costel

Asta era dusmanul meu imaginar. Cand aveam intre 3 si 6 ani. Nu stiu de unde a aparut Costel, cand cum sau de ce. Ma gandesc ca sursa de inspiratie a fost vecinul de la scara B, un baiat de 18 ani cu coada, geaca de piele si bocanci, ochi albastri, slab si destul de uratel. Il chema Costel.
Dusmanul meu imaginar avea si o prietena. O iubea. O chema Codruta. Un nume de catea. Pentru ca asa se numea pecheneza banala a lu nenea X de la 2. Cand ma certam cu Costel ii reprosam mereu ca uite, ai o prietena care are nume de caine. Codruta. Urat, Urat!
Da nu stiu de ce ma certam cu Costel, de ce tipam la el, de unde pornea furia. De unde poate fi generata totusi o manie in forma atat de pura la un copil de maxim 6 ani, nu-mi dau seama. Poate ma enervau copiii din fata blocului - in speta baietii, ca mai mult cu ei socializam - poate ma enerva ca trebuia sa repet la nesfarsit aceleasi cantecele si poezii, poate ca ma enervam ca ma certa bunicu si nu ma lasa sa ies afara din cauza ca am fugit de la gradinita. Sau poate aparea pur si simplu cand imi aminteam ca uite am un dusman imaginar. Cu el trebuie sa ma cert. Trebuie sa fiu in conflict. Trebuie sa tip, sa il fac prost si sa il lovesc cu batul pus pe dulap si botezat Mos Neculae. Si da, se intampla sa il bat pe Costel cu Mos Nicolae coborat din pod, iar furia mea ajungea atat de departe incat in loc sa dau cu batul in aer, fara sa lovesc nimic incepeam sa sparg bibelouri. Da din greseala.
Si atunci....Furia mea disparea, aparea furia lu bunica...Mai fata nebuna, ce-ai facut? Ia bibelourile, lipeste aripa dreapta la rata, lipeste ciocul la vultur, gaseste o scuza pentru mama. Trimite copilul furios la culcare, nu inainte de a-l mustrului jumate de ora continuu. Si de a-i promite ca azi nu va iesi din casa.
Of...de asta il uram eu pe Costel. Uite ce-mi facea.