Al doilea joc pe care mi l-a adus tata era total diferit de lumea zglobiilor Mario și Luigi. Se numea Chrono Trigger și avea niște personaje manga cu păr mare și ochi uriași. Asta se întâmpla printr-a treia, așa. Am început eu să joc, nu m-a prins. Mult dialog, trebuia să-mi plimb personajul pe un continent din casă în casă, de la piața mare în pădure. Mă luptam cu câteva creaturi, mi se mai alătura o fată cu față de tocilară și o cască de fier pe cap, după care nu se mai întâmpla nimic. Jocul acesta nu era de mine. L-am abandonat.
Într-a patra m-am împrietenit cu Dana, a venit la mine, i-am arătat jocul și m-a ajutat să trec de punctul în care mă blocasem. Din momentul acela am început să descopăr o poveste cu personaje fascinante, cu drame și mici întâmplări amuzante, cu multe călătorii în lumi paralele, în timpuri demult uitate sau într-un viitor aflat sub ceață și depresie. Povestea curgea minunat, fiecare element își avea rolul lui în buna desfășurare a acțiunii, nimic nu era la voia întâmplării. Chrono Triggger devenise refugiul meu și al Danei. În plus, mă ajuta cu engleza, că trebuia să înțeleg dialogurile pentru a trece la un nou nivel al poveștii.
Si jucam, ce mai jucam si cum jucam. Apasam pe joystick-ul ăla de mă mir cum de nu s-a stricat. Țipam și plângeam când luam bătaie de la tot felul de schelete și arici uriași și magi mov. Trânteam joystick-ul cât colo. E, dar când câștigam...trânteam din nou joystick-ul și mă agitam ca titirezul cu un zâmbet de mare campion de față. V-am tras-o, dracilor, next level is here!
Ca să înțelegeți, erau vreo șapte personaje pozitive, și puteam să lupt doar cu o echipă de trei oameni. La un moment dat, începusem să mă transpun în Marle, prințesa blondă războinică (cam piți, dacă stau și mă gândesc mai bine acum):
Prietena mea Dana deja își spunea Ayla, se transformase în căpetenia de trib sexi, blondă și țâțoasă din preistoric.
O luasem razna cu jocul. Deja nu ne mai chema Camelia și Dana, ci Marle și Ayla. La școală vorbeam doar de joc și abia așteptam să ne vedem la mine să mai băgăm o partidă, să aflăm ce lumi și ce ființe mai descoperim. Iar tot efectul ăsta de razna era intensificat și de...coloana sonoră. Și ce coloană sonoră. Uneori mă opream din jucat și stăteam pur și simplu să ascult anumite melodii. Mă inspirau. Mă duceam departe cu fantezia, îmi veneau idei de povești cu lumi stranii și începeam să scriu. Cum puteam eu mai bine.
Și să știți, poveștile mele erau ceva mai...sofisticate decât cele clasice. Deja nu îmi mai plăcea conceptul ăla de Ileană Cosânzeană care stătea ca pupăza să fie răsfățată de tac-su rege, furată de zmeu, salvată de prinț, pusă apoi pe măritat și făcut copii din cauză că era frumoasă de la soare te puteai uita dar la ea ba. Nu. În jocul meu, prințesele se luptau cot la cot cu Făt-Frumos,fetele erau genii în fizică și electronică și puneau pe roate o ditamai mașina timpului, apăreau roboți de treabă care făceau curse pe motor într-un viitor plin de ceață, fier și boală.
Am terminat jocul prin clasa a șaptea. Am stat câțiva ani de el, cu ochii cât cepele și fantezia explodată. Am simțit un gol mare când binele a învins răul, vroiam o continuare. Am căutat continuarea, chiar acum un an, dacă țin bine minte. Nu există varianta pe calculator a jocului și nici o a doua parte pentru TV. A fost jocul copilăriei și jocul copilăriei va rămâne-n continuare. Cu o poveste mai bună decât orice basm citit. Și cu o coloană sonoră minunată.
By the way, mi-a trimis Dana recent un concert al celor de la Video Game Orchestra. Am devenit nostalgică și m-am pus pe scris. Și dacă nu mă credeți, ascultați și mai vorbim după:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu