duminică, februarie 09, 2014

This is London Uderground!

Sau cum ai toate șansele să ajungi în Cucuieții din Deal sau din Vale dacă mergi după turmă și nu te bazezi pe neuronii și spiritul de (ne)orientare cu care te-a înzestrat Mama Natură.
Sistemul de transport din Londra te copleșește când nu cunoști orașul și când ești la prima experiență aici.

În primul rând, este scump, foarte scump. Nu doar pentru mine, care am venit o lună la un internship aici, nu doar pentru tine, care ai poposit ca turist, ci și pentru cei care locuiesc zi de zi aici, fie ei englezi sau din alte colțuri ale lumii. Ca să mă înțelegi mai bine, dacă stai în zona 4 a Londrei, trebuie să plătești aproape 180 de lire pentru un card Oyster pentru a călători cu orice mijloc de transport aproape până în zona 1. Aproape o chirie sau o rată la casă în București. De la casa unde locuiesc pana la stația London Bridge, fac cam 50 de minute cu metroul, poate ceva mai mult dacă mai scap vreun tren sau sunt ceva întârzieri, asta și în condițiile în care casa este foarte aproape de stația de metrou.

În al doilea rând, trebuie să te obișnuiești cu rutele. La metrou nu e greu, dar, vă spun cu mâna pe inimă, că încă nu mă descurc cu harta pentru autobuze. Dacă ești în căutarea unui anumit bus, să spunem...145, trebuie să găsești o stație cu hartă. Găsești harta, găsești autobuzul care îți convine (presupunem că 145-ul este cel mai bun), trebuie să găsești stația lui 145, care este semnalată în anumite puncte numerotate cu litere - să spunem C, k și L. De aici întrebarea? Cum ajung la C, K sau L? Trebuie găsită o altă stație în apropierea căreia să găsești harta care precizează unde te afli în acel moment, astfel încât să poți găsi punctele C, K sau L de unde îl iei pe 145.

Sistemul londonez de transport este bine pus la punct. Poți ajunge ușor în aproape orice zonă a Londrei, cu metrou, DLR (un tren de suprafață), cu altă linie pentru trenurile de suprafață (London Overground), cu autobuze. Mai greu este când sunt suspendate anumite linii de tren/metrou. Mai ales metrou. Într-una dintre dimineți, Central Line a fost kaput (liniile lor de metrou/tren au culori și nume; nu e magistrala 1, e ... linia roșie Central Line). La câteva stații a trebuit să cobor. Pentru a ajunge pe ruta bună, era nevoie să iau un bus. Ies de la stație, la informații o coadă uriașă de oameni la fel de pierduți ca și mine. Mă pun cuminte la coadă. La un moment dat, în spatele meu văd că oprește un bus, iar o grămadă de oameni stăteau la ușă. Clar, oameni mulți, sigur merg în centru. Renunț la coada de la informații și țup în bus. Dau să-l întreb pe șofer, un indian, dacă se îndreaptă cât de cât spre centru. El nu știe, e doar ... șoferul. Am un feeling că am luat ceva greșit. Întreb lumea prin autobuz. Nu, merge fix în direcția opusă, spre zona de unde am venit, nicidecum spre centru. Bun, mă dau jos la următoarea. Trece o stație, eu mă uit pe geam cu gura deschisă, mă gândesc la diverse. Nu oprește autobuzul. Îmi dau seama că trebuia să apăs pe butonul Stop, că altfel nu are busul oprire. Până mă dezmeticesc, mai trece de-o stație. Mă fac palidă. Încep să apăs insistent butonul. Cu cât înaintăm mai mult, deci ne depărtăm mai mult de ținta mea, cu atât îmi crește un gol mai mare în stomac. Oprește, în sfârșit, unde la dracu-n praznic.

Cobor. Mă simt total pierdută. Cum merg? Și îmi amintesc de șoferul ăla indian, care se uita la mine ca vaca la poartă nouă, și mă apusă ciuda. Dacă îmi zicea că nu merge spre centru, nu mă luam după turmă, rămâneam la coada de la info și totul era ok. Mă uit la ceas, e 9.30. Nici nu știu când s-a făcut 9.30, am plecat de acasă la 8.00. De nervi și frustrare, încep să...bocesc. Un bocet de copil de ăla care s-a zgâriat puțin la genunchi și plânge ca să dea de înțeles că rana e mult mai adâncă și mai dureroasă decât pare. Eu plâng de furie. Pe șofer, pe mine, pe Central Line-ul suspendat.

Traversez strada, aștept un bus să mă ducă trei stații înapoi. E frig afară, e soare, dar simt frigul în oase. Și sunt bine îmbrăcată, înfofolită chiar, spre deosebire de o grămadă de alte fete de pe stradă care au un paltonaș pe ele, fără fular, fără caciuliță...Nu le înțeleg. Sunt spartane.

De unde mă lasă al doilea bus, trebuie să iau o a treia mașină. Spre o stație de metrou de unde pot lua un tren bun spre birou. Aștept în stație. Frig. După cinci minute, vine primul autobuz, oprește în stație, dar nu ne lasă să ne urcăm. Cică e prea plin, deși la următorul nivel al autobuzului erau suficiente locuri libere, se putea vedea clar. Bine, mă resemnez, nici măcar nu șuier vreo înjurătură usturătoare printre dinți că mi-e frig. Mai aștept un autobuz. Nu dă drumul la ușă. Al doilea chiar era plin. Îmi dau eu seama că dacă mă duc pe jos la stația anterioară, voi putea urca. Fac asta, vine autobuzul, deschide ușile, mă urc. Ce bine! De data asta, oprește și în stația unde am ratat două busuri unul după altul.

Am plecat la 8 de-acasă, am ajuns la 11.30 la birou. Transpirată, buricată, ciufulită. THIS IS LONDOOON!

Niciun comentariu: