2% către Asociația Generația FORTE

Cred că anul 2013 a fost cu adevărat anul maturizării mele. În primul rând pentru că, alături de două colege și prietene, Amelia Dumitru și Beatrice Ivănescu, alias Mame și Betix, am înființat un ONG: Asociația Generația Forte. N-am stat prea mult pe gânduri, deși, când vine vorba de riscuri, eu stau și întorc orice chestiune pe toate fețele, mă gândesc și răzgândesc, iar mă gândesc și, apoi, ați ghicit, mă răzgândesc din nou. A, și să nu mai vorbim de birocrație, care pentru mine este un fel de ... bau bau care mă sperie mai rău decât Paranornal Activity 1 (sau REC, varianta spaniolă).

De ce Generația Forte? Pentru că suntem fetele alea născute prin 80, o generație care a crescut cu niște valori autentice, fără Google, fără Facebook, cu cărți și cu jucat pe-afară. Forte pentru că avem multă energie și determinare. Și, ca să vă spun un secret, în timp ce eram cu Mame, tolănite pe două scaune la gara din Sighișoara, eu suferind de o durere nemiloasă de măsea, am aruncat ochii pe acel forte de pe cutia de Nurofen. Am fost și spontane în alegerea numelui.

Noi credem pe bune în termenul de SUSTENABILITATE. O fi sunând el scorțos, dar ăsta e scopul nostru principal. Să schimbăm cuiva viața în bine. Dacă reușim acest lucru, pe termen lung, pentru O SINGURĂ persoană, ei bine, atunci înseamnă că am realizat ceva. Cuvintele cheie pentru noi sunt educația - Doamne, cât credem în asta, cultura - Sfinte Sisoe, cât de frumoasă ne face viața, și antidiscriminarea - pentru că avem ceva rar, care se numește empatie.

Facem pași mici și siguri. Suntem la început de drum, abia în noiembrie fiind pusă pe picioare asociația. Cine ne cunoaște și știe cum lucrăm, cine crede în valorile după care noi ne ghidăm, ne poate susține direcționând 2% din impozitul pe profit către Generația Forte. Data limită este 23 mai 2014. Până atunci, vom demara o campanie frumoasă, prima noastră campanie, de altfel. Așa că... fiți cu ochii pe noi, pentru a putea lua o decizie privind procentul de 2%.

Pagina noastră de Facebook: https://www.facebook.com/generatiaforte

Generația Forte înseamnă:
- Camelia Enăchioiu, comunicatorul și scriitorul, Vicepreședinte http://linkd.in/1i4QlnN
- Amelia Dumitru, cea cu spirit antreprenorial, fără frică de birocrație, Președinte http://linkd.in/1dctsKM
- Betrice Ivănescu, cea care face ordine în haos, Vicepreședinte: http://linkd.in/1dcucQ5

Pauză de teatru

Nu am plecat neapărat cu ideea de a vedea un musical sau o piesă de teatru în Londra, dar, după ce am văzut puzderia de afișe care făceau reclamă la jde mii (așa mi s-a părut inițial) de spectacole, am decis rapid să mă interesez și să experimentez teatrul londonez.
Dar ce să aleg? Mai toate piesele care erau promovate aveau recenzii foarte bune, 5 sau 4 steluțe date de The Telegraph, The Guardian sau mai știu eu ce publicații, și deja începusem să fiu interesată de:
- Henry V: pentru că Jude Law;
- 12 Angry Man (sunt înnebunită după varianta din 1957 cu Henry Fonda): am stat în fața afișului și m-am uitat cu admirație la distribuție cam zece minute. De fapt mă uitam cu atâta interes, încât un trecător de pe stradă s-a oprit și el să înțeleagă de ce mă minunam așa. Probabil că nu s-a prins;
- Matilda, inspirată după cartea lui Roald Dahl, pe care trebuie să recunosc, nu neapărat stânjenită, că nu am citit-o, dar îmi spusese un amic că merită văzut spectacolul;
- Ghosts și The Woman In Black: încă am rămas cu sechele din copilărie și tresar de plăcere când aud de povești cu mult supranatural, mai ales dacă asta presupune existența unor stafii pe-acolo prin cadru.
În cele din urmă, am cumpărat bilet pentru Wicked. Pentru că recenziile erau grozave, comentariile la recenzii erau 96% favorabile musicalului și pentru că puteai afla povestea neștiută a .... cotoroanței evil din Vrăjitorul din OZ. Mi-am cumpărat biletul online, de pe site-ul Time Out. Am găsit cu 19 lire, în unul dintre rândurile cele mai de sus și mai din spate. Dacă îți iei online te costă mai scump decât la casă. Cu tot cu taxe m-a ajuns la 22 de lire.
Să spun că a fost una dintre experiențele minunate pe care am avut-o în Londra? Decorurile care se schimbau o dată la 10-15 minute, vocea actorilor, muzica în sine, povestea, coregrafia, totul a fost fără cusur. Poate cel care l-a jucat pe Fiyero Tigelaar a falsat de vreo 2 ori, cred că nu-l ținea vocea prea mult, dar chiar nu a contat. Mi-am făcut griji că nu voi vedea mare lucru, dar, pentru o liră, am putut folosi un mic binoclu roșu.
Nu vreau să interpretez și să fac critica piesei, nu e treaba mea și nici nu vreau să stric efectul pe care ar putea să-l aibă asupra voastră un musical în Londra. Dar pot să vă spun ce alte musical-uri și piese de teatru vreau să văd neapărat când voi ajune data viitoare pe tărâm londonez:

- The Lion King: e al 15-lea an în care se joacă acest spectacol după...ați ghicit, desenul animat al lui Disney. Pentru costumații, muzică și coregrafie aș merge oricând. Sunt sigură că merită din plin.

- Henry V: pentru că, Shakespeare sau neShakespeare, Jude Law.

- The Book of Mormon: Trey Parker și Matt Stone sunt autorii piesei ăsteia, iar cei doi sunt unii dintre creatorii South Park. Spectacolul a câștigat 9 premii Tony și un Grammy pentru cel mai bun album al unui musical.

- Billy Elliot: este povestea unui băiat care își urmează visul de a deveni dansator. Am văzut la un moment dat filmul, care mi-a plăcut, și am un feeling că musicalul îți poate lua răsuflarea.

- War Horse: în rolul calului este folosită o mașinărie din fier și lemn mânuită de actori. Din recenzii am aflat că nici nu ai impresia că mașinăria nu este de fapt un cal viu. Cu siguranță o experiență nouă.

- The Full Monty. Am văzut filmul și mi s-a părut simpatic rău. Este vorba de o gașcă de muncitori șomeri din UK care, ajunși la disperare din cauza faptului că nu-și găsesc job și, implicit, că nu au bani, decid să facă un show de striptease pentru duduile din localitate. E o lecție de optimism, din punctul meu de vedere, cu mult umor britanic.

Lăsați copiii să joace jocuri video!

Primul joc pe care mi l-a adus tata a fost Super Mario. Powered by Nintendo. Nici nu mai știu câți ani aveam, probabil eram în clasa a II-a, cam pe acolo. Jucam cu maică-mea ca disperatele până când nu mai reușeam să trecem de nivelul X. Ne mai însoțea în marea aventură fiul nanei, și de obicei pleca supărat că mă certam cu el.

Al doilea joc pe care mi l-a adus tata era total diferit de lumea zglobiilor Mario și Luigi. Se numea Chrono Trigger și avea niște personaje manga cu păr mare și ochi uriași. Asta se întâmpla printr-a treia, așa. Am început eu să joc, nu m-a prins. Mult dialog, trebuia să-mi plimb personajul pe un continent din casă în casă, de la piața mare în pădure. Mă luptam cu câteva creaturi, mi se mai alătura o fată cu față de tocilară și o cască de fier pe cap, după care nu se mai întâmpla nimic. Jocul acesta nu era de mine. L-am abandonat.

Într-a patra m-am împrietenit cu Dana, a venit la mine, i-am arătat jocul și m-a ajutat să trec de punctul în care mă blocasem. Din momentul acela am început să descopăr o poveste cu personaje fascinante, cu drame și mici întâmplări amuzante, cu multe călătorii în lumi paralele, în timpuri demult uitate sau într-un viitor aflat sub ceață și depresie. Povestea curgea minunat, fiecare element își avea rolul lui în buna desfășurare a acțiunii, nimic nu era la voia întâmplării. Chrono Triggger devenise refugiul meu și al Danei. În plus, mă ajuta cu engleza, că trebuia să înțeleg dialogurile pentru a trece la un nou nivel al poveștii.

Si jucam, ce mai jucam si cum jucam. Apasam pe joystick-ul ăla de mă mir cum de nu s-a stricat. Țipam și plângeam când luam bătaie de la tot felul de schelete și arici uriași și magi mov. Trânteam joystick-ul cât colo. E, dar când câștigam...trânteam din nou joystick-ul și mă agitam ca titirezul cu un zâmbet de mare campion de față. V-am tras-o, dracilor, next level is here!

Ca să înțelegeți, erau vreo șapte personaje pozitive, și puteam să lupt doar cu o echipă de trei oameni. La un moment dat, începusem să mă transpun în Marle, prințesa blondă războinică (cam piți, dacă stau și mă gândesc mai bine acum):

Prietena mea Dana deja își spunea Ayla, se transformase în căpetenia de trib sexi, blondă și țâțoasă din preistoric.

O luasem razna cu jocul. Deja nu ne mai chema Camelia și Dana, ci Marle și Ayla. La școală vorbeam doar de joc și abia așteptam să ne vedem la mine să mai băgăm o partidă, să aflăm ce lumi și ce ființe mai descoperim. Iar tot efectul ăsta de razna era intensificat și de...coloana sonoră. Și ce coloană sonoră. Uneori mă opream din jucat și stăteam pur și simplu să ascult anumite melodii. Mă inspirau. Mă duceam departe cu fantezia, îmi veneau idei de povești cu lumi stranii și începeam să scriu. Cum puteam eu mai bine.

Și să știți, poveștile mele erau ceva mai...sofisticate decât cele clasice. Deja nu îmi mai plăcea conceptul ăla de Ileană Cosânzeană care stătea ca pupăza să fie răsfățată de tac-su rege, furată de zmeu, salvată de prinț, pusă apoi pe măritat și făcut copii din cauză că era frumoasă de la soare te puteai uita dar la ea ba. Nu. În jocul meu, prințesele se luptau cot la cot cu Făt-Frumos,fetele erau genii în fizică și electronică și puneau pe roate o ditamai mașina timpului, apăreau roboți de treabă care făceau curse pe motor într-un viitor plin de ceață, fier și boală.

Am terminat jocul prin clasa a șaptea. Am stat câțiva ani de el, cu ochii cât cepele și fantezia explodată. Am simțit un gol mare când binele a învins răul, vroiam o continuare. Am căutat continuarea, chiar acum un an, dacă țin bine minte. Nu există varianta pe calculator a jocului și nici o a doua parte pentru TV. A fost jocul copilăriei și jocul copilăriei va rămâne-n continuare. Cu o poveste mai bună decât orice basm citit. Și cu o coloană sonoră minunată.

By the way, mi-a trimis Dana recent un concert al celor de la Video Game Orchestra. Am devenit nostalgică și m-am pus pe scris. Și dacă nu mă credeți, ascultați și mai vorbim după:

Body Language

Cumva, pe nesimțite, am început să fiu mai atentă la arta contemporană. Nu din snobism, nu colecționez artă (deși îmi doresc), nu am studii în domeniu. Ci datorită vizitelor la muzeele din diferitele capitale pe unde am poposit în ultimul timp. Făceam ce făceam și ajungeam la vreo expoziție șuie. Și, cumva, am realizat că îmi place la nebunie să mă pierd în muzeele de artă contemporană (dar și modernă) pentru că fantezia o ia razna. Uit de mine. Îmi imaginez mii de povești, așa cum am eu chef, pornesc de la ce îmi dă artistul și de acolo preiau eu jocul de-a imaginația. Și o modelez ca pe-o plastilină.

Vă dați seama, așadar, ce m-am bucurat când am văzut că, la Saatchi Gallery, expoziția se numea Body Language. Presimțeam un exercițiu strașnic de creat povești. Și nu a fost doar un exercițiu, ci o experiență intensă.

Pentru că la Saatchi nu ești doar privitor, devii parte din joc. Nu există acele sfori enervante care te țin departe de exponate. Te poți apropia cât de mult, poți analiza fața și mâinile uscate ale Mizantropului (Francis Upritchard, 2011), poți privi de la 2 cm ochii paradoxali, plini de răutate ai unei mame care își ține cu grijă copilul (Chantal Joffe, Mother and Child II, 2005), poți mirosi practic vopselurile uscate de pe pânze. Pentru mine a fost grozav să văd relaxarea asta din partea reprezentanților galeriei, în primul rând pentru că sunt mioapă, dioptriile mi-au crescut și am putut să văd toate detaliile fără să strâng din ochi ca bătută de soare, în al doilea rând pentru încrederea acordată vizitatorilor. M-am simțit tratată cu respect, cu încredere, ei nu se gândesc că mă apuc să frec exponatele cu degetul, să le zgârii sau să lipesc muci pe ele.

