vreau, am devenit iar scolarita de odinioara, dar fara ghiozdan in spate, urmandu-si drumul spre casa. Am resimtit greutatea pe suflet pe care mi-o dadeau temele multe si oboseala. Greutatea pe suflet crestea exponential cand aveam: test sau teza la fizica; eseu la romana - pentru ca stiam ca va trebui sa ma sfortez puternic si sa depun eforturi nepamantesti pentru a intelege fizica sau pentru a face o lucrare demna de ochii miopi ai lui St...
Pe strazi lumea forfotea. Copii, parinti, ghiorlani etc. Zapada incepea sa se fleoshcaiasca. La naiba, urasc zapada fleoshcaita! Ajung la biserica, la sensul giratoriu, urc in sus spre muzeu, trec prin fata blocului Danutzei, ajung apoi la spital, trec de spital, si uite ca am ajuns la intersectia dintre Mihai Eminscu si Dragoslav. INTERSECTIA! Acolo pierdeam clipe importante in drumul meu spre casa cu D. Pentru ca acolo ne opream si incepeam sa stam la taclale, ca oricum in clasa nu aveam timp de povesti. Si vorbeam, pe langa teme, profi, colege proaste, de iubirile noastre. Semi-ascunse, ca eu, gura mare, povesteam oricui cand ma indragosteam, mai putin la ai mei. Mi se parea ca nu se cade.
In perioada clasa a 6-a - clasa a 7-a iubirile noastre au fost Pepe (nume de cod pentru al meu) respectiv Sisi (nume de cod pentru al lui D).
In perioada clasa a 7-a - clasa a 10-a iubirile noastre s-au schimbat: Tutu - nume de cod pentru al meu), Sisi, nume de cod pentru al lui D. Desi numele de cod coincide cu precedentul, este vorba despre doua iubiri diferite. Repet: doua iubiri diferite!!!
Interesant este ca discutiile pe marginea iubirilor puteau dura mereu. Nu exista un sfarsit al ideilor, experientelor dorite dar netraite - ca de, vorbesc de amoruri platonice. Asa ca sederea mea si a Danutzei la Intersectie putea dura intre 10 minute si 2 ore. Asta pentru ca vorbeam intruna si ne conduceam una pe alta, ba ne intorceam pana la spital, dar nu ne desparteam, si atunci reluam condusu pana la Dragoslav-Mihai Eminescu. Tot acest du-te-vino avea si un motiv: Tutu (numele de cod al iubirii mele) statea prin zona si se nimerea - deseori! - sa treaca pe acolo.
O! Si in acel moment, cate palpitatii, o strageam de mana pe Danutza, mi se umezeau ochii, mi se dilatau pupilele, imi tremurau buzele. Ce emotie, ce traire intensa, cat oftat!....
Dupa care mai stateam zece minute sa dezvolt cu Danutza observatiunile asupra reactiilor baietului: s-a uitat? Nu? Da? Daca da, cate secunde? A facut ochii mari? Si-a ridicat spranceana? Cat de sus?
Apoi o luam la picior spre casa. Imi continuam drumul. Urca bre dealul! Cu ditamai ghiozdanul in spate, cu gandurile la iubire, dar si la teme, cu matzele chioraind si cu o mama enervata asteptand copchilul sa vina odata!

Am ajuns si eu acasa, fata de 23, neindragostita, fara teme la fizica, plictisita si pesimista, desi am mers pe acelasi drum candva pavat cu emotii beton!

6 comentarii:

Cristian Gheorghe spunea...

Te-ai mai văzut cu Dănutza? Ce mai face?

virgil spunea...

prietene pana azi....face bine :)

Anonim spunea...

ce s-a intamplat dupa clasa a 10-a?
ramai datoare cu continuarea

Anonim spunea...

ce s-a intamplat dupa clasa a 10-a?
ramai datoare cu continuarea

virgil spunea...

@ Anonimu: de unde pana unde ti-am ramas tie datoare? :)

strumfita cu esarfa spunea...

ho, ho, ho...am venit cu o leapsa...de data asta culturala...ai o leapsa despre carti la mine pe blog! mi-ar placea s-o preiei! thankz.

sustin blogosfera feminina