Ador galeriile/muzeele unde lucrările nu sunt înghesuite, unde spațiul este bine organizat și unde nu mă pierd în jdemii de detalii. Pentru că, de la un timp, mi se duce tare ușor răbdarea și ochii îmi obosesc repede. Iar mie îmi place să zăbovesc, să citesc explicațiile, să casc gura, să mă duc în dreapta, apoi în stânga, apoi mă pun în fața lucrării, mă apropii, mă depărtez, mai citesc o dată explicațiile și tot așa. Dar dacă e prea mult, cu prea multe teme și stiluri, nu reușesc să prind informația completă, mă frustrez, că eu nu mă voi mai întâlni cu aceste lucrări vreodată, ochii mă dor și...plec. Ei, la Saatchi Gallery am consumat pe îndelete toate explicațiile.

După ce am plecat de la galerie (care, by the way, este la 2 minute de stația de metrou Sloane Square, pe linia galbenă Circle sau linia verde District), am rămas cu gândul la câteva lucrări despre care am să vă spun câteva cuvinte aici. Dar poveștile pe care le-am născocit privindu-le cu nesaț le voi ține pentru mine. Știți voi, fiecare cu...născocirile lui.

1. Andra Ursuta, România: Vandal Lust (2011)

Lucrarea, dincolo de impactul vizual foarte puternic, dat de instalația din lemn impozantă, de corpul strivit, de hainele de babă cu care e îmbrăcat, sugerează scăparea din tentaculele fostei URSS. Mi se pare interesant să menționez asta și în contextul a ceea ce se întâmplă la Kiev.

2. Denis Tarasov, Rusia: Essence Series (2013) & Marianne Vitale, New York: Markers (2011)

E interesantă alăturarea Rusia - New York în aceeași încăpere, creând un concept unitar: ideea de cimitir altfel. Marianne Vitale a cea care aduce pietrele de mormânt din lemn, iar Denis Tarasov a realizat un proiect fotografic într-un cimitir al victimelor căzute în luptele dintre găștile mafiote din Rusia. Un fel de Săpânța cu personaje cu BMW, lănțuguri groase de aur, cefe late și alte bling bling-uri. Pe mine m-a amuzat conceptul.

3. Martine Poppe, Norvegia: Analogical Change #3 (2013)

Efectul imagine în ceață mi se pare minunat. Totul capătă aura de vechi, dar autentic, de mister, mult mister. Pe mine, care iubesc ceața, m-a intrigat și încântat ideea.

4. Virgile Ittah, Paris: Regarding the Pain of the Other (2013)

Mi se pare o lucrare foarte puternică, femeia e atât de expresivă încât simt cum durerea se rostogolește în valuri din ea și vine spre mine. Mi-a fost parcă teamă să nu se ia durerea aia.

5. Dana Schutz, Livonia, Michigan: Singed Picnic (2008)

Realitate frumos reprezentată și realitate distrusă. În același timp. E și un test de optimism/pesimism, voi ce vedeți, jumătatea care e sau jumătatea care....nu e?

This is London Uderground!

Sau cum ai toate șansele să ajungi în Cucuieții din Deal sau din Vale dacă mergi după turmă și nu te bazezi pe neuronii și spiritul de (ne)orientare cu care te-a înzestrat Mama Natură.
Sistemul de transport din Londra te copleșește când nu cunoști orașul și când ești la prima experiență aici.

În primul rând, este scump, foarte scump. Nu doar pentru mine, care am venit o lună la un internship aici, nu doar pentru tine, care ai poposit ca turist, ci și pentru cei care locuiesc zi de zi aici, fie ei englezi sau din alte colțuri ale lumii. Ca să mă înțelegi mai bine, dacă stai în zona 4 a Londrei, trebuie să plătești aproape 180 de lire pentru un card Oyster pentru a călători cu orice mijloc de transport aproape până în zona 1. Aproape o chirie sau o rată la casă în București. De la casa unde locuiesc pana la stația London Bridge, fac cam 50 de minute cu metroul, poate ceva mai mult dacă mai scap vreun tren sau sunt ceva întârzieri, asta și în condițiile în care casa este foarte aproape de stația de metrou.

În al doilea rând, trebuie să te obișnuiești cu rutele. La metrou nu e greu, dar, vă spun cu mâna pe inimă, că încă nu mă descurc cu harta pentru autobuze. Dacă ești în căutarea unui anumit bus, să spunem...145, trebuie să găsești o stație cu hartă. Găsești harta, găsești autobuzul care îți convine (presupunem că 145-ul este cel mai bun), trebuie să găsești stația lui 145, care este semnalată în anumite puncte numerotate cu litere - să spunem C, k și L. De aici întrebarea? Cum ajung la C, K sau L? Trebuie găsită o altă stație în apropierea căreia să găsești harta care precizează unde te afli în acel moment, astfel încât să poți găsi punctele C, K sau L de unde îl iei pe 145.

Sistemul londonez de transport este bine pus la punct. Poți ajunge ușor în aproape orice zonă a Londrei, cu metrou, DLR (un tren de suprafață), cu altă linie pentru trenurile de suprafață (London Overground), cu autobuze. Mai greu este când sunt suspendate anumite linii de tren/metrou. Mai ales metrou. Într-una dintre dimineți, Central Line a fost kaput (liniile lor de metrou/tren au culori și nume; nu e magistrala 1, e ... linia roșie Central Line). La câteva stații a trebuit să cobor. Pentru a ajunge pe ruta bună, era nevoie să iau un bus. Ies de la stație, la informații o coadă uriașă de oameni la fel de pierduți ca și mine. Mă pun cuminte la coadă. La un moment dat, în spatele meu văd că oprește un bus, iar o grămadă de oameni stăteau la ușă. Clar, oameni mulți, sigur merg în centru. Renunț la coada de la informații și țup în bus. Dau să-l întreb pe șofer, un indian, dacă se îndreaptă cât de cât spre centru. El nu știe, e doar ... șoferul. Am un feeling că am luat ceva greșit. Întreb lumea prin autobuz. Nu, merge fix în direcția opusă, spre zona de unde am venit, nicidecum spre centru. Bun, mă dau jos la următoarea. Trece o stație, eu mă uit pe geam cu gura deschisă, mă gândesc la diverse. Nu oprește autobuzul. Îmi dau seama că trebuia să apăs pe butonul Stop, că altfel nu are busul oprire. Până mă dezmeticesc, mai trece de-o stație. Mă fac palidă. Încep să apăs insistent butonul. Cu cât înaintăm mai mult, deci ne depărtăm mai mult de ținta mea, cu atât îmi crește un gol mai mare în stomac. Oprește, în sfârșit, unde la dracu-n praznic.

Cobor. Mă simt total pierdută. Cum merg? Și îmi amintesc de șoferul ăla indian, care se uita la mine ca vaca la poartă nouă, și mă apusă ciuda. Dacă îmi zicea că nu merge spre centru, nu mă luam după turmă, rămâneam la coada de la info și totul era ok. Mă uit la ceas, e 9.30. Nici nu știu când s-a făcut 9.30, am plecat de acasă la 8.00. De nervi și frustrare, încep să...bocesc. Un bocet de copil de ăla care s-a zgâriat puțin la genunchi și plânge ca să dea de înțeles că rana e mult mai adâncă și mai dureroasă decât pare. Eu plâng de furie. Pe șofer, pe mine, pe Central Line-ul suspendat.

Traversez strada, aștept un bus să mă ducă trei stații înapoi. E frig afară, e soare, dar simt frigul în oase. Și sunt bine îmbrăcată, înfofolită chiar, spre deosebire de o grămadă de alte fete de pe stradă care au un paltonaș pe ele, fără fular, fără caciuliță...Nu le înțeleg. Sunt spartane.

De unde mă lasă al doilea bus, trebuie să iau o a treia mașină. Spre o stație de metrou de unde pot lua un tren bun spre birou. Aștept în stație. Frig. După cinci minute, vine primul autobuz, oprește în stație, dar nu ne lasă să ne urcăm. Cică e prea plin, deși la următorul nivel al autobuzului erau suficiente locuri libere, se putea vedea clar. Bine, mă resemnez, nici măcar nu șuier vreo înjurătură usturătoare printre dinți că mi-e frig. Mai aștept un autobuz. Nu dă drumul la ușă. Al doilea chiar era plin. Îmi dau eu seama că dacă mă duc pe jos la stația anterioară, voi putea urca. Fac asta, vine autobuzul, deschide ușile, mă urc. Ce bine! De data asta, oprește și în stația unde am ratat două busuri unul după altul.

Am plecat la 8 de-acasă, am ajuns la 11.30 la birou. Transpirată, buricată, ciufulită. THIS IS LONDOOON